Pisica - p.8

O pisică o să semene mereu cu stăpânul ei.
Nu. O pisică o să semene mereu cu persoana care o mângâie, îi cumpără mâncare și-i înțelege maniile.
Nu. O pisică o să semene mereu cu sclavul ei.

O pisică al cărei sclav sunt e lungă, subțire și independentă.
Nu uită c-am încercat s-o țin doar în casă, nu iartă că nu-i aduc ceva bun în fiecare seară, nu acceptă vara să doarmă-n același pat cu mine.
Se alintă lung și moale doar când vrea ea. Și nu iartă dacă, atunci când vrea ea, n-am timpul s-o alint cum și cât vrea.
Mi-aduce cadouri vii și mișcătoare și se supără cu săptămânile când darul nu e apreciat pe măsură.
Îi place să știe exact ce mănânc, fără să poftească la masa mea și-i place să toarcă gros și tare în timp ce mă urmărește, semi adormită.
Mă așteaptă până se plictisește de așteptat și-n seara următoare nu mă mai așteaptă.
Nu-i pasă de nervii mei, mă ignoră când n-are chef de mine, colindă rapid și brav întregul cartier, mă conduce până la taxi fără să-mi deschidă sau închidă portiera, mă părăsește pentru locuri mai interesante, cu mai multă mâncare sau cu pat mai mare, se-ntoarce să-și facă inspecția, mă ignoră, trece mai departe și toarce gros și tare doar dacă am stat îndeajuns de mult timp cu ea, încât să-și aducă aminte că-s sclavul ei.

O pisică se-mprietenește cu tine nu pentru că n-are alți prieteni.
O pisică se-mprietenește cu tine când crede că e singurul prieten de care ai nevoie.
O pisică-ți dă unfriend dacă măcar bănuiește contrariul.

O pisică seamănă mereu cu sclavul ei.
Eu nu uit, iert și-mi place să doarmă vara-n pat cu mine. Nu mă alint, nu vânez, nu torc, aștept, îmi fac nervi, nu ignor și nu mă-mprietenesc.
Cu cine seamănă pisica al cărei sclav sunt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Sfârșit de august

Uită-te în oglindă. Sau uită-te în tine. Nu-ți place ce vezi, schimbă. Schimbă oglinda, schimbă interiorul, schimbă exteriorul, dă-ți o mână de vopsea, scapă de sechele, nu mai compara, nu mai spera, nu mai gândi.

Îmi place că auzi din astea la orice pas. Cărți motivaționale, oameni care vin cu exemplul personal, uite, eu am vrut și-am putut, dacă vrei, poți, nu există nu pot, există doar nu vreau.
Toți dau sfaturi.
Toți sunt maiestuoși în aura de înțelept.
Toți încearcă să aplice pe tine rețeta care a mers pe ei.
Toată lumea știe rețeta succesului, calea sigură spre fericire, tomuri de citate, cazuri reale, povețe și alegorii.
Toți știm teoria, cu toții picăm la practică.

Dormi mai mult. Fumează mai puțin. Apucă-te de un sport. Găsește-ți un hobby. Nu mai bea bere. Ia-ți un concediu și regăsește-te. Mănâncă sănătos. Fă-ți curat printre amintiri. Găsește un scop și urmează-l. Depinde doar de tine să schimbi ce te doare. Zâmbește. Capul sus, pieptul înainte. Schimbă-ți traseul. Schimbă-ți obiceiurile. Renunță la zahăr. Stabilește-ți prioritățile. Urmează-ți visele. Fă-ți curat în șifonier. Ascultă muzică care să te binedispună. Uită-te la comedii. Fă abdomene. Eliberează-ți mintea de gândurile negative. Înlocuiește-le cu gânduri pozitive și schimbă-ți aura.

Rezonează ceva? Rezonează la fel ca frazele alea în care te recunoști și-ți spui că da, și tu. De mâine. Ba nu, nu de mâine, de azi. Din momentul ăsta. Și practica te înșeală mereu. Teoria e dreaptă. Practica e cu curbe. Practica e cu cercuri. Scopul se lovește de mijloace. Scopul se lovește de scop. Tu te lovești de tine. În tine, prin tine. Devii arma cu care lupți împotriva ta. Timpul nu mai are timp. Tot timpul din lume. Lucrurile bune nu vin când le chemi, vin când nu le mai aștepți. La fel ca Moș Crăciun. Când nu te mai gândești la ele. Când crezi că nu vor mai veni.

Trec prin teorie, ocolesc practica, mai aprind o țigară și-aștept sfârșit de august. Și-un an cu număr par. Timpul trece și fără să-l monitorizez eu și bilanțurile mi se par deprimante. Să fumăm până terminăm și țigările, și augustul. Să fumăm fără calendar și să uităm de cercuri. Oricum se-ntâmplă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cine-a furat vara?

Își mai aduce cineva aminte vremea aia, în care vara era vară, și-ncepea de undeva de prin iunie, și ținea până pe la mijlocul lui septembrie? Când un 35 de grade era temperatura medie, și nu trebuia să ieși cu înc-o bluză-n geantă, în caz că te prinde noaptea-n oraș, când știai de dimineață dacă poți sau nu să te duci la plajă și, de cele mai multe ori, puteai, când ploaia era ploaie de vară, nu potop de octombrie, când erau 4 anotimpuri, nu 2, și alea iarnă și toamnă.
Adică, vremurile alea chiar au existat, nu? Nu-s eu defectă și fabric temperaturi care n-au existat niciodată, nu?

