Trecut anterior

Odată credeam în texte motivaţionale şi-n maxime. Aveam un carneţel cu coperţi albastre, în care adunam toată înţelepciunea lumii. De la deja uzatul "carpe diem" la "îmi place mai mult când eşti tristă" şi la "minte-mă că m-ai minţit". Toate erau la un loc, un soi de modus vivendi fără cap şi coadă, biblia după care-mi ghidam gândurile.

Mai târziu au apărut tot felul de citate care par cu atât mai banale cu cât se potrivesc pe toată lumea; dar nu poţi să nu le citeşti, pentru că-s prea acolo în momentul ăla. Şi nu poţi să nu te simţi buricul pământului, gândindu-te că ăla a scris pentru tine. Ghici ce? Nu eşti, pentru că la fel cum se mulează pe tine, se mulează şi pe vecinul de la trei, şi pe şoferul taciturn din taxi. Da' pe moment e bine...

Şi poţi crede în toate cuvintele pe care le-au spus alţii înaintea ta. Poţi încerca să le aplici. Tu, pe tine, poate ai şanse. În momentul în care vrei să creadă şi altcineva în ele... PUF! Praf. Cuvinte goale. Şi rămâi confuz, cu o serie de citate stupide care nu schimbă nimic, nu construiesc nimic, nu fac nimic. Poezie, şi-atât. Poezia nu te ţine-n viaţă decât dacă eşti poet. Poezia omoară restul.

Am încetat să mai cred cuvintele altora. Uneori nu le mai cred nici pe ale mele. Uneori cred c-ar fi mai uşor dacă ne-am înţelege prin semne. Sec, simplu, curat. Fără interpretări, fără "romantism bolnav" - vorba cuiva - , fără complicaţii inutile.

Carneţelul albastru nu mai există demult. În minte-mi joacă fragmente. Las trecutul acolo unde e. N-ar face decât să strice prezentul. Cât timp trebuie să treacă până ca trecutul să poată fi numit trecut? O lună? Trei? Un an? Să stabilim trecutul ca fiind ăla despre care poţi spune "atunci". Poate că, până la urmă, sunt şi cuvintele bune la ceva.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!