Sunetul copilăriei

Ai mei n-au fost genul de părinţi care să mă considere ou. Copilul trebuia să ştie, să afle şi da, puteai face mişto de el atât timp cât nu-l chinuiai prea tare. De asta aveam pe o bandă de magnetofon, undeva la capăt, o înregistrare cu mine. Dar nu orice fel de înregistrare. Una cu mine pe la două luni, plângând. Şi urlam de mama focului, de parcă mai aveam puţin şi-mi dădeam duhul. Plâns cu sughiţuri, mă-necam, mă poticneam şi continuam să plâng.
Şi-ai mei au înregistrat asta.

De fiecare dată când ajungeam la partea aia de bandă întrebam, inevitabil, de ce plângeam. Ai mei nu se săturau să povestească cum a aşezat tata tacticos magnetofonul, i-a dat rec şi a început să mă-mpingă şi să mă ciupească în aşa fel încât să plâng. Doamna mamă râdea de se prăpădea şi-i dădea idei. Şi povesteau cu atâta plăcere încât pe atunci mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, părinţii mei sau nu sunt adoptată. Şi nu mă săturam să-ntreb, în speranţa că-mi vor spune, măcar o dată, altă versiune de poveste, în care magnetofonul se întâmpla să fie deschis, eu plângeam pentru că, probabil, visasem urât şi ei încercau să mă liniştească. Nu s-a întâmplat asta.
Am rămas doar cu speranţa.

Dar am ascultat de atâtea ori înregistrarea cu pricina, încât am ajuns să ştiu fiecare fracţiune de secundă. Da, eu eram aia de plângea cu patos acolo. Eu mult mai mică. Şi-a ajuns să-mi fie drag de mine. Puţin milă, spun drept, dar m-am convins că, dacă ai mei n-ar fi recurs la metode atât de barbare, n-aş fi ajuns să ştiu niciodată cum suna vocea mea înainte de viaţa conştientă.

A trecut timpul. Ai mei n-au mai stat la poveşti seara, magnetofonul a început să se strice, sunetul a devenit din ce în ce mai hârâit, am uitat să mai întreb. Vocea e undeva prin pod; probabil banda e atât de uzată încât nu mai ţine minte cum plângeam pe ea.
Eu da.

Am crescut cu melodii ascultate la magnetofon şi cu poveşti pe placă. Casetofonul era doar un vis, cd-ul de-abia prin liceu am aflat la ce foloseşte. Boxele şi căştile-mi sunt de ajuns pentru muzică. Sunt old-school, paralelă cu "tehnologia" şi puţin îmi pasă dacă s-ar putea auzi şi răsuflarea solistului la un concert live.
Dar pentru amintiri aş încerca Asus N55 şi N75.

Cică sunetul n-a fost niciodată atât de clar, atât de profund. Asta datorită împletirii de software şi hardware botezată Sonic Master Technology. Sunet surround, bass ataşat, acurateţe în redare, camere de rezonanţă atât de mari încât te fac să crezi că eşti chiar acolo, la concert. Şi mă gândesc eu că dacă seria N a ajuns la performanţa de a te transpune în mijlocul evenimentelor, vocea mea de la 0 ani s-ar auzi atât de clar încât da, mi-aş regăsi copilăria, măcar pentru câteva momente.
Cu tot cu sadismul povestirii şi cu dorinţa mea de a fi adoptată.

Super Blog 2011, etapa 1.