Vânzător de profesie

M-au fascinat mereu vânzătorii. Când eram mică, încă mai existau din ăia de mergeau pe stradă şi strigau după fiare vechi, vindeau geamuri şi făceau schimb de haine. Undeva, prin anumite părţi ale oraşului, dar mai existau încă. Vânzătoarele de la Alimentară şi aprozar erau undeva pe aproape de zei; dacă le ştiai, aveai toate şansele să mănânci friptură cu carne adevărată şi cartofi din ăia mari, nu toate jucăriile de le expuneau în galantar. Fericirea extremă mi se părea că tre' să fie pe vânzătorii de îngheţată la cornet şi suc la dozator. Adică, cum ai fi putut să nu fii fericit, când aveai cele două grupe principale de alimente la discreţie? Mi-aş fi mâncat o mână doar pentru a fi vânzător de îngheţată, măcar pentru o zi.

Dup-aia am aflat de vânzătorii bişniţari, care m-au lăsat cu gura căscată pentru o vreme. Găseai de toate la ei: de la haine la gumă de mestecat, de la electronice la saltele. Treceau periodic graniţa şi se-ntorceau încărcaţi cu minunăţii; chestii de stătea mâţa în coadă. Şi-un timp mi-ar fi plăcut să fiu bişniţar, cu toate că tata spunea "bişniţar" ca pe ceva negativ, şi clătina dezaprobator din cap când dădea peste vreunul. Mi-au plăcut, şi pace bună.

A treia categorie de vânzători cuprindea un singur ins; cel puţin pe vremea când încă mă încălţam cu fesul: Iuda. Ăsta trebuia să fie vânzătorul suprem. Sincer, niciodată n-am crezut că e ceva de capul lui. Adică, a făcut o afacere proastă din orice punct de vedere ai privi problema: bani puţini, ar fi putut să negocieze mai la sânge, s-a ales cu reputaţia terfelită, ba chiar s-a şi omorât pentru că nu i-a mers cum trebuie şmenul. Deci, bad deal. Da' toată lumea scuipa în sân şi-şi făcea cruce când auzea de el. Mai avea puţin şi-l ajungea din urmă pe master Satan. Pe mine nu m-a dat pe spate...

În timp am aflat că mulţi ca el. Nici unul îndeajuns de important încât să fie făcut de ruşine în cărţi internaţionale, dar "vânzarea" de persoane a ajuns să fie aproape la fel de populară ca aia de "bunuri". Poate că nici una la fel de poetică, dar rezultatul e acelaşi. Şi da, vezi în stânga, vezi în dreapta, şi-ncepi să te-ntrebi care-i scopul? Se face din orgoliu, din prea mulţi nervi sau din încercarea de a ajunge în analele istoriei? Pentru că, repet, mie mi se pare o afacere proastă dintr-un capăt în celălalt...

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!