Pază şi protecţie

Curcan, gabor, caraliu, gardă, poliţai; cel mai des folosit, gabor. Doi câte doi, făcându-şi rondul. Un el şi-o ea sau doi ei, dintre care unu'-i mic şi unu'-i mare. Da' ştii cum? Unul mic de tot, să poată să alerge mai repede, şi celălalt mare de tot, să fie cu forţa. Aşa cred eu, pentru că altă explicaţie nu prea găsesc. Şi-i văd periodic. Adică, la cât de des îi văd eu, ai avea impresia că la capitolul "pază şi protecţie" oraşul ăsta e cel mai sigur loc de pe suprafaţa pământului.

Mie nu-mi plac. Da, am vrut odată, demult, să dau la poliţie; sau să intru în armată. Cum nu pot alerga mai mult de juma' de metru, am trecut rapid la sentimente mai rezonabile. Dar, de fiecare dată când văd gabori, mi se strânge stomacul. Am impresia că mă urmăresc, sau că mă caută, sau că în secunda doi mă vor pune să mă legitimez. În principiu n-am mereu buletin după mine, deci ar putea fi o problemă.

Un om întreg la cap ar întreba dacă am motiv pentru chestia asta. În afară de scheleţii din beci şi cadavrele din pod, nu; sunt curată. Şi mă-ndoiesc că şi-ar bate cineva capul pentru rămăşiţele sus-numitelor vrăbii. Ok, s-ar putea să mai fie şi vreo 2 melci, da' n-am mai verificat demult.

În filme, ţin mereu cu bandiţii. Nu vreau să-i prindă. Şi nu mi-a convenit când l-au prins pe Dillinger, sau pe Bonnie şi Clyde, sau pe Butch Cassidy şi Sundance Kid. Da, ştiu, poveşti romanţate, da' mie nu mi-a convenit. Preferam să nu-i prindă, şi să moară liniştiţi de bătrâneţe. Sau să se omoare între ei, nu să-i prindă oamenii legii. Bizar? Poate.

Am rămas cu o anumită idee conform căreia justiţia nu e tocmai justiţie, şi da, uneori e benefică; dar uneori îmi omoară mie eroii şi visele din copilărie. Asta mă disperă. Cred că dacă aş sta câteva ore într-o cameră plină de poliţişti, aş face ulcer; mi s-ar strânge stomacul pentru fiecare în parte. Şi dup-aia aş trece pe partea cealaltă a străzii când mai văd câte unul. Nu că n-aş face-o deja...

Pân' la următoarea manie inexplicabilă, la bună vedere!