.

luni, 31 decembrie 2012

Sfârșit la început

Mă pregătesc spiritual pentru mahmureala de mâine. Care o să fie. Măcar un pui, de sămânță. Un an nou început fără o durere consistentă de cap, fără dorința nestăvilită de aspirine, fără senzația că-ți bubuie o fanfară în cap, fără ”nu mai beau în viața mea!” nu e un an nou.

Tre` să luăm hotărâri din alea de nestrămutat, să credem în puterea lenjeriei roșii, să alergăm disperați c-am pierdut vâscul, s-au terminat țigările, a explodat șampania, fiecare tre` să aibă momentul ăla în care-și revede anul trecut, se-ntreabă de ce a făcut sau de ce n-a făcut, promisiunea c-o să facă sau că n-o să mai facă, tradiție de anul nou.
Și pe bune că nu-i decât o noapte. O petrecere ca oricare alta, o foaie din calendar, o cutumă. Much ado about nothing. Planuri făcute cu mult timp înainte, liste bifate, nervi, învârtit de mai multe ori în același loc, urări și pupături.
Mâine tot noi o să fim. Cu durere de cap, cu aceleași dileme, aceleași manii, aceleași probleme, aceleași lucruri de făcut, aceleași chestii nerezolvate, nespuse sau prea mult spuse.

Ce-am făcut eu în 2012? Dulci nimicuri, stres, nervi, am scăpat de niște manii, mi-am creat altele-n loc, cât să le rămână suma constantă, vorbă, delilah, bunți, hai și panaramă, lose some, win some, picior peste picior, a fost un an bun.
Mai am puțin de scuturat, puțin de bibilit, puțin mai multă voință, nu renunța la nervii artificiali, că te scapă de riduri, dar nu și de adrenalină, mai ia vreo două vitamine, controlează-ți obsesiv-compulsivul, chestii mici și simple.
Guru recomandă simplitatea pentru anul care vine. Simplu și frumos și ușor. Să vină de la sine. Pân` la urmă, lucrurile mici chiar contează.

Și-o să-mi pun boxeri roșii, și-o să vânez fiecare crenguță de vâsc și-o să renunț să fac bilanț, pentru că minus cu minus dă plus oricum și eu n-am chef de algebră.
Un an așa cum vi-l doriți vouă, cei care mă citiți.

Pân` la următorul an, la bună vedere!

duminică, 30 decembrie 2012

Vegan vegetarian vedet

Timp de vreo 6 ani n-am mai mâncat carne. Deloc. Ajunsesem în stadiul ăla în care înlocuisem carnea cu soia, cașcavalul cu cașcaval vegetal, nu mâncam carne nici să mă-mpuști și îmi era chiar bine. Până când am cedat tentației și m-am reîntors la carne. Nici acum nu-s cel mai carnivor, dar măcar nu mai sunt ovo-lacto-vegetariană. Îs persoana căreia îi place să vorbească despre mâncare, fost aproape vegetarian, mâncău în perioade, cu mese nu tocmai echilibrate, da`s ok.

Când mă recomand, nu spun ”bună, sunt Camelia și mănânc carne”. Înainte, nu spuneam ”bună, sunt Camelia și sunt vegetariană”. Nu mi s-a părut definitoriu pentru mine. Dacă venea discuția, de bine. Dacă nu, oricum obiceiurile mele alimentare nu interesează pe nimeni.

Da` dacă ești vedetă, e musai să fii vegetariană. Și, înainte de a da bună ziua, specifici chestia asta. Și-apoi începi un discurs lacrimogen despre bietele animale sacrificate pentru bunăstarea burții unora, apoi te-ncingi la nervi împotriva condițiilor inumane din abatoare, înjuri de mama focului carnivorii și apoi lansezi un apel înduioșător, să se lase lumea de carne și să devină vegetariană. Sau vegană, că e noul trend. Tu lăsându-te de carne de aproape 2 luni.

Măi să fie! Nu știu de ce găsesc o vagă asemănare cu grasele care se apucă de dietă și-ncearcă să te convingă și pe tine, pentru că ele nu rezistă să mănânce morcovi fierți în timp ce tu bagi felie după felie de pizza; sau proaspetele mămici care-ncearcă să te convingă să-ncerci și tu minunea, ca să nu mai pierzi nopțile prin cluburi, în timp ce ele schimbă scutece; sau prietenii care de-abia s-au cuplat și-ncearcă să te cupleze și pe tine, să fii la același nivel de fericire.

Păi bine, măi, vedeto, de ce ar trebui să devină toată lumea vegetariană, când tu de-abia ai început chestia asta? Sau contează mai mult ce mănânci, decât ce faci în vedetismul tău? Eu n-am auzit-o pe Madonna să facă altceva decât să cânte; și-ar fi putut converti toată planeta la cabalism, dacă și-ar fi dat interesul. Da` n-a făcut-o, c-a fost mai interesant să stea pe felia ei de muzică, nu să bage pe gât lumii convingeri religioso-filozofico-digestive.

Dar e în trend. E mișto și interesant să discuți mâncare când n-ai altceva cu ce să te lauzi și să te dai mare că ai renunțat hăăăt, de-acu` 2 luni să mai rănești animale fără de apărare.
Nu iau partea carnivorilor, după cum nu i-au nici partea veganilor. Fiecare după cum îl taie capul; sau stomacul. Da` mă-ndoiesc că legea junglei a fost creată ca să stăm să ne rugăm la copac, să pice mărul, și de-abia apoi să-l mâncăm.
Roagă-te la el până-ți stă pulsul, din punctul meu de vedere, da` nu mă denigra pentru că nu fac la fel. Și nu-ncerca să mă convingi cu argumente miloage. Propaganda n-am suferit-o niciodată. Și mai ales dacă a fost făcută în virtutea vedetismului.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

vineri, 28 decembrie 2012

De ce pocnitoarea?