A fost odată, demult, un timp în care pe timpul ăsta se cânta ”casa mea de vară e la țară”. Acum îmi vine să m-așez pe pervaz și, cu o figură trasă, zgribulită, să-ncep să triluiesc ”cri, cri, cri, toamnă gri”. Nici fotosinteza nu mi-o mai realizez cum trebuie.

Care a luat vara, s-o aducă înapoi.
Vreau 45 de grade la umbră, vreau să simt cum îmi ard nările de căldură, să simt nevoia să beau 4 litri de apă pe zi, să mi se-ncălzească berea de-abia scoasă de la rece, să mă bronzez doar cât ies să-mi iau țigări, pana mea, vreau o insolație decentă, care să mă țină vreo 2 ore în pat, să visez la cearșafuri răcoroase îmbibate cu iaurt, să-mi doresc să-mi umplu cada cu blocuri mari de gheață, să mi se topească gheața din ginul tonic, să mă ardă asfaltul, să-l văd cum se topește, să-mi rămână pantoful în smoală și-n bitum, să mai pice vreo doi din cauză de năduf, să fie vară de vară, nu surogat jalnic, doar în calendar.

Dacă era vorba de Crăciun, știam că l-a furat Grinch. Da` așa, nici pe cine să dau vina n-am. Care știe cine-a furat vara, să spună. Vreau să schimb vreo două vorbe cu mârșavul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere

Pisica - p.7

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Două pisici așteaptă soarele. Nici o pisică nu așteaptă degeaba.
Nici o dimineață fără cafea, nici o dimineață fără nici o pisică.

Cafeaua mea de dimineață amestecă-n ea plăcerea primei arsuri, visul de peste noapte, planul de peste zi, așteptarea. Și-o pisică care insistă să-mi toarcă, strâns lipită de cană. Nasul ud pe mână, pe cană, în cană, pe mână, stai că-mi dau toată cafeaua pe mine și duse sunt și visele, și planurile. Arsura rămâne. Și așteptarea. Poate azi nu-mi voi răsturna cafeaua pe mine. Poate azi va ieși soarele. Poate azi e prima zi de primăvară.

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Aș vrea să fiu pisică, să stau pe-o bancă la soare și singura așteptare să fie momentul în care o să iasă soarele. O pisică doarme 18 ore pe zi. Sau stă degeaba 18 ore pe zi. Restul de ore trec în timp ce cască, în timp ce e mângâiată, în timp ce privește atentă o frunză, sau un melc, sau în gol. Orele trec pe lângă ea și-o pisică nu îmbătrânește.
O pisică-și schimbă viață după viață și-și păstrează integritatea de pisică. Nici când o vezi că a uitat că de-abia a băut apă nu-ți vine să crezi c-a îmbătrânit. Nici cea mai bătrână pisică nu poate fi mai bătrână ca tine.

Râzi pentru că știi că, în spatele anilor pe care și-i etalează măreață, știe că totul i se cuvine. Și știe că, dacă a uitat că tocmai a băut apă, o să râzi și-o s-o mângâi leneș pe spate. Nu mai e pisoi, ca să râzi de ea că se-mpiedică sau se sperie de aspirator. Nu mai e pisoi să te amuze cu figura de pisoi sau cu încercările de a cuceri lumea. Așa că te amuză cu falsa bătrânețe. O să te zgârie dacă o plictisești, dar te va face să râzi în continuare. Nu ea a îmbătrânit cu tine, tu ai îmbătrânit cu ea.

A învățat să nu te trezească, ai învățat să n-o calci noaptea, pe-ntuneric. A învățat să nu-ți răstoarne singură cafeaua, ai învățat că nu știe să se ferească de apa fierbinte. Să nu te muște, să-i respecți curiozitatea. Să te aștepte în fiecare seară când vii acasă, să adormi cu ea torcându-ți în ureche.

Două pisici așteaptă soarele. Au mai multă răbdare ca tine. De-asta ele au 9 vieți și tu doar una. O viață de așteptare. Nouă vieți de așteptare. Timpul tău aleargă. Timpul lor se oprește de fiecare dată când apare soarele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

21 de zile

Eu zic că oamenii muncitori, ca mine, sunt discriminați. 21 de zile de concediu pe an, asta-i clar bătaie de joc. Noi muncim 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, după ce ne-am frecat uniformele pe bănci mizere, ne-am agățat blugii în cuiele acelorași bănci, ne-am frecat coatele pe băncile facultății, am făcut foame în timpul acelei facultăți, ne-am chinuit mintea cu examene care nu ne-au învățat nimic și acum, când ar trebui să fie momentul nostru, 21 de zile de concediu. Bătaie de joc.

Elevii și studenții au mai bine de 3 luni de vacanță și nu produc nimic. Pensionarii au un concediu etern și nu produc nimic. Eu, care produc, n-am destul concediu. Se adeverește faza cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Practic, duc pe umerii mei mici economia unei națiuni, și națiunea îmi dă mult mai puțin concediu decât îmi trebuie. Națiunea mă pedepsește pentru că o întrețin. Codul muncii rânjește la mine pentru că-i dau un scop să existe.

