Dream a little dream - p.2

Cimitir imens, cu o capelă rotundă în mijloc. Mereu aceeași capelă, pe care nu știu de unde am pescuit-o, pentru că nu țin minte s-o fi văzut pe undeva. Aproape seară. Și ieșirea din cimitir impune o trecere prin biserică, unde-s lumânări multe, pâlpâind ciudat și vreo doi morți întinși pe catafalc. Bizar vis, din care nu mă pot trezi decât după ce intru în biserică, și normal că nu mai ies, și e atât de real că mă trezesc buimacă și mă-ntreb ce e cu patul de sub mine.
Visez des asta.

Când eram mică, mă bântuia un gard verde și-o șatră de țigani care treceau pe lângă mine. Și clar nu era a bună, pentru că-n perioada aia știam că unii mai fură copii, iar eu eram candidatul perfect. Blond cu ochi albaștri.

Și clădirea aia de pe care-mi iau zborul, nu pentru că vreau să mă arunc, ci pentru că vreau să trăiesc, și din urmă vin mulți care-ncearcă să mă prindă, dar ei nu pot să zboare, și bine că pot zbura eu, altfel cine știe cum s-ar termina visul.

De înotat nu prea visez, pentru că și-n vis îs conștientă că apa nu mă place foarte mult, deci e mai safe să stau pe mal. Asta nu înseamnă că nu crește Dunărea uneori, și devine atât de mare și de amenințătoare, încât singura salvare e să ajung mai repede pe malul celălalt, dar apa vine mare și repede și murdară, și e contratimp totul și nu, nu mă ajunge de tot din urmă înainte de a mă trezi. Respir ca după maraton și nu vreau s-adorm la loc.

Pentru că, dacă adorm, iar visez partea aia, cea mai gravă dintre toate, în care mori și eu nu știu ce să fac. Real. Palpabil. Fără să pot să revin la realitate. Conștient subconștient, care mă ține legată de pernă și, când reușesc finalmente să scap, tre` s-aprind lumina și să mă conving c-a fost un vis de noapte și că-n vis se-ntâmplă multe, dar asta nu le face reale.

Iar dac-ar fi să-mi programez să visez frumos, și calm, și liniștit, clar nu mi-ar ieși. La ce mi-ar servi să mă trezesc cu zâmbetul pe buze, când coșmarurile sunt atât de antrenante?

Pân` la următorul vis, la bună vedere!