Sau De ce ficatul?
Aia măcar era o trupișoară de teatru. Nu i-am înțeles numele, da` era interesant să faci parte dintr-o chestie teatrală. Pentru o lună. Dup-aia m-a obsedat întrebarea cu de ce anume ficatul, că am renunțat. De ce nu colonul? De ce nu rinichiul? De ce anume ficatul?
Dilemă a adolescenței mele, de ce ficatul a devenit întrebarea majoră când vine vorba despre chestii de neînțeles.

Înțeleg artificiile. Am început cu artificii din alea pe care le chema Steluțe, se aprindeau greu, se stingeau repede, ardeau puțin. Le primeam de Crăciun, le aprindeam de Revelion, le aruncam aprinse de la etajul 9, pân` la etajul 7 se stingeau, da` se chema că ne bucurăm de revelion. Cu steluțe și vin spumant, care făcea POC și păta tavanul, și-apoi fâââss pe covor.
Dintr-o sticlă din aia, de-abia dacă apucai să guști un sfert de pahar. De asta acum îmi iau șampanie când vrea mușchiul meu, nu doar la ocazii. Plus că prima dată m-a luat de cap un păhăruț de șampanie, când aveam 4 ani. Dar asta-i altă poveste.

Deci înțeleg artificiile. Sunt frumoase, wow, ce de culori pe cer, uite ce de culori, ce minunăție, hai să le vedem pe toate și dup-aia să ne retragem undeva unde-i cald și bine. Uităm artificiile, ne extaziem data viitoare când mai sunt, mă rog, să zicem că ține de estetic.
Da` pocnitorile? Ce fac pocnitorile atât de special de insistă toți să-mi facă pilaf timpanul cu ele? Nu fac nimic. Ba da, fac zgomot, dacă-ți explodează-n față te-ai ars, la propriu, miros ciudat, îmi aduc aminte de tunul cu carbit din copilărie, sunt peste tot, în fiecare an îi explodează lu` unu` mâna cu pocnitoarea și, totuși, sunt populare. Oamenii sunt stupizi.

Vrei să pocnească? Ia dinamita și bagă-ți-o-n fund. Nu uita să aprinzi fitilul. Face zgomot pentru veșnicie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 27 decembrie 2012

Cum să găsești numărul oricui

Încă de pe vremea când aveam telefon din ăla, cu fir și disc, am învățat că, atunci când suni pe cineva, te recomanzi. De când cu telefoanele mobile, lucrurile au devenit mult mai simple. De obicei, cine te sună are un nume deja bine stabilit în agendă.
Asta nu înseamnă că, atunci când o sun pe bunică-mea, nu trebuie să mă recomand. Nu mă recunoaște după voce, trebuie să-mi spun numele clar și răspicat, CA-ME-LI-A și să adaug și-un atribut, ceva, gen ”nepoata ta” ca să-și dea seama cu cine vorbește. Pentru că n-o sun foarte des, și vrea să se asigure că nu visează.

Doamna mamă, pe de altă parte, când mă sună, de pe propriul ei telefon, direct pe propriul meu telefon, trebuie să se asigure că sunt eu cu adevărat. Adică n-o să-nceapă niciodată să vorbească până nu-mi verifică identitatea: Camelia? Și înnebunesc, pentru că e clar că-s eu. Propria mea mamă nu mă recunoaște din prima după voce și, să fim realiști, n-am o voce tocmai confundabilă. Plus că cine altcineva ar răspunde cu ”da, zi repede” și cu un ton atât de drăgăstos că nu-ți mai vine să suni și-a doua oară?

Și mă simt ca la școală, când se striga catalogul. De prea puține ori mi se spune pe numele-ntreg, și-atunci e, de obicei, de rău. Dar nu se-nvață să nu mă chinuie, tortureze, zgârie pe timpan cu întregul meu nume. Mai lipsește să-mi spună Camelia Bucur, și-atunci știu c-am feștelit-o.

Da` cum să mă suni, mă, pe telefonul meu, tu sunând, adică tu formând numărul, sau tu alegându-l din agendă, și să mă-ntrebi cine-i la telefon? ALLLLOOO, CIIINE-I? Și, cel mai probabil, cu-o voce de cioban, țipând în urechea mea.
Apropo, persoanele mai în vârstă încă își reglează volumul vocii în funcție de cât de departe e cel cu care vorbește. Dacă o sună pe vecina de la 3, o să vorbească normal. Dacă sună pe cineva din alt orș, o să țipe. Dacă vorbește peste ocean, deja și-a luat și megafonul alături. Să se AUDĂ!
Revenind, cu să mă suni să mă-ntrebi cine-s? Nu trebuia să te recomanzi, să spui pe cine cauți și, realizând că ai încurcat borcanele, să-ți ceri scuze și să-nchizi? Nuuu, vede că nu-i iese din prima, mai sună o dată, cu aceeași întrebare. The fuck?
Da` ce-i numărul meu, mă? Gara? Informațiile? 