Ăla mic și murdar, care așteaptă să lași coșul cu 5 mii în parcare la supermarket face mai mulți bani decât mine și nu muncește. Hălăduiește. Din coș în coș. Ăla nu trebuia să fie la școală? Sau să-și facă lecțiile? Sau să se uite la desene animate, să facă o baie și dup-aia să se culce devreme, că a doua zi are școală? Nu trebuia să devină următoarea generație de om cu prea multe studii și cu prea puțin timp liber? Nu trebuia să știe de mic că banii nu cresc în copaci și că, pentru a face bani, trebuie să muncești din greu? Mă enervează ăla mic și murdar care așteaptă să-mi ia coșul. Mă enervează și ăla mare care face aceeași chestie.

Mă enervează c-am învățat prea mult, că nici un salariu nu se mulează pe cât am învățat, că n-am decât 21 de zile de concediu pe an, că copiii prezenți de 15 ani sunt mult mai dezghețați decât eram noi, că știu mai multe, că-s naturali și inventivi, că eu sunt între studenție și pensie, că statul degeaba nu-mi ajunge, că uneori fac febră musculară de la atâta stat și că statul nu vrea să dea măcar o săptămână de concediu la fiecare lună muncită.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Început de toamnă

Ceața mă sperie. Mă vizualizez în The Others și aștept să bată trei străini la ușă, să mă convingă că s-a schimbat totul. Sau să apară o mână fără corp, să mă apuce de picior și să mă ducă-n întuneric. Până și farurile mașinilor mi se par spooky în ceață. Și nu cred că e din cauză c-am văzut eu prea multe filme cu ceața cea rea. Pur și simplu mă sperie. Parcă-mi ia din aer și-mi restrânge universul. Parcă mă mănâncă din interior. 
Îmi place ceața doar dacă eu-s în casă și ea afară.

Toamna târzie și-nceputul de iarnă mă deprimă. Seara. Când îs toate beculețele aprinse, și-i așa frig, și te bagi mai adânc în fular, mai adânc îți îndeși mâinile-n buzunare și mergi. Fără țintă. Doar tu și beculețele și frigul și sfârșitul de toamnă, începutul de iarnă. Mă deprimă mirosul de vin fiert, scorțișoara, frigul uscat, zăpada care o să vină, și ningă, zăpada ne-ngroape...

Îmi place când plouă. Când plouă tare și nu trebuie să ieși din casă și poți să lași geamurile deschise, chiar dacă plouă, și mirosul de asfalt încins pe care-l răcorește ploaia. Îmi place ploaia de vară. Și-mi place să se-ntunece târziu uneori. Uneori vreau să sting lumina de tot. Uneori îmi place că iarna se-ntunecă devreme și iarna e cald sub pături și iarna nu-ți pasă dacă-i ceață, nu-ți pasă decât că e cald în casă și pisica toarce cald lângă tine. Toarce lung și liniștit și nu se știe ce pulovere-ți face-n gând. Ei nu-i pasă ce anotimp e. Nu-i pasă nici de străinii din ceață, nici de luminile Crăciunului, nici de căldura verii. Ea când vrea să toarcă, toarce.

Pentru mine nu există astenie de primăvară. Nici de toamnă. Poate fi tot timpul, dar mai bine să nu. Există senzații care trec cu fumul de țigară, c-un zâmbet, cu cuvinte. Multe cuvinte. Și-ncă un an. Și încă unul. Până când toamna va însemna reumatism acut și-un covor de frunze pe care n-o să-ți mai placă să-l împrăștii. Până atunci mai sunt ani. Până atunci, ceața nu va mai exista. Până atunci, e încă început de toamnă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Pe Speed, LSD, adrenalină

Știi colegul ăla enervant, care nu mai tace dracu` din gură când tu vrei să te concentrezi, să muncești sau să treacă mai repede timpul, doar tu cu gândurile tale? Colegul ăla care nu tace nici să-l plătești, care varsă prostii după prostii și vorbește în dodii și care are un debit verbal de parcă ar vrea să bată recordul la cel mai multe cuvinte pe minut? Colegul ăla sunt eu când lucrez de dimineață.

Dacă m-aș întâlni eu cu mine, m-aș lua la bătaie. M-aș strânge de gât numai să nu mai melițez. Moară hodorogită și vorbărie fără rost. Probabil pentru că sunt orele alea, pe care eu de obicei le dormeam. Nu vorbesc în somn, dar vorbesc în vis. Deci dacă în timpul dimineții n-aș vorbi, aș rămâne cu un stoc de cuvinte nefolosite, care s-ar umfla în mine, și-aș risca să-mi explodeze creierul.

Apropo de boli. Îngâtita e atunci când ai un soi de răceală în gât. Duodenita nu-i o boală, e o piatră prețioasă, pe care poți s-o vinzi și să devii milionar. M-am născut într-o frumoasă zi de iarnă, 13 ale lui februarie, cu soarele zâmbindu-mi vesel, cu vrăbiuțe țopăind pe pervazul maternității, și cu mine cântând suav, mai ceva ca Alba ca Zăpada în animația lui Disney. Bine, de fapt orăcăiam monstruos și dacă ar fi știut ai mei ce podoabă o să iasă, s-ar fi gândit de două ori când li s-a propus să mă schimbe cu alta. Bine, exagerez, de fapt cântam ca Alba ca Zăpada. Cartofi prăjiți, cu cașcaval, cu dulceață de trandafiri și doar c-un strop de salată de vinete pe deasupra; asta-i ca să tai pofta de mâncare a sensibililor. Poți apela și la descrierea în amănunt a unui cadavru înecat, într-o zi toridă de vară. Are același efect.

