Black eyed beautiful

Am avut o dată ochiul vânăt. Da' vânăt rău de tot; o încercare timidă de machiaj n-a făcut decât să-l scoată-n evidenţă mai tare, aşa că l-am lăsat liber şi natural. Problema a fost că nimeni nu m-a crezut că mi l-am învineţit singură, fără pic de ajutor. În somnul acela nebun am decis că ar fi bine să mă lovesc de stinghia de la pat, iar dimineaţă aveam cel mai frumos ochi vânăt pe care l-am văzut vreodată. Dar nu, nimeni n-a crezut varianta mea reală. Nici măcar doamna mamă care mă văzuse cu o seară înainte, când am ajuns acasă, intactă şi nepătată.

După câteva încercări de a spune povestea, m-am lăsat păgubaşă. Am auzit varianta conform căreia am fost bătută de oricine, inclusiv de un grup de bărbaţi. Cum m-am amestecat într-o bătaie cu puţine şanse de reuşită. Cum am spart şapte cartiere. Cum am picat într-un şanţ. D'astea. Varianta romanţată a altora a prins mai bine, şi fiecare avea scenariul propriu şi personal; de ce să le stric iluzia? Şi i-am lăsat să creadă ce vor.

Când am avut ditai cucuiul în frunte din interacţiunea cu un stâlp, pentru că eu eram cu ochii după o maşină, şi am văzut stele verzi, iar nu m-a crezut nimeni. Deja aveam reputaţia stabilită.

După ce mi-am spart buza de noptieră pentru că da, recunosc, am un stil bizar de a dormi, nici nu mi-am mai bătut capul cu explicaţii. Deja era prea sf pentru a mă crede cineva că da, accidentul trage la mine ca musca la miere.

Am reuşit să demontez un semn de circulaţie cu capul; ori el era montat prea jos, ori eram eu prea înaltă. Am dat în repetate rânduri cu capul de casă. Nu, nu băusem nimic; aşa iau eu curba, mai ciudat. Eram pe punctul de a demonta uşa de la bibliotecă, pentru că am uitat că e deschisă, m-am ridicat brusc şi da, am avut vânătaie mult timp. Nu mi-a fost uşor, dar am supravieţuit. Mi-am vărsat ibricul de cafea peste mână; n-am putut s-o mai folosesc vreo săptămână. Şi nu, nimeni n-a vrut să creadă.

Partea tragică e că, dacă mi-e rău, la serviciu nimeni nu mă crede. E enervant de-a dreptul să crăpi de rău, să vrei să pleci acasă şi să ţi se spună că nu arăţi ca şi cum ai fi bolnavă. Ok, spun că mi-e rău cu zâmbetul pe buze, pentru că nu-mi place să pozez în victimă, dar de-abia mă mai ţin pe picioare. Nu, că vezi tu, repet, am reputaţie. AAARRRGGGHHH!

În ordinea asta de idei, bat la pariu că dacă aş vrea să mă bat cu şapte cartiere, aş ieşi fără nici o zgârietură pentru că, de, semnele mele vin din accidente mai puţin evidente. Şi probabil atunci n-ar crede nimeni că m-am bătut, pentru că n-am semne...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!