Speranţa moare ultima

Nu ţi se dă mai mult decât poţi duce. Dacă ai umerii mai laţi, poţi duce mai mult. Dacă eşti mai slab, accepţi cât ţi se dă. Când ţi se ia, nici măcar nedreptăţit nu te simţi. Zici că aşa trebuie să fie. Păi, cine să fiu eu, să am dreptul la atâta fericire? Striveşte-mă, şi-o să cred că merit.

"I can’t think of anything lonelier than spending the rest of my life with someone I can’t talk to, or worse, someone I can’t be silent with." (Mary Ann Shaffer)
Repetă-ţi asta. Fă-ţi-o biblie. Citate stupide, după care am zis că nu mă mai iau, dar care mă bântuie. Şi mai era ceva; o frază spusă de Johnny Depp. Cât de trist să te bântuie ceva ce-a zis Johnny Depp?

Şi-apoi fraze repetate în telefon, în dimineţi trecute. O voce care nu se mai întoarce, dar care-mi spunea de fiecare dată că o să fie bine. Că o să-ţi treacă. Că te cunoaşte şi că o să fie bine. Nu mai cred asta, spusă de oricine altcineva. Atunci credeam. Vocea aia o credeam.

Primul instinct e să dau telefon. Mă opresc la timp, pentru că ştiu că nu mai are cine să-mi răspundă. Nu mai face nimeni front comun cu mine, nu-ţi mai spune nimeni că n-ai făcut bine, nu mă mai ridică nimeni.

Construiesc încet, cu grijă. Cub după cub. Orice castel se dărâmă dacă ştii cum să-l ataci. Castelul meu a rămas la stadiul de ruine. Blestem să fie ăla de-mi dărâmă fiecare piatră, oricât de bine aş crede c-am lipit-o? Ridică-ţi blestemul. Rog cu toată forţa, şi puterea, şi tăria. Poate aude cineva. Urechi surde. Şi mai pun o piatră, în speranţa că una dintre ele va fi ultima.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!