Povești sunt multe. Colegul enervant e enervant eu doar dimineața. Mai pe seară sunt tăcută ca un somn în balta lui. Diminețile secret adrenalină și-un soi de potop de vorbeală fără rost. Sper să scap fără nici un ochi vânăt din această aventură. Dacă dispar, să se știe că singurii suspecți sunt colegii mei. Crimă cu premeditare pentru zilele de stres acut.
Tremur puțin când scriu aceste rânduri. Fiecare zi de dimineață e o supraviețuire.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Update mood

Războiul cu vânzătoarea care urăște mărunțeii continuă. La fiecare rest mărunțel pe care mi-l dă, adaug mai mulți. Adun tot ce-nseamnă miuțe și din ăia urâți, de 5 bani. La sfârșit de lună voi avea o pungă plină cu care să-i stresez capacitățile matematice. Cred că încearcă să mă exaspereze cu restul ei mărunt. Ce nu ia în calcul e că eu cumpăr mai mult decât poate da ea rest și am o pleiadă de magazine de la care să adun firfirici și băncuțe, special pentru plăcerea ei.

Bucur trăiește cu impresia că eu stau la comp și fac programe. Programe pentru ce, nu știu, dar mă vede ca pe hackerii ăia din filme și nu pricepe de ce ecranul meu nu arată ca ăla din Matrix. Nu s-ar atinge nici copt de mouse, dar tânjește la jocuri frumoase, cu curse de mașini. Dacă s-ar putea să le joace cu puterea minții, ar fi perfect.
Doamna Mamă, în schimb, are jocuri la discreție. Tot Solitaire și Free Cell joacă, de câțiva ani încoace. Și aseară, după ce și-a văzut visul de a avea net la compul propriu și personal, a decis să sărbătorească spălând aragazul. Wireless.

Unii, când n-au ce face, inventează povești. Și, la fel ca ăia de fumează opium, se hrănesc din ele. Probabil se simt nasol când se simt bine, așa că mai creează câte o poveste încurcată, doar ca să-și poată plânge de milă. Sau să găsească un vinovat pentru chestia aia mică și patetică pe care o numesc ”viață de succes”. Mă afectează? În măsura în care nu mai am de ce să mă enervez și risc să devin prea zen. Ca să nu-mi pierd antrenamentul. Până-mi aduc aminte că nu mă afectează. Și iar îs zen.

Pentru cei care țin neapărat să știe ce fac: tre` să-mi fac manichiura, să găsesc niște filme bune, pe care nu le-am văzut încă și să remediez rapid situația, mi-am găsit blugi evazați când pierdusem orice speranță și da, canicula care se întoarce e comandată de mine.

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

40 de grade la umbră

Canicula face ravagii. În fiecare zi mai mulți de Cutare leșină în mijlocul orașului, că-i cald tare și se anunță și coduri colorate, și, vai, săracii, cum n-au mai putut să respire și și-au pierdut conștiința și sistemul de sănătate nu face nimic pentru ei. Oricum ai da-o, până și căldura excesivă tot problemă politică e.

Da` cine te-a pus să ieși din casă la ora prânzului, când soarele bate ca nebunul, mai ales dacă știi că ai probleme de sănătate? Și fără un bidon consistent de apă după tine, și mergând pe jos și făcându-ți nervi că e cald ca-n cuptor? Păi, n-ai văzut asta înainte de a ieși din casă? Nu era clar că e cald, dacă se anunță un 40 de grade? Era musai să te duci până-n partea cealaltă a orașului EXACT la ora aia. În nici un caz nu puteai să cumperi roșii și cartofi mai dimineață sau mai pe seară. Era imperios să populezi autobuzele, să te înghesui cu alții aidoma ție, să vă mirosiți transpirația și dup-aia să te plângi la știrile de la ora 5 că e insuportabil, că nu se poate respira și că e o conspirație mondială. Mda, observ vina altora pentru că tu ai leșinat pentru că tu ai vrut să ieși din casă pentru că tu n-ai avut grijă să-ți iei pastilele și pentru că tot tu te încăpățânezi să te plângi de parcă te-am scos eu, te-am legat de-un stâlp și te-am obligat să te stafidești la soare.

Recunosc, e cald tare de tot. Ajung la serviciu pe jos, cu limba de-un cot, cu o dorință nestăvilită de apă, rumenită și pe-o parte și pe alta, da`eu trebuie să ajung la serviciu, aleg fiecare colț de umbră și, dacă consider că s-ar putea să mă fac una cu asfaltul, iau un taxi. Iar dacă o să leșin, n-o să fie vina nimănui decât a mea, c-am fost bătută-n cap și nu mi-am luat umbrela de soare, calciul, nitropectorul și apa după mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Sunday mood

Lazy mood.
Atât de lazy că m-aș întinde pisicește pe covor și-aș aștepta să-mi treacă lenea. Îmi place să stau în pat, cu picioarele pe pereți. N-am mai stat demult așa. Mi-e lene până și să-mi aprind o țigară. Cu picioarele pe pereți, tolănită pe covor, să mi se aprindă singură țigara, berea să fie rece și acidulată și amară, să gândesc că mi-e lene până și să gândesc, să fiu una cu covorul și să nu-mi aduc aminte că mâine e luni.