Nu pricep unde s-a întâmplat hiba și de ce-s atât de căutată, da`știu că e grav. Pentru că simt cum mă simt violată de necunoscuți care mi-au confundat numărul și care nu vor să renunțe la el. I want my number back!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!



miercuri, 26 decembrie 2012

Marginea masochismului

Dacă-mi tai capul în două acum, s-ar putea să găsești versuri de la diverse colinde. Aș inventa un joc nou: prinde versul cu furculița. Asta dacă n-ar fi vorba de capul meu. Sau dacă n-aș fi fost într-atât de masochistă încât să nu le ascult de bunăvoie.

Am realizat că am atins un nivel nou de masochism. Dacă am început din copilărie, cu faze din alea, când mă uitam câte o oră la o ciocolată și de-abia apoi o mâncam sau când jucam fripta doar ca să văd cât rezist la durere, acum ascult fără să mă oblige nimeni colinde. Ăsta e maximum de masochism!

Ieri a fost soare. Și m-am bucurat. Cred că mi-a apărut chiar și o urmă de zâmbet pe față. Până când am ieșit din casă. Cu telefonul într-o mână și cu o sacoșă-n cealaltă. Și-am alunecat, că mai întâi mi s-au dezghețat treptele și dup-aia s-au îmbrăcat sărbătorește-n polei. O folie fină de gheață, special pentru mine, surpriză totală, pentru că nu mă așteptam, toată viața mi s-a derulat în fața ochilor... Exagerez, evident, pentru că nu mi s-a derulat viața în fața ochilor, am vizualizat cum pic, iau o coloană de treaptă și rămân paralizată forever and ever. Și, în paralel, mă vedeam eu pe mine, cu țeasta frumos crăpată, roșu peste tot, ca de Crăciun și eu cu o sacoșă-n mână, care nici măcar nu era verde, să se sincronizeze cu momentul.

Așa că m-am ținut bine. De telefon, de ușă, de sacoșă, și-am aterizat în picioare. Anii de antrenament în autobuz, fără să mă țin de bară, n-au fost degeaba!

Nu m-am făcut zob, chisăliță, scrob. În schimb mi-a luat un sfert de oră să ajung în bucătărie, c-am mers cu grijă. Mai că-mi venea să merg în patru labe, să fiu sigură că nici un picior nu face CRACK! și eu nu sunt nevoită să-mi iau medical.

Dar sunt masochistă-n continuare, pentru c-am revăzut scena over and over again, cu variațiuni pe aceeași temă.
Și-mi port masochismul ca o medalie, și inventez noi metode de aprofundare a subiectului și cred c-o să scriu și-un tratat pe tema asta. Cândva. Pentru că sunt și zeul procrastinării.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

marți, 25 decembrie 2012

Call me Grinch - p.3

Nu pricep de ce toată lumea e nervoasă pe Grinch pentru că a încercat să fure Crăciunul. După spusele tuturor, Crăciunul ar trebui simțit, blabla, îl ai în suflet, ești mai bun, tralala și ler. Dacă Grinch-ul a furat brazii, cadourile și bomboanele, n-a reușit să fure și partea spirituală, nu? Că doar aia e cea mai importantă.
De ce e Grinch-ul the bad guy aici?
Eu zic că e the good guy, tocmai pentru că a încercat să pună o lume întreagă la dietă, să prevină ideea de copii supraponderali și să scoată în evidență spiritualitatea sărbătorii. Da` nu, să aruncăm cu ouă în Grinch pentru că a avut o idee bună, pe care a pus-o inedit în practică!

Plus că, pe bune acum, Moș Crăciun? Moș Crăciun nu există. Pentru că, dacă a existat, a murit demult de bătrânețe. E frumos să primești cadouri de la un personaj imaginar, da` eu zic că e mai frumos să primești cadouri de la persoane reale, și să știi că au fost atenți la ce-ți place, și s-au strofocat să găsească, tocmai pentru a-ți face o bucurie. Moș Crăciun? Citește gânduri. Cât de ușor e să faci cadouri așa, doar citind gânduri? Foarte. Da` să fii atent la amănunte fără să ai capacitatea asta extrem de folositoare, zic eu că e mai șmecher.

E ok să crezi în Moș Crăciun la 4 ani. Ba chiar foarte indicat, pentru că te învață să visezi. Te mai învață și primele dezamăgiri, când tu-ți doreai nu știu ce casă de păpuși și primești șosete și caiete.  Te mai învață că nu poți avea încredere în oameni - cum să ai încredere în oameni, când proprii tăi părinți te mint ani întregi cu un personaj inexistent? Te-nvață că nu se poate intra pe gaura cheii, că unele chestii sunt imposibile, că poți să scrii și să faci felicitări frumoase, că nu mereu primești exact ce-ți dorești, că poți fi cuminte, asta nu garantează o mașină teleghidată, că renii nu zboară și că filmele de Crăciun vor fi mereu pufoase.
Moș Crăciun e esențial în primii ani de viață. E esențial pentru o maturizare sănătoasă.

Da` pe la 7 ani e musai să știi că nu există.
Noi eram proști, neinformați, credeam că tot ce zboară se mănâncă și totuși, pe la 7 ani știam deja că moșu` e doar de fațadă.

În prezent, să ai 7 ani și să nu știi că nu există Moș Crăciun mi se pare crud. Ai discernământ să dai search cu ”porn”, da` crezi în povești? Imposibru! Plus că, la câți moși vezi peste tot, imposibil să nu-ți pui întrebări. Dacă nu-ți pui întrebări, atunci ai o problemă. Și dacă faci șoc când afli că nu există, atunci ai o problemă și mai mare. Mai rămâne să te-mbraci în Spiderman și să refuzi să-ți scoți costumul vreo câteva luni, și ne-am americanizat de tot. A, da, și din cauză de depresie să treci pe Xanax. La 7 ani. E ideal.

Sunt Grinch-ul ideal: îl desconspir pe Moș Crăciun și, fără să pot ghici gânduri, îmi place să fac cadouri.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

luni, 24 decembrie 2012

Revelionul inedit

De ce se face atâta mâncare de sărbători? Se gătește cât pentru o armată, se dă și la alții, se invită, se hrănesc invitații, te îmbuibi tu și mai rămâne cât pentru un sătuc din Africa. Foarte înfometat.
Pe bune, cine mănâncă atâta mâncare? După sărbători, tre` să-nchiriezi o mașină de gunoi, să te scape de mâncarea rămasă. Sau poți să-ți deschizi cantină, că nu se termină decât undeva pe 7-8 ianuarie, după ce ai hrănit juma` de oraș. Prea multă mâncare.

Din cauză de prea multă mâncare, ai mei au gătit tradițional aseară o salată de ouă. Că n-au avut chef să cârnați, sarmale sau răcitură. Ce om normal face salată de ouă în ajunul ajunului Crăciunului? Ai mei. Da` nu garantez pentru normalitatea lor.
La 3 din noapte eu, fiica lor și mai normală, prăjeam cârnați din rezerva familiei. Că-mi era poftă. Buni cârnați. Cât să-mi ajungă pan` la anu`, că până atunci nu mă mai apropii de ei.

Tot în perioada asta se practică schimbul de mâncare. Te duci la Cutare să-i dai de pomană sarmale și turte, te-ntorci nu cu mâna goală, ci cu o altă farfurie: sarmalele și turtele lui. Nici măcar lumânare nu consumi, că ți se dă și din aia la schimb.

Nu se trezește nimeni să dea de pomană o sticlă de whisky, un carton de țigări sau zile de concediu. Nu, că alea ar fi prea bine primite. ÎN IAD! Acolo ajunge sufletul tău păcătos dacă dai sau primești d`alea. Eu mi-aș asuma riscul. Să primesc. Nu m-aș supăra deloc. Sincer.

Și zile de concediu. Multe. Cât să nu muncesc de Ajun, de Crăciun, de ajunul revelionului și de revelion. Dar nu! Tre` să mă călesc, să devin un om mai bun și mai responsabil și să simt sărbătorile până-n ultima bucățică de măduvă, muncind. Ce alt mod mai original decât ăsta?
Și dacă la 12 noaptea o să beau șampanie din pahar de plastic la muncă, să nu fie nimeni mirat. Așa-mi place mie să petrec revelionul: inedit!
Și a doua zi să fiu din nou la muncă, pentru că ce e mai minunat decât să-ți începi anul la serviciu? Nimic! Nimic nu egalează plăcerea și satisfacția dată de muncă!
Decât poate încă o farfurie de sarmale. Sau de răcitură.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

duminică, 23 decembrie 2012

Ne place, da, ne place - p.152

Pentru copiii peste 5 ani.
Scenografie, muzică, versuri,
Courtesy of Mab by Mab with Mab as Mab.





Enjoy!

Prima ninsoare

Dorințele nu se spun pentru că, dacă le spui, nu se mai îndeplinesc.
Dorințele se pun pe prima zăpadă, pe lumânările de pe tort, pe-o geană ghicită pe obraz, pe fulgul de la plopi, pe primele artificii, pe ultima secundă din an, pe prima secundă din an, pe ora fixă, pe prima dată când mănânci ceva bun, pe bănuți aruncați în fântână, pe momentul în care vrei să-ți pui o dorință.

Și nu se ghicesc. Sau, dacă se ghicesc, nu spui c-ai ghicit-o. Dorințele-mplinite sunt un soi de surprize. Trebuie să te surprindă chiar și pe tine. Dorință cu dorință în ea. Măcar una să se-mplinească.


Vâscul aduce noroc, dacă-l ții în casă.
Vâscul aduce ghinion dacă-l mănânci, pentru că te omoară.
Ții vâscul pentru noroc. Tot pentru noroc, fiecare Revelion are ceva roșu. Și șampanie, cu care urezi sănătate și te gândești la dorința ta, în clinchet de pahare.
Ne agățăm de fiecare nimic, în speranța. În speranța că. În speranța că dorința. Dulci nimicuri. Mici nimicuri. Mari dorințe.
Prin puterea tuturor nimicurilor adunate!

Și chiar dacă afară-i frig, e cald înăuntru. Înăuntru, în casă; înăuntrul tău.
Aruncam artificii aprinse, de la etajul 9. Steluțe. Zburau puțin, ardeau puțin, da` se chema c-ai aprins anul nou. Că l-ai prins. Că ai trecut în el. Ritual de trecere.
Și găsesc noi motive pentru pus de dorințe și fiecare dulce nimic e un pas înainte.
Nu vreau să ningă peste prima ninsoare. Sau fiecare ninsoare să pretind că e mereu prima.

Pân` la următoarea primă ninsoare, la bună vedere!

vineri, 21 decembrie 2012

Dimineață de iarnă

Nu mi-am rupt, scrântit, întors, luxat, dezmembrat niciodată piciorul. Pentru cei care cred că am pățit asta acum, țacă! N-am pățit nimic, dar asta nu înseamnă că nu mă uit cu un ochi rău la toate porțiunile susceptibile de a mă atrage în capcană.
Pentru că, pe lângă faptul că da, iarna e posibil să aluneci pe diverse chestii gen zăpadă, eu mai am și un dosar destul de gros de neîndemânare. Să ne aducem aminte cum am zburat de pe sanie și mi-am spart buza. Sau cum am alunecat pe singura bucată de gheață de pe o rază de mii de kilometri. Sau cum am dat de multiple ori cu capul de casă. Sau cum mi-am învinețit ochiul de pat. Sau cum mi-am spart buza de noptieră. Sau cum am strâmbat cu capul un semn de circulație nu îndeajuns de sus montat. Sau cum am condus o singură dată și-am bușit mașina. Sau cum am traversat o singură dată neregulamentar și mi-am luat amendă. Sau da, sunt un dezastru în materie de dezastre la care nimeni nu s-ar gândi vreodată.

Oricum, mi-am luat bocanci din ăia, speciali pentru munte, cu talpă de cauciuc și zimți, și care nu lasă apa să intre, și care-ți mențin piciorul uscat no matter what. Ciuciu! Cu talpa mea de cauciuc alunec mai ceva ca pe patine, piciorele îmi îngheață profesionist și zăpada se strecoară și se topește liniștită direct pe șoseta mea. Genial! Am cei mai bestiali bocanci cam inutili. În afara faptului că-mi oferă vreo 5 centimetri în plus. Acolo sunt maeștri!

Dar nu asta voiam să spun. Voiam să anunț oficial că încă n-am pățit nimic. Nici măcar n-am fost singura victimă a sfârșitului lumii. Plus că-s atât de matinală că mă mir eu pe mine. Și foarte conștiincioasă și muncitoare și mai că-mi vine să mă iau în brațe, atât îs de exemplară.
Și-mi beau toată cafeaua, îmi fumez toate țigările și mă pregătesc de ultima zi de muncă din săptămâna asta. Sper.

Pân`la următoarea dimineață, la bună vedere!

miercuri, 19 decembrie 2012

Pisica - p.6

O pisică spune povești la gura sobei. Dacă aș avea sobă, și dacă pisicile ar spune povești.
O pisică toarce și-mpletește pulovere și fulare, doar pentru tine. Dacă ar avea lână și dacă pisicile ar ști să folosească andrele.
O pisică face biscuiți, concentrată și puțin nervoasă. Dacă pisicilor le-ar plăcea biscuiții.

O pisică te-ntreabă unde-ai fost, dar nu e niciodată atentă la răspuns. E mai important că ai venit și e și mai important dacă i-ai adus pliculeț. De preferat în sos alb, pentru că și pisicile au preferințe. La mâncare, la locurile de dormit, la persoane, la ora la care te trezesc, la partea de calorifer pe care să doarmă, la locul de unde beau apă, la când să doarmă, exact când tu trebuie să te trezești și să fii mai mult decât neadormit.

Nici unei pisici nu-i pasă de faptul că sunt deprimante colindele, că e frig afară, că ar trebui să dea atentă din coadă când tu îi explici politica mondială, că draperia nu trebuie dată jos, ca să te culci dup-aia pe ea, că trebuie să zâmbească frumos în poză, că vine sfârșitul lumii, că nu mai ai aspirine, că ai rămas fără țigări.
O să-i pese că stai cât mai mult s-o alinți, că i-ai adus ceva bun, că ții cald noaptea, că n-ai uitat să-i dai mâncare și că ai făcut-o să fornăie fericită. Și-apoi o să uite și-o să găsescă ceva mult mai interesant decât tine, gen un șiret sau un șurub.

Vreau să fiu pisică. Să spun povești, să torc și să fac biscuiți. Și să zâmbesc cu mustăți pentru că-mi place ce pliculeț mi-ai adus azi. Și azi e în fiecare zi.

Pân` la următoarea poveste, la bună vedere!

luni, 17 decembrie 2012

Dream a little dream - p.3

Uite cum stau eu cuminte la mine-n cameră. Totul e normal. Fotoliul la locul lui, biroul, biblioteca suspendată, în care am cărți și mici nimicuri pe care le aduni de obicei când ai 6 ani pentru că da, am 6 ani. Sau pe acolo.

Și cum stau eu cuminte, mă uit în sus și, la mine, pe biblioteca mea suspendată, ghici cine stă! Isus! Aha, Isus în carne, oase și hăinuța lui albă și lungă, cu hăinuța ailaltă mai închisă la culoare și cu Biblia după el. La mine pe bibliotecă. Și mănâncă paste. Din alea lungi, cu brânză, din castronul de plastic în care face mama de obicei pastele cu brânză. Și eu nu mă mir că Isus e la mine pe bibliotecă, mă mir mai mult că a reușit să cațere castronul acolo și că stă atât de comod și de nonșalant, și de relaxat.

Nu țin minte să-mi fi făcut vreo mărturisire mindblowing și lifechanging, nu mi-a zis nimic interesant și premonitoriu, cred. Doar că am visat că Isus mânca paste cu brânză la mine pe bibliotecă. Asta undeva pe la 6 ani. De atunci mi se trage.

Și piciorul. Piciorul a fost freaky rău. Da` ăsta a fost muuult mai târziu. M-am trezit cu un picior în casă. Tăiat de undeva de mai sus de genunchi. Ciudat nu era că aveam un picior VIU în casă, ciudat era că era chiar viu. Adică, începuse să crească păr pe el. Creștea constant. Și, oricât aș fi încercat să scap de el, reapărea. Într-un final, am decis să-l abandonez într-un coș de gunoi, undeva departe de casă. Să sper că nu se va mai întoarce. Nu știu dacă s-a mai întors, că m-am trezit, l-am căutat, și nu mai era.

Alea cu uite cum zbor eu pe mătură, sau cum vorbesc la telefonul mobil care e, de fapt, un ou, care se poate desface ca piesele de lego, dar de fapt e ou din ăla, de găină, dar poți vorbi la el, că e un ou-telefon-mobil, sau cu copii care se transformă în pisoi, mașini pe care le conduc și, de fapt, sunt doar roțile și eu stau în aer sau cum pot trece prin pereți, astea deja sunt banale.

Isus pe bibliotecă și piciorul foarte viu sunt visele mele de căpătâi.
Mă-ntreb ce spune asta despre mine și despre personalitatea mea și, mai ales, despre psihicul meu. Dacă m-aș fi născut în State, probabil până acum aș fi schimbat zece psihologi și aș fi încercat toate pastilele posibile. Noroc că-s aici, unde am voie să umblu dezlegată prin lume și să mă amuz eu, pe mine, de ce poate să-mi debiteze mintea.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

vineri, 14 decembrie 2012

Iată vin colindători

Nu-mi plac colindătorii. Mai rău decât colindătorii, îmi displace popa care vine să-ți binecuvânteze casa de vreo 2-3 ori în perioada asta. De parcă casa mea n-ar fi destul de binecuvântată și fără el. Și nu mă enervează că vine el, în rochița lui atent călcată și cu țârcovnicul lângă el și vrea să cânte. Mă enervează că insistă și că țârcovnicul îi anunță venirea cu multe uși înainte. Și că insistă. Și că, dacă din întâmplare ai uitat ușa deschisă, intră peste tine, recită rapid și dup-aia vrea bani. Păi, tu ai vrut să vii să cânți, nu te-am chemat eu, de ce vrei să te plătesc? DE CEEE???

Plus că are taxă și strâmbă din nas dacă-i dai o felie de cozonac, un pahar cu vin și-i arăți politicos ușa, să nu se piardă. Cred că e în stare să își retragă binecuvântarea. Cred.
Plus că vrea să-i pupi mâna. Mâna aia pe care nu s-a mai spălat de când și-a început rondul, pe care au bălit-o mulți înaintea ta și pe care el o împinge semeț în față. Țârcovnicul e în stare să te forțeze cu mecla-n mâna popii, c-așa-i datina. Iar mie nu-mi place să pup mâini necunoscute și despre care nu știu pe unde au umblat înainte. Un soi de mâini de moravuri ușoare.

Din motivele astea, nici un popă n-a mai intrat la mine-n casă de mulți ani. Asta doar dacă nu l-au adus ai mei pe ascuns, cât eu nu eram acasă.

Revenind la colindători. Îs tremurați, înghețați, avizi după bani, cu același repertoriu lălăit și-nvechit pe care-l foloseam și eu când eram mică, undeva prin alt secol. Cântă fonfăit la-nceput, că li s-a înfundat nasul și smârcâit la sfârșit, că li se desfundă nasul. Îs înfofoliți și, dacă le-ai scoate straturile, ar începe să pută, c-au mers mult și-au depus efort. Au fețele lungi și tâmpe și miloage și, dacă în loc de bani te-mpinge păcatul să le dai nuci și portocale, o să te trezești cu geamul spart. Partea bună - îți recuperezi nucile și portocalele. Partea proastă - tre` să-ți cumperi geam nou.

Și sunt două categorii: ăia pe care nu-i cunoști, și cărora nu le deschizi sau pe care-i expediezi rapid, mai ales dacă răspunzi cu mâinile pline de sânge și cu un cuțit în mână. N-am încercat, dar sună promițător.
Și ăia pe care-i cunoști. Care sunt, eventual, copiii lu` Cutare rudă sau prieten de familie, care vine cu părinții și de care nu poți scăpa, pentru că el a venit cu scopul precis de a face bani. Și nu scăpi până nu te colindă și nu-ți ușurează portofelul. Ăștia-s moartea. Că nu poți să-i refuzi, că tre`să le dai bani că altfel se uită câș părinții la tine, că nu contează că plodu-i afon, tu tre` să te minunezi de veleitățile lui artistice și să-i prevezi un mare viitor. De asta, când vin rude și prieteni cu plodurile colindătoare la ai mei, intru, îi salut și-o anunț conspirativ și-n gura mare pe maică-mea că eu NU SUNT ACASĂ.

Dacă totuși te prind și te fac de bani, metoda simplă, care nu dă greș niciodată, e să le întorci vizita. Cel mai sigur a doua zi. Și să-i colinzi și tu. N-o să le convină pentru că, mai mare fiind, o să trebuiască să-ți dea dublu față de cât ai scos tu. Din cauza asta, anul următor știi sigur că n-or să mai treacă să te colinde. Ga-ran-tat!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!


miercuri, 12 decembrie 2012

Cum să supraviețuiești apocalipsei

Eu zic că nu e întâmplător faptul că a început să ningă pe 12. Pe 11 seara, dar nu ne mai încurcăm în detalii. A început acum să ningă pentru ca, până pe 21 când se anunță sfârșitul lumii, apocalipsa să fie gata. Pentru că da, am o teorie cu privire la apocalipsă.

Relaxează-te și imaginează-ți: o să ningă, și-o să ningă și-o să ningă constant, fără să se oprească, și-o să ajungă zăpada să acopere totul, chiar și blocurile de 10 etaje. Mașinile de deszăpezire n-or să mai facă față, pentru că o să fie atât de multă zăpadă, încât n-or să aibă unde s-o depoziteze pe aia pe care încearcă să o dea la o parte. Un frig constant, o ninsoare constantă, toată lumea prinsă în case, la un moment dat o să pice rețelele de telefonie, netul, țevile or să-nghețe, o să fie din ce în ce mai frig, totul o să fie un mare alb și toți vor muri fie sufocați în case, din cauza lipsei de oxigen, fie înghețați, fie foarte înfometați.
Asta-mi trecea mie prin cap astă-noapte, până să adorm.

