Sunt gay şi sunt ok

Nu prea "mă prind" chestiile care circulă pe facebook. Pentru simplul motiv că unele-s făcute doar pentru că viaţa unora e pe net. Da' am găsit azi dimineaţă ceva. Pe principiul "te loveşte doar ce te interesează".

Şi mă gândesc aşa: nu neg, dar nici nu strig în gura mare. Când fac cunoştinţă cu cineva, nu spun "bună, sunt Cami. Sunt gay, să ştii". Pentru că nu mi se pare relevant. Pentru că e posibil să nu mă mai întâlnesc never ever cu persoana cu pricina sau, dacă mă mai întâlnesc cu ea, oricum ce fac eu la mine acasă e doar problema mea proprie şi personală. Preferinţele nu mă definesc. Nu mă fac nici mai flamboaiantă, nici mai ştearsă. Nu-mi dau o aură mistică, nu mă fac mai deşteaptă, mai interesantă, mai mirobolantă; la fel cum nici nu mă şterg de pe harta persoanelor cu care ai vrea să ieşi la o bere.

Nu-mi influenţează capacitatea de a duce o discuţie, nu-mi reduce materia cenuşie, nu mă ajută nici să plac, nici să displac. Ţine doar de mine. Şi nu e treaba nimănui ce culoare au cearşafurile mele, atât timp cât nu suntem nici măcar urme de amici.

Da' vezi tu, că grupul "ne doare de tine" tre' să ştie chestia asta. Sau s-o bănuiască. Şi dacă s-a întâmplat asta, atât ţi-a fost. Dead, over, kaput, конец. Nimic altceva nu mai contează. Nici cât de frumos ştii să tricotezi, nici că ai pictat Capela Sixtină, nici măcar că ai primit premiul Nobel pentru Pace. Că cică e mai important acest aspect decât orice altceva.

Sprânceana mi se ridică. Încerc să ghicesc numărul de ani care trebuie să treacă până când asta n-o să mai conteze. Deloc. Mă vizualizez cu foarte mult păr alb până atunci. Şi nu-nţeleg de ce. Explicaţii, cineva?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!