Cafea înlănţuită

Îmi place să-mi beau cafeaua în cană. Din aia sănătoasă, de 250 ml, plină ochi. Să fie fierbinte, delicioasă şi asezonată c-o ţigară. În rest, dacă e de fiţe, o beau şi din ceşcuţă, dacă e la serviciu o beau şi din pahar de plastic, puţin contează forma, atât timp cât e cafea.

Dar - şi aici apare dar-ul - mă disperă literalmente cănile termoizolante. Să ne-nţelegem că n-am nimic cu ele atât timp cât ai plecat în expediţie şi ţi-ai luat cafeaua cu tine. Sau dacă eşti în maşină şi, nah, mai greu cu cafeaua în pahar de plastic. Nu. Mă enervează cănile termoizolante la muncă.

Dai play la maşinăria aia de dă cafea în păhăruţe drăguţe din plastic; mai mulţi de play. Şi dup-aia răstorni păhăruţ după păhăruţ în cana cu pricina. Bleah! Îmi aduce aminte de cineva care spunea că nu mănâncă salată boeuf pentru că aia-i mâncare care a mai fost mestecată o dată. Aia nu mai e cafea; e cafea care ar fi trebuit să fie băută o dată.

Şi nici asta n-ar fi atât de enervant, dacă nu le-ai vedea pe toate, fiecare cu cana ei. Diverse culori, acelaşi model. Ţinând-o preţios de toartă şi bând de parcă sunt la dineul regal. E ultimul trend în materie de accesorii. Şi nici asta n-ar fi atât de enervant dacă n-aş vedea urma cănii dup-aia pe birou. Şi chit că le spală - sper - în fiecare zi, cănile alea îmi dau impresia de lipicios. De icky, sticky, spooky, freaky. Şi da, puţin cam nerdish.

Bea, frate, cafeaua în învelişul care i-a fost dat de către Manitu. Bea-o din ibric. Bea-o dintr-o nucă de cocos, din orice, da' nu din cană termoizolantă. Pentru că sfidezi toate regulile fizicii, conform cărora cafeaua are dreptul să se răcească în juma' de oră, nu să fie prizoniera unui recipient urât şi dizgraţios doar pentru că tu n-ai avut timp s-o bei relaxată, acasă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!