Neuronul meu

Prin '92 am învăţat Basic. Multe rânduri scrise manual, pentru a-mi ieşi o linie. Ca să faci un joc, trebuia să scrii pagini întregi. Ca să încarci un joc, băgai caseta în casetofon şi, după vreo juma’ de oră de bipuri stresante, dacă nu se înţepa nimic, aveai şansa să joci ceva alb-negru, 2D – probabil –, nu cu mult mai dificil decât Tetrisul, dar care pe vremea aia era Mecca. A urmat perioada Mario şi mult, mult mai târziu Solitaire, Quake, WoW, başca jocurile actuale, în care eşti deja 3D pe bune. Calculatorul e pentru jocuri prea puţin complicate, net, muzică şi filme.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu joc nimic mai complicat de WoW. Neuronul meu nu permite.

Prin '95 am primit cadou un walkman. M-am bucurat nespus, pentru că puteam finalmente să ascult ce muzică voiam, când voiam, cât de tare voiam. Se mai prindea banda, trebuia să derulez cu dexteritate pentru a ajunge exact la începutul unei melodii, da’ nu mă deranja. În timp, am ajuns la un mp3 player. Doi giga de muzică, fără display, cu un volum destul de puternic.
M-am adaptat pe cât am putut. Fără mp4, Ipod şi alte drăcii de genul ăsta, care mi-ar complica prea mult existenţa. Mp3-ul e pentru ascultat muzica mea, fără să facă giumbuşlucuri. Neuronul meu nu permite.

Prin '99 am avut primul telefon mobil. Era o cărămidă decentă. Siemens, alb-negru, cu un ecran de aproape 2 degete, din cauza căruia am început eu să port geantă. Nu încăpea în nici un buzunar. Când i l-am pasat lu’ taică-meu, îl căra în sacoşă. Au urmat diverse modele, diverse mărimi, nu foarte complicate. Atât timp cât mă ţine bateria, mă declar mulţumită. Actualul cică e deştept rău. Îl am de câteva luni, şi încă nu ştiu exact tot ce face. Din punctul meu de vedere, poa’ să facă şi mâncare, până descopăr eu, va trebui să-l schimb. Telefonul e pentru vorbit.
M-am adaptat pe cât am putut. Nu vreau să trec pe touch screen. Neuronul meu nu permite.

Am trecut de la filme transferate de pe hard pe hard, la cd-uri, dvd-uri, stick usb. De la monitor CRT, la LCD. Am acelaşi comp, cu aceeaşi configuraţie, de 5 ani încoace. Singura chestie pe care i-am upgradat-o a fost Ram-ul. În rest, pentru chestiile pe care le fac eu cu el, se mişcă rapid. Rareori se-nţeapă, nu pică decât atunci când prind vreun virus, merge în acelaşi ritm cu mine.
Viteză... Da, îmi place viteza. Aia creată de mine, nu neapărat cea artificială. Pentru că, în materie de tehnologie, totul se mişcă atât de rapid încât suntem deja la nivelul următor, până să mă prind eu de existenţa nivelului anterior.

Da, în Cartea Recordurilor a intrat cel mai rapid procesor: 8,4 GHz. Asta tre’ să fie foarte rapid, din moment ce eu încă mă-nţeleg bine cu procesorul meu, de 2,4. Fără probleme. Şi nu spun că viteza mileniului 3 e un lucru rău. Departe de mine gândul. Doar că neuronul meu procesează mai greu această viteză. Alţii poate o procesează instant, alţii poate deloc. Eu, una, aştept de la viteză pastila nemuririi; aia pe care o aşteaptă şi Yoko Ono. Pentru că, dacă o am pe aia, neuronul meu va pricepe şi viteza tehnologică.
În timp.

SuperBlog 2011, etapa 12.