Măcar o săptămână să nu fie nici luni, nici marți, nici miercuri. Să fie caturday, unde cat = pisică. Un concediu pe care nu-l mai am, c-o relaxare pe care mi-o doresc. Aștept week-end-ul cu pasiunea celui dependent de morfină, când își așteaptă injecția. Pentru că week-end-ul mi-e concediu și relaxarea rugăciune. Sau paharul de vorbă de după muncă. Între luni și marți. Întrezile.

Lunga vară fierbinte. Zbor deasupra unui cuib de cuci. Oameni și șoareci. Suc de roșii. Fără nici o legătură între ele. De lene, orice îmi trece prin cap. Boxă. Marylin Monroe. De lene, nici măcar nu-mi trece nimic prin cap. Ce văd. Mai simplu. Mai sfidător. Mai leneș. Din ce în ce mai leneș.

Pân` la următoarea lene, la bună vedere!

Să-mi dai un titlu

O scoică mi-a nenorocit talpa acum mulți ani, când încă încercam să-nvăț să-not. Juma` de talpă, tăiată în juma` de scoică. Prefer să mă gândesc că din cauza asta n-am învățat eu să înot. Nu că mi-e frică de apă, nu că tre` să simt pământul sub picioare, nu că în apă n-am senzația de control, ci din cauza scoicii. Adevărat spunea cineva că femeile caută mereu vinovați; oricine, în afară de ele.

Am o tăietură-n talpă. Tot de la o scoică. Istoria se repetă, oricât ai vrea să crezi că nu. Nu la fel de mare, nu la fel de gravă. Îndeajuns de adâncă cât să calc ciudat. De parcă aș avea talpa tăiată-n două. De parcă aș merge cu piciorul altuia. Blestem, zic eu, că prea erau toate magazinele închise, prea erau valuri prea mari, prea a bătut vântul în ultima zi, prea m-a biciuit nisipul, prea aveam haină de scoici. Și-n ciuda blestemului merg pe piciorul meu, magazinele s-au deschis într-un final și bine c-a bătut vântul, altfel deveneam grătar Camelia.

Am fruntea bronzată cu dungă; juma` de frunte, juma` de scoică, juma` de tăietură. Am bronz de marinar, zâmbet de concediu de o lună, replici adunate conștiincios, imagini adânc întipărite pe retină, un pachet de țigări plin cu melcușori, mândria de a-mi fi călcat două principii fără să-mi pice tresele și ”fără să-mi afecteze celebritatea”, bugetul la zero, salariul peste două săptămâni, un week-end care se apropie monstruos de repede, pisici de alintat, dorințe de-mplinit, planuri de făcut, deochi de alungat, eu care m-am trezit fără să sune alarma, cu mult înainte de a suna alarma, things to do, people to meet, cafele de băut, țigări de fumat, o viață întreagă înainte. Exact cum am planificat.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Zăvoi domestic

Vreau să fiu o pisică mare, grasă, cu zgărduță antipurici, leneșă și bună prietenă cu canapeaua, covorul, pervazul. Cu poziții cât mai ciudate și mai incomode. Când miaun, să însemne că mi-e foame, că mi-e sete, că vreau mângâiată sau că, pur și simplu, am chef să miaun. Să fiu pisică de apartament, neapărat cu o stăpână care să-mi caute-n coarne, să mă răsfețe și poate chiar să mă tragă de coadă. Nu mult, nu tare, cât să mă scoată din leneveală.
Nu vreau neapărat să fiu o pisică de rasă. Cât de apartament. Și grija mea majoră să fie să mă-ntorc de pe-o parte pe alta, ca să nu-mi amorțească fundul.

Purici sau pureci? Normal că purici. Sună ca la Moldova, da` puricilor nu le pasă de gramatică. Nici mie nu mi-ar păsa, dacă aș fi pisică. Și nu mi-ar păsa dacă mănânc chiftele sau piftele, atât timp cât au îndeajuns de multă carne și-s îndeajuns de gustoase încât să-mi gâdile plăcut papilele gustative. Și nu mi-ar păsa nici cum mă cheamă, pentru c-aș răspunde la orice zgomot, fără să fiu acuzată de curiozitate excesivă. Cami, Camelia, Camelia Bucur, Cecilia, Petronela, Hortensia, nu mi-aș face probleme; pisicilor nu le pasă de nume, și nu mi s-ar zburli codița dacă m-ai denumi altfel decât știu eu. Ar fi cam trist să fiu o pisică pe care o cheamă Filofteia; până când vii cu ceva interesant de mâncare și poți să mă strigi și Maria Magdalena, că nu-mi mai pasă.

Și, cel mai important, să nu fie musai să mă ridic acum, să mă dau de trei ori peste cap și să-mi iau înfățișarea de muncă. Singura muncă obligatorie să fie somnul, pe care l-aș respecta cu sfințenie, fără să mă plâng. Pisică șomeră, cu drept de leneveală. M-am decis. Asta vreau să fiu când mă fac mare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ploua infernal - p.2

O, vai plouă! Mimică îngrozită, ochi aruncați pe fereastră din 3 în 3 secunde, că vezi tu, ploaia e rece și udă și nu contează că e ploaie de vară, că ai umbrelă, că ai putea să iei un taxi, tragedie: plouă! Și nu doar plouă, mai și fulgeră și tună. AAAA! Câte o tresărire la fiecare fulger, câte un țipăt sufocat la fiecare tunet. Doamne, apără și păzește! Doamne ferește! Vai, ce frică mi-e! Îmi vine să plâng de frică, și dacă aș încăpea, m-aș ascunde sub pat, dar nu încap deci suspin și oftez și fac mătănii.

Ce urât plouă. Am înțeles. Plouă urât. Dar ești în clădire. La adăpost. Ploaia aia mare și rea nu te udă și nici un fulger n-o să te lovească prin termopan. Și n-am prea auzit de oameni loviți de fulger în mijlocul orașului. Morți și carbonizați. Da` la țară... pe câmp... Și-ncă un suspin. Nu ești la țară, nu ești pe câmp, de ce ți-e atât de frică de ploaie? Nu-nțeleg.

Nici că mă-ntrebi dacă plouă când vezi bine că da pe geam, și mai apar și murată pentru c-am uitat de umbrelă. Nu, de fapt sunt udă pentru că mi-a venit mie așa o poftă să mă bag sub un furtun în drum spre muncă și să fac senzație, în timp ce afară e soare și soare. Cum să mă-ntrebi dacă plouă când ploaia bate-n geam, la un metru de tine?

Unele femei au o problemă cu ploaia. Cred că-s programate genetic ca, atunci când văd norii și ploaia, să se panicheze. O reminescență din perioada în care nu găseau hrubă în care să se adăpostească și, dacă erau ude pân` la piele, făceau pneumonie și murea direct, fără avertizare. Asta tre` să fie, pentru că altfel ar însemna că-s găini. Una din două.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

In my little black dress

Îmi plac piersicile pe care le cheamă nectarine. Și portocalele minole sau clementine. Mușcătură, suculent, ca prima mușcătură dintr-o seară îndepărtată. Când muști cu sete, cu teamă, cu poftă. Când nu-ți pasă dacă rămâne semn, pentru că nu știi că semnele rămân și nu gândești decât atunci. Acolo. Mușcă!

Primele mângâieri. Satin. Și-un kimono albastru, ca o promisiune. Îmi plac mângâierile, îmi place satinul și-mi plac kimono-urile. Și-mi place să-mi aduc aminte. Îmi place? Uneori și anumite amintiri. Sigur? Sigur de tot. Ca atunci când citești ceva ce n-ai mai citit demult, și unele cuvinte le știi atât de bine, de parcă le-ai fi scris tu. De parcă le-ai fi trăit tu. De parcă tu ai fi cel ce citește asta, după ce a simțit; după ce a trăit.

Întreabă-mă care a fost momentul perfect. Întreabă-mă, și-o să-ți spun că nu pot alege. Și când nu pot alege, iau tot. Sau te las să alegi. Făceam bilețe cu opțiuni. Sau dădeam cu banul. Dacă nu-mi convenea, mai aruncam o dată. Și-nc-o dată. Până când alegerea devenea clară, în ciuda a ceea ce spunea capul. Sau pajura.

N-am înțeles niciodată cum fac unii castele de nisip, fără să se dărâme. Sau cum alții se mulțumesc să clădească castele în Spania. Castelul mi l-am construit singură, ca pe-o fortăreață. Bine îngrădită, bine apărată, departe de mine. În castelul meu mănânc piersici pe care le cheamă nectarine, aleg între clementine și minole și revăd momentul perfect, de la început. De la primul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Fructul oprit

Acu` vreo doi ani am vrut să cumpăr un pepene galben de la o anumită tarabă, încă funcțională. Cunoscătorii știu că nu poți cumpăra un pepene galben doar din ochi. Tre` să-l iei în mână, să-l miroși, să vezi dacă vibrați la aceeași intensitate, să-i pipăi coaja, un întreg ritual și asta în interval de mai puțin de 2 minute. E inadmisibil să cumperi primul pepene care-ți iese-n cale! Am aplicat ritualul la taraba cu pricina și s-a dezlănțuit iadul. Că-i stric pepenii, că se-nmoaie dacă pui mâna pe ei, câți am de gând să-ncerc până chiar cumpăr unul, că se bușesc, bulesc, degradează dacă ar sta toată lumea să-i atingă. Am lăsat-o și pe ea, și pe pepeni și mi-am văzut de drum. Mai mult ca sigur că erau otrăviți la ce proprietară aveau.

Am trecut azi pe lângă tarabă. Pepenii acolo, ca acum câțiva ani. Și oricât de puternic ar fi fost impulsul de a-i dezmierda, am trecut mai departe. M-ai țăcat o dată, a doua oară nu-ți mai dau ocazia nici dacă stai în cap.

De-abia aștept să apară muscatul de Hamburg. Da` ăla cu schelet subțire, parfumat, aromat, delicios și cu care aș trăi zile-ntregi, chiar de mi s-ar dovedi că, de fapt, el era fructul oprit. De ce ar fi fost mărul oprit? Merele nici măcar nu-s atât de geniale. Muscatul de Hamburg este. Și pepenii galbeni, și piersicile, și smochinele proaspete. Eu cred că de fapt era vorba de alt fruct, da` ăla de-a scris biblia avea un vecin zgârcit, c-un măr în curte, cu mere d`alea frumoase, ionatane, care miros bine, și de care nu se putea apropia, pentru că vecinul avea și-un câine rău, și nici măcar noaptea n-avea cum să fure unul, și mirosul îl înnebunea, și-i lăsa gura apă. La el în curte erau tot felul de alte fructe, dar măr n-avea așa că, de poftă, a însărcinat-o pe Eva cu furtul de care el nu era capabil.

Vreau porumb fiert. Munți de porumb fiert. Camioane cu pepeni galbeni din ăia, cu coaja urâtă și miezul dulce, răcoros, și saci de struguri. Și-o vară prelungită.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Blutige Risse

Îmi place șampania nu din cupe, ci din pahare mari, înalte, de bere. Berea nu-mi place din pahar, o beau din sticlă sau din cană. Cănile le mai folosesc pentru apă sau ceai. Apa-mi place în măsura în care nu-mi intră în urechi, acidul - dacă nu-mi iese pe nas. Cică-s acidă și sarcastică. Puțini îmi înțeleg sarcasmul sau ironia. Restul rămân cu impresia că-s violentă și agresivă. Focul mă sperie doar dacă mă ard pe rug. Proba de foc e să-mi înduri ironia și să-mi răspunzi cu autoironie. M-ai câștigat cu doze bine proporționate de sado-masochim și cu câte o injecție de realitate.

Nu mi-e frică de cutremure. Mă cutremur când ți-e frică de ele. Nu-mi mai e frică de nimic și nimicul poate fi atât de înspăimântător. Spun că-mi place ciocolata, dar nu mă încântă fântânile de ciocolată. Cartofii prăjiți aduși pe șarje. Înotul atât timp cât pot sta în picioare. Furtunile dacă sunt în casă. Filmele care mă ating cu ceva. Corpurile renascentiste într-un tablou. Melodii pe care nu le recunosc niciodată de la primele acorduri, nu știu nici cine le cântă, nici cum le cheamă. Cuvinte inventate care au ajuns zilnice. Flori presate din caietul cu flori și două bilete de tren.

Sâmbăta, când știu că după ea e duminică și duminica nu-i pentru a aduce osanale domnului, ci somnului. Roșu de ruj pe capăt de țigară, roșu de ojă pe unghii lungi, roșu de emoție în obraji. Roșu de sânge, roșu de suc de roșii, roșu de acuarele rotunde și ieftine și lipicioase, roșu în fața ochilor. Taurii nu se enervează când văd roșu, se enervează când văd mișcarea. Toreador grațios, banderillas, aplauze; taur mare, taur care trebuie să moară, artificii.

Beau șampanie din pahar înalt, fumez țigară fără urmă de roșu, n-o să ajung niciodată toreador. Azi e sâmbătă. Mâine - duminică. Săptămâna are 7 zile. Eu le iubesc selectiv și prin rotație.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Disclaimer

Cu ce-i copilăria ta mai specială ca a altora? Ai impresia că interesează pe cineva că tu mâncai cremă de lapte praf sau zahăr pe pâine? Sau crezi că alții n-au făcut asta? Am făcut-o cu toții, ba unii chiar am trecut prin chestii mult mai spectaculoase decât să fii înțepat de-un bondar în deget sau să te deghizezi în țestoasele ninja.

Da` e ca atunci când vezi ceva pictat și spui c-ai putea să faci și tu aia. Și-ai putea. Da` n-o faci. Că n-ai timp, că n-ai chef, că e mai ușor să te uiți la ceva gata făcut, să strâmbi din nas și să concluzionezi că ai putea și tu. Ai putea. N-o faci. 

Mai știi când luai borcanul cu gem, puneai vreo două lingurițe, turnai apă și făceai suc, pentru că n-aveai bani de suc la dozator și limonada ți se părea prea puțin specială? Când așteptai să se facă mămăliga, ca să mănânci coaja de pe ceaun. Când de la prăjituri cel mai tare era să cureți castronul de cremă, sau lingura sau, mai târziu, paletele de la mixer. Când ai încercat să faci chips-uri acasă, și te-ai chinuit să tai cartofii ăia cât mai subțiri și pân` la urmă tot cartofi prăjiți au ieșit. Când mâncai din pământul de la flori sau lingeai pereții pentru senzația cretoasă. Când ți-era puțin ciudă că n-ai reușit să fii pionier, da` ți-a plăcut mai mult să nu dup-aia, pentru că ai scăpat de uniformă. Când beai apă de la gurile de canal din pământ și n-ai avut nici pe dracu` și n-ai murit nici din cauza apei, nici pentru că mâncai toate plantele care-ți ieșeau în cale. Când multivitamine însemna o cutie albastră de tablă și cavit-ul îl mâncai din plăcere. Când tricou era tricoul bărbătesc, imens, cu Damen scris pe spate, pe care l-ai purtat cu mândrie câțiva ani. Când zmeura era culeasă direct din grădină de la bunica și bob era ori ăla pe care-l mâncai, ori ăla pe care te dădeai pe gheață, în loc de sanie, ori mingea aia de plastic, pe sfoară, cu care te chinuiai să te joci singură, cu toate că era nevoie de doi. Când copilărie era o stare de fapt.

La fel de bine ai putea să o refaci. Nu poți. Ai putea să scrii. Doar așa să mai ții minte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Bronz etern

Nu înțeleg de ce vrea lumea să se bronzeze. Prea puțini se gândesc că soarele face bine; mai toți vor să se bronzeze ca să arate ciocolatii. Nu înțeleg. Nu înțeleg nici de ce vreau eu să mă bronzez. Dar vreau. Cu toate că mă bronzez greu, mă-nroșesc și, de cele mai multe ori, mă și ard.

