Mai zi, Şeherezada

Cine a cunoscut persoane care fabulează mai mult decât permite legea, să ridice mâna sus. Da' ştii cum? Fabulaţii d'alea de stă mâţa-n coadă, de-ţi vine să te freci la ochi să te convingi că nu visezi.

Mă, înţeleg eu acum că nevoia de a frapa necunoscuţii e mare şi că e fascinant să-ţi creezi aşa o aură mistică, da' dacă tot fabulezi, măcar fă cele fabulaţii câtuşi de puţin credibile. Pentru că dacă-mi spui că ai cucerit o frumoasă prinţesă persană într-o călătorie cu balonul, s-ar putea să mi se pară fantezist dar, na, te cred puţin. Dar dacă mai îmi bagi încă vreo cinci prinţese cucerite în situaţii similare, deja mă gândesc că ai citit de prea multe ori "o mie şi una de nopţi".

Prima reacţie care mă încearcă atunci când dau peste o persoană de gen e să mă aşez mai bine-n scaun şi cu sprânceana ridicată să o întreb dacă am faţă de prost. Şi-apoi mă loveşte: cel mai probabil habar n-are că fabulează. Probabil chiar crede ce spune şi, cel mai sigur, trăieşte în lumea pe care o povesteşte. În mod clar nu vor fi scenarii pe care să le poţi verifica. Prinţesa aia pe care a întâlnit-o nu şi-a lăsat adresa de corespondenţă, n-au nici o poză pentru că bateriile de la aparat s-au terminat exact atunci, nu, nu era cu nici un amic care să-i poată susţine idila. Deci ai două variante: ori îl crezi pe cuvânt, ori îi apreciezi imaginaţia şi treci peste.

Mai grav e dacă tot ceea ce spune e doar frumoasă invenţie; sau dacă ajungi în punctul în care să nu mai crezi nimic, pentru că tot ce visează ieri, devine
realitatea de azi.

Când dau peste persoane d'astea, trec peste şocul iniţial şi-aştept să văd ce mai poate debita. Pentru că fiecare gând va deveni o nouă poveste, fiecare frază - începutul unui basm, fiecare gest - o altă realitate. Şi mulţumesc marelui Manitu că m-a făcut sceptică şi că mi-a dăruit şi-un dram de paranoia care-mi spune de fiecare dată că vreau şi o dovadă; una singură pentru a începe să cred.

Pân' la următoarea fantezie, la bună vedere!