.

miercuri, 26 octombrie 2011

„A, sus?”

Încă mă numesc David. Şi au trecut ani.
Îţi reamintesc.
Şi îţi scriu pe un ecran tactil. Wallpaper-ul meu de pe tabletă: poza cu noi.
Poza noastră.
Poze.
Giga de poze.
Privesc tableta. Versiune 3G .
Pixeli cu noi.
Perfectă amintire.
Primele noastre poze.

Mama? Îţi aminteşti de mine?
Îţi amintesti? Totul a început cu o propunere.
Au propus, au votat, au reuşit. Purtau halat alb şi zâmbete de sus.

Un copil care va iubi fără frontiere, necondiţionat, genuin.
Fără să simtă boală, teamă sau schimbare.
Niciodată adolescent. Niciodată altfel. Niciodată mare.
Niciodată să cer, să mă lupt, să mă strâmb.
Un copil perfect.

Eu, David.
Spielberg m-a numit David.
Tu m-ai numit copilul tău.
Îţi aminteşti, mamă?

Artificial, inteligent, ţinând în braţe mereu un ursuleţ măcar la fel de inteligent.
O inteligenţă artificială.
Dar nu vreau să fiu artificial. Nici măcar cât Pinocchio, mamă. Până şi el a devenit un băieţel adevărat.


Android, cu tableta mea android.
Tableta mea cu amintiri şi drum spre tine.
ID: David.

Şi tot ce am ştiut să rog a fost adevărul meu. Să fie adevărat. Să fiu real. Un copil real. Un baieţel real. Cu un ursuleţ real. Adevărul real. Adevărul.
Totul pentru tine.
Iar TU ai cerut, la rândul tău.

Ai cerut să fiu un David mare şi singur, să fiu eu însumi, să mă lupt, să supravieţuiesc, să fiu adolescent, să cresc. Să mă descurc.
Ai cerut să pleci. Să nu mai fiu un David mic.
Ai cerut să rămân în urmă.
Niciodată un copil. Niciodată un copil real.
Îţi aminteşti, mamă?
Tu îmi arătai cât mă iubeşti. Tu îmi spuneai cum mă iubeşti.
Şi tot tu îmi spuneai că poveştile cu băieţelul real, casa noastră şi urşii de pluş care nu vorbesc sunt adevărate.

Mi-a rămas o tabletă care mă leagă de tine, de casa noastră, de acasă.
Îmi povesteai despre fotografii de hârtie, uşoare, fine, în care încape un tot universal. Totul nostru. Îţi aminteşti?
Aşa ţin în braţe un tot, un tot universal, o tabletă cu tine, acasă şi fotografii cu tine râzând, cu ursul de pluş, cu noi. Rezoluţie perfectă. Rezoluţia noastră. Un sistem de operare proaspăt, care mi te va aduce înapoi. Sau care îmi va păstra proaspete amintirile. Perfecte.

E usor, e atât de uşor încât îţi simt obrazul fin când mă lipesc de poza ta.
Şi mâna caldă.
Iar mâna mea devine caldă când ating ecranul.
Şi devin real, un băieţel real şi cald.
ID: David.

Încerc să fiu un copil real ca să-ţi arăt cât mi-e de dor, cum mi-e dor. Şi îţi scriu atingând ecranul, atingând poza cu noi. Mama şi David.
Dual Core. Două inimi. Inima ta, inima mea, o bătaie. O văd în pozele noastre. Se topeşte într-un film de Spielberg. Se topeşte?
Îţi aminteşti, mamă? Nu se topea.


Mi-e frig, îmi lipseşti şi îţi scriu iar. Scrisori giga, mai mulţi giga decât duce memoria mea. Decât duce artificiala mea inteligenţă.
Şi îţi voi scrie până vei realiza cât sunt de adevărat, cât sunt de real şi cât te iubesc.
Şi cât de mult trebuie să vii să mă iei acasă.
Am o tabletă fină cu amintiri unice. Am o tabletă cu GPS care mă apropie de lumea ta. De lumea reală. De urşi de pluş care nu vorbesc şi fotografii din hârtie.

Îţi aminteşti, mamă?
Cum luna era sus, în pădurea în care m-ai lăsat să încep să fiu singur?
Priveam oriunde, mamă.

Mi-ai spus: „David, priveşte sus, spre infinit, sus.”
Am spus: „A, sus?”

Pe tableta mea scria ASUS. Scrie ASUS.
Şi în ASUS se reflectează luna de sus. Şi infinitul meu cu tine.
Îţi aminteşti de ASUS, mamă?

SuperBlog 2011, etapa 10.

2 comentarii:

  1. mă repet, știu. dar ce altceva aș putea să spun decât: genial...:)

    >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. @Inache - aici nu pot decât să aprob:P

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger