Pan, Peter Pan

Sunt Peter Pan.
La naiba cu Peter Pan. Un băiețel aproape veșnic bărbat în haine ciudate da` de ce ar fi avut haine dacă-și păstra copilăria de ce mereu ar fi căutat să fie la modă pentru că hainele alea cu toate că au un iz de poveste demodate nu-s și-s verzi și căuta mereu costum care să-i pună silueta în evidență și picioarele și faptul că-i zvelt și era încojnurat de-o gașcă de alții la fel ca el. Și dacă era copil de ce o ținea pe Wendy mereu aproape și n-o lăsa să plece și-i făcea capul mare eu cred că lui Peter Pan îi plăcea să se ascundă sub copilărie da` de fapt era mai matur decât mine și decât tine pentru că dacă greșești și ești copil ți se iartă mai ușor decât dacă ești adult și faci același lucru și bărbații cred că-s cel mai greu de iertat mai ales dacă se țin după o zânișoară minusculă feminină și ușor de rănit.

Copilăria mea de Peter Pan e când îmi zâmbești și-mi aduc aminte eclere violente povești învățate pe de rost pagini întregi scrise seara întuneric cu lumină de țigară fiecare loc cu povestea lui fiecare pas o amintire gesturi minuscule încruntat din sprâncene vise urâte povestite ca să treacă fără virgule pentru că virgulele impun o enumerare și-s atât de multe c-ar fi umplute pagini întregi și prea lung deja se citește pe diagonală și fiecare-și are propriile amintiri de care să-și aducă aminte acum.

Și mă gândesc să fiu eternal child pentru toate astea pentru că astea erau atunci și-atunci era eternal chiar dacă Wendy e o zânișoară cu aripi prea scurte și Peter Pan un bărbat cu complex de copil dar poveștile aveau alt iz și mirosul de cărți vechi prăfuite și uitate-n colțuri nu se uită la fel cum poți uita ce-a fost rău dar mereu zâmbești la ce e bine și insula mea e eternal chiar dacă unii spun că eternitatea e doar un cuvânt eternitatea se termină când vreau eu.

Pân` la următorul amalgam, la bună vedere!