Daţi-ne noaptea înapoi

Să fi avut vreo 15 ani când am citit manifestul. Andrea Dworkin mi-a făcut instructajul în materie de "feminism", dar partea cu noaptea n-am digerat-o foarte bine atunci. Adică, de ce să-ţi fie frică de noapte? Sau, mă rog, mi se părea mai puţin probabil chiar să păţeşti ceva noaptea. Doar stai în oraş, nu? Iei un taxi, dai din mâini, eventual mai ţipi puţin, şi gata, nici un pericol.

Mai târziu am aflat că nu e chiar aşa. Şi-am ajuns la o dilemă: cum de bărbaţi care, atunci când treci pe lângă ei în timpul zilei, n-au nici măcar tupeul să se uite în direcţia ta, odată venită noaptea capătă curaj? Da' curaj d'ăla, de nu te lasă să treci, te mai apucă şi de mâini, te fac să ai palpitaţii că s-ar putea să ajungi machiată natural acasă şi alte d'astea?

Care-i miracolul prin care noaptea se transformă? Ca ce chestie să-mi tremure mie cămaşa când mă duc să-mi iau un pachet de ţigări, doar pentru că nu mai e soare, e lună pe cer? Oare dacă ar purta măşti pe stradă, ar avea acelaşi tupeu şi-n timpul zilei?

Nu vreau marş feminist cu bannere, şi plăcuţe, şi lumânări aprinse prin care să ne revendicăm noaptea. Am crezut că timpul pentru acţiuni de genul a trecut demult. Vreau doar să ştiu că pot ieşi la ora 12 din noapte pân' la magazin, fără să dau de figurile lu' cutare, care se simte mai cocoş doar pentru că ceasul îi spune că are voie. Am dreptul la noapte, la fel cum am dreptul la zi. Şi vreau să am dreptul ăsta, fără să fie nevoie să fac cursuri de autoapărare sau să merg cu spray-ul ăn buzunar. Pentru că noaptea e pentru toţi; mai ales dacă obişnuieşti să dormi toată ziua...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!