Păi, dacă vine snowapocalypse, tre` să ne pregătim, nu?
Deci primul lucru de făcut e făcut rost de provizii. Destul cât să supraviețuiești în căutarea soluției salvatoare. Partea nasoală e că eu n-am schiuri, și nici nu știu să schiez. Orice altă șansă de supraviețuire e exclusă: șanț nu poți să faci ca să ieși din zăpadă, tunel nici atât. Oricând există pericolul ca zăpada aia să se prăbușească și să te îngroape. Deci trebuie lucrat pe deasupra. Se improvizează un soi de placă de sky dintr-o ușă mai solidă, te urci pe bloc, dacă n-ai murit până atunci, și-ți dai drumul la vale cu ușa, în căutarea salvării. Trebuie să fie pe undeva un punct de ajutor. Dacă nu-l găsești, pornești în continuare cu sania ta, cu proviziile tale, înfofolit până-n dinți, făcându-ți culcuș prin zăpadă, până dai de viață. Placa îți va fi cel mai bun prieten, pentru c-o poți folosi și ca suport al culcușului din fiecare seară. Și mergi, mergi, până ajungi undeva unde-i cald, într-o regiune neafectată de zăpadă, gen Ecuator.

Problema e că aici te poate aștepta un potopapocalypse. Dar tu ai ușa-sanie după tine, pe care o vei transforma în plută, pentru că nimeni nu-ți va da o barcă decentă. Toți vor fi prea ocupați să se salveze pe ei. Va fi luptă pe bărci, pe provizii, pe orice. Totul e o cruntă supraviețuire. Nu te poți bizui pe ajutor exterior, fiecare va trage pe turta lui. Dar dacă ai scăpat de snowapocalypse, vei scăpa și de potop. Doar n-o să te-neci, dacă n-ai înghețat. Ține-te de ușa ta! În curând apele se vor liniști, și vei ajunge la fel de bărbos și de crunt ca ăla din Waterworld. Dar trăiești!

Una din două: ori ipoteza mea e foarte valabilă, ori am văzut prea multe filme despre supraviețuire. Oricum ar fi, e bine să ai mereu un plan. Altfel, riști să nu mai adormi deloc. Eu am adormit de-abia după ce mi-am pus planul la punct. Îl fac public nu pentru că aș vrea să provoc panică, manii, insomnii și teroare. Nu s-a gândit nimeni la asta, dar acum o să se gândească lumea că există o mică, minusculă posibilitate să fie așa cum spun eu. Deci nu pentru panică. Noooo way! Ci pentru că sunt o altruistă și-mi place să împart totul, mai ales insomniile.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

marți, 11 decembrie 2012

Pipăie-mi minunăția

E n-am experimentat minunea de a fi gravidă, cu 10 kile-n plus, glezne umflate și mers de pinguin. Pe de altă parte, n-am văzut nici o gravidă care să meargă pe stradă ținându-se de partea de dedesubt a burții, ca nu cumva să-i cadă plodul. Nici o gravidă nu merge pe stradă ținându-și burta de parcă ar ține o sacoșă pe cale să se rupă.

Își aduc aminte că e posibil să le cadă burta doar când stau pe loc. Și-atunci ori se mângâie languros pe burta aia umflată și-ți aruncă priviri îmbietoare, gen ”pipăie-mi minunăția”, ori își îndeasă adânc mâna sub burtă, și-o sprijină, și mai lipsește să-i pună și indicatoare luminoase, ca nu cumva să ratezi informația.

Rapperii se țin de pantaloni. Ei au ce tu nu ai, și-i semn de masculinitate excesivă. Borțoasele se țin de burtă - feminitate excesivă.

Și dacă în mod normal se mișcă normal, stau normal, pot chiar să și alerge normal, când vine vorba de stat la poză mai ales, ele trebuie să-și țină protectiv mâna pe pubis. Ca nu cumva să crezi că burta aia e burtă de bere sau semn de obezitate. Să-ți intre în creierul ăla sec că ea e zeița fertilității și mama feminității, și-n ea există o mică sămânță ce va exploda într-o ființă umană. Preaslăvește-o! Minunează-te, că n-ai mai văzut până acum femei însărcinate, și e posibil ca ea să fie prima, unica și irepetabila care va naște.

Interesant e că și fără semnale, se vede că ești însărcinată. Doar dacă n-ai cine știe ce problemă gravă medicală sau un geamăn siamez pe care-l porți mereu după tine, caz în care ar trebui să vezi un medic, nu să-ți pipăi în văzul lumii pubisul.

Și mai e și fața specifică de mângâiat burta-n poză: puțin într-o parte, cu gura întredeschisă lasciv, de parcă e pe punctul să aibă orgasm în momentul ăla. Damn it, woman! Practic te masturbezi cu propriul copil. Nu ești sexy, nu ești interesantă, nu ești unică. Ești una dintre miliardele de femei însărcinate, cu burtă urâtă, hidoasă de-a dreptul, ține-o îmbrăcată și nu te trage-n poză fără haine că unii pot rămâne șocați pe viață. Nu găsesc nimic atractiv nici în poziția ta de mare zeiță a borcanelor de 10 kile, nici în zâmbetul tău hiperexcitat, nici în faptul că ești în stare să faci porno cu boracul. Femeile însărcinate ar trebui să aibă voie să facă doar poze de buletin. Prin lege.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

duminică, 9 decembrie 2012

Ne place, da, ne place - p.151

Courtesy of Mab.