Și sunt variantele alea de bronzat de fițe. La bazine la care doar intrarea costă cât o seară plină în oraș. Doar pentru că au nume fancy și cică piscinele sunt curate. Și la Valuri e super fain. Și chiar au umplut bazinul special pentru mine. Eu coboram treptele și ei umpleau bazinul. Și apa era numai bună de înotat. Sau de ce fac eu, care în termeni oficiali se cheamă bălăceală. Și insolația de după tot special pentru mine a fost creată, dar asta e deja altă poveste.

Revenind la plajă și la oameni care vor să se bronzeze. Eu zic așa: data viitoare luăm frumos prosoapele, loțiunea și orice altceva ne mai trebuie ca să ne bronzăm cu spor și mergem la o plajă privată. Am văzut eu data trecută când am fost în cimitir câteva cavouri numai bune să te întinzi pe ele. Deasupra, adică. Din alea duble, soare din belșug, liniște, nici un plod care să țipe pe alături, căutăm și-un loc aproape de țâșnitoare, să nu murim de cald, și-am rezolvat problema. Plajă zi de zi, pitoresc, boem. Our own private place. Cine ar putea să vină să ne deranjeze? Vine garda, nenea, noi îngrijeam mormântul, ba chiar îl și păzeam, să nu vină oameni răi să-l barbarizeze. Vine proprietarul? Ne scuzați, am încurcat locul. De veci.
Iar când o să se mire lumea vaaaai, ce bronz frumos aveți, ați fost la mare, nu? O să putem spune cu mândrie și-un colțișor scos sadic de sub buză: neeee, e bronz gălățean sută la sută. Aleea 7, parcela catolică. Sau monumentul eroilor. Pentru că și acolo mi se pare că te poți bronza genial. Exact cum cobori scările, înconjurate de toți eroii ăia de la 1916. Ce poate fi mai romantic?

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Let it rain

Țigară dimineața. Sau ultima țigară înainte de a adormi. Noaptea mea, dimineața celorlați.

Să plouă cumplit. Să plouă romantic. Să plouă ca atunci când ploua în parcuri uitate de lume și ne-am înghesuit sub o streașină strâmtă și-am împărțit aceeași bluză și ție ți-era frig. Frig de ploaie, frig de mine.
Să ningă, zăpada ne-ngroape. Nu râde, nu-s Bacovia și uneori aș vrea să fiu.

Țigară fumată cu sete. Probabil plouă, probabil dormi.

Cuvintele vin după ce sting lumina. Le e rușine de zi? Cuvintele n-au rușine. Oamenii au. Oamenii roșesc când trebuie să spună cuvinte. De cele mai multe ori, nespuse. Doar în gând. În gând poți spune orice. În gând nu contează. Doar rugăciunile și dorințele se pun dacă-s puse în gând.

Să plouă, să noapte. Ca-n filmul ăla în care ea n-are umbrelă, și intră și cere o cafea până să treacă ploaia. Ca peste pălăria lui Humphrey Bogart. Ca peste florile alea, pe care nu le cumpără nimeni, pentru că nimeni nu le taie și sunt cele mai frumoase flori de câmp tocmai pentru că-s acolo.
Să plouă până adorm, să plouă după. Și dimineața să-mi fumez țigara pe soare. Dimineața mea, prânzul celorlalți.

Pân` la următoarea furtună, la bună vedere!

Playlist

O vecină duce-n spate un copil și jumătate. În caz de zombie apocalypse, planul e făcut, sunt gata să-l execut. Știu exact cine supraviețuiește, unde și cum. În ce buncăr îmi voi adăposti supraviețuitorii și de unde vom face rost de provizii. N-o să murim ca pițigoii, ba chiar o să ne placă supraviețuirea. Când o să se termine rezerva de lame, toți până la unul vom avea barbă și vom arăta farouche. Vii, sălbatici, terminatori.

N-aș refuza o porție din felul ăla de mâncare care se prepară dintr-o cămilă, umplută cu vițel, umplut cu porc, umplut cu o găină, umplută cu un pește și cu garnitură de cartofi copți. Toți întregi. Nu mă gândesc la cum ajunge iaurtul iaurt, pentru că ar fi prea complicat. La fel cum nu scot viermii din cireșe, pentru că e pierdere de timp; or fi având și ei rolul lor proteic.

”Verificați imediat după înregistrarea biletului conformitatea dintre numerele marcate de dumneavoastră și cele imprimate de terminal. Numai șase-s norocoase!” Joc rar la loto și doar când sper să câștig. Niciodată nu verific numerele. Niciodată nu-mi verificam teza după ce terminam. Terminam de scris, o predam și gata. Nici un rost să schimb ceva deja scris. La fel cum ce ți-e scris... Dar nu! Nu cred în tipul de astre care nu-și schimbă poziția orice ai face, și refuz să cred că cineva poate ghici ce-o să fac eu peste 2 ani.

Două mâini în taină s-au întâlnit, Veta, mi-ai stricat chiuveta, you`re in the army now, you`re just somebody that i used to know, macarale, râd în soare argintii, mă omoară wamintirile, a summer evening on Les Champs Elyses, regrets, i have a few, we all live in a yellow submarine, the lunatics have taken over the asylum, we`re all mad here.
Playlist continuu. Adaugă fiecare ce și cum vrea. Noroc că nu-i încă just another manic monday.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!