Enjoy!

Fiat lux

Come, Josephine, in my flying machine...
Josephine nu vine. Nu vine pentru că nu vrea, nu vine pentru că nu poate, nu vine pentru că nu-i place mașina ta. Poate că nu-i place să zboare, sau poate că nu-i place că, atunci când zboară, își pierde mereu eșarfa. Câte eșarfe își poate permite să piardă? Plus că, atunci când zboară, vântul îi deranjează părul, vântul îi usucă buzele, poate o trage curentul și răcește.

Și-așa îmi fac eu scenarii pe versuri.

Come, Josephine, in my flying machine... 
De ce nu-mi vii...

Și nu aprind lumina, pentru că versurile se aduc aminte cel mai bine pe-ntuneric. Eu nu știu să scriu versuri. Eu am vrut să scriu versuri și versurile mele erau tremurate, și-mpiedicate, și nătânge. Ca mine când scriu versuri. 

Nu vine pentru că n-a avut cum să iasă din casă, poate a rămas înzăpezită, poate a avut atâtea de făcut încât a uitat să vină, poate n-a vrut și n-a putut. Poate nu s-a hotărât cu ce să se-mbrace sau poate n-a avut cu ce. Poate a adormit, la fel ca fetița cu chibrituri, visând că-i cald și bine și nu s-a-ndurat să părăsească visul ca să iasă din casă. Afară-i frig, și plouă, și nu mă hotărăsc între The angels sang a whiskey lullaby sau Nu râde, citește-nainte...

Fiecare vers își are continuitatea-n următorul, pentru că fiecare poveste e cumva aceeași. Și-n povestea mea citesc fiecare poveste, și nu știu să scriu versuri, dar fiecare vers al altora l-ai simțit, la un moment dat. A intrat în mintea ta, și-a croit drum și-a rămas acolo. Și ți-l aduci aminte de fiecare dată când, cu lumina stinsă, nu vrei să auzi versuri. Și ești pe rând și cel care scrie, și cel căruia i se citește, și nu vii, și te enervezi pentru că n-a venit. Iar când aprinzi lumina, uiți că ai fost, uiți că n-a fost, pentru că doar pe întuneric versurile au o poveste tristă. În rest, sunt cuvinte scrise pe o foaie. Care te obsedează doar din când în când.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

vineri, 7 decembrie 2012

Niiie, la paie!

Ce-i mai rău decât un prost? Un țăran parvenit. D`ăla de, dacă-l iei la bani mărunți și la scuturat, îi mai pică o căpiță de fân de sub haine. Da` el nu! Dacă-l întrebi, el e direct din oraș. De când? De vreo câțiva ani, da` ce mai contează, ce mi-e 5 ani, ce mi-e o eternitate? Că de când și-a luat adio de la vacă, te-ntrece în domnie și-ți dă și lecții. Ce știi tu ce-i aia clasă? Te-nvață el, că poate, că-i venit cu chimirul plin de gologani și-și permite să facă fițe. Nu știe țăranul ce-i șofranul, da` și-l cumpără că sună bine. Și dup-aia-l folosește pe post de potpourri, chit că l-a cumpărat drept condiment.

Care-i diferența dintre un țăran și unul parvenit? Unul își știe locul și nu dă cu bâta-n baltă. Celălalt îți ia locul pentru că are zvâc și vână și nu se sfiește să-ți prindă degetele la ușă, dacă asta îl asigură că a scăpat de tine.

Și n-am nimic cu faptul că-și ascunde originile. Fiecare ne prezentăm în cea mai strălucitoare lumină cu putință. Da` când văd că manichiura aia frumos făcută la cine știe ce salon e făcută pe degete boante, de-i ghicești pământul sub unghii, mi se aprinde beculețul. Sau când îl ghicesc că vrea să te pocnească, da` strânge din dinți puternic, la fel ca atunci când spărgea nuci în dinți, și le mesteca cu tot cu coajă, și te ține minte și-o să se răzbune când prinde ocazia, că țăranul nu uită că l-ai enervat, la fel cum n-a uitat că secole la rândul stră-strămoșii tăi au stat cu biciul pe el, mă-nfior. Și nu de plăcere. Și când pe piciorul ăla, obișnuit cu opinca, vezi că-ncearcă să-ndese o botină cu trei numere mai mici, ca să pară că nu are lostopane, ci picioruțe, vai, mamă!

Da` n-am nimic. Cu pământul și cu țăranii. Am cu tine, țăran parvenit, care te dai domn, și-ai impresia că domnia înseamnă să ai buletin de oraș. Ghici ce? Te-ai înșelat. Pentru că te miros de la o poștă, sub orice haine și sub toate parfumurile pe care snob le cumperi din cel mai scump magazin, și te mândrești cu cât ai dat pe el. Domnia nu te lasă să spui prețul. E sângele vechi care-ți fierbe-n vine și care te face să te mândrești că mănânci cu lingura de argint acum, după ce mult timp ai crezut că argintul e pentru bani și bijuterii.
Și clocotește-n tine, și curge șuvoi, și puți, mă. Nu a nespălat, a prostie. Și-a nervi pentru că știi că, orice ai face, n-o să scapi niciodată de mirosul ăla. Și asta te face nervos și grobian.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!




joi, 6 decembrie 2012

Dansul fulgilor de nea

Ninge! Ce bucurie! Ce veselie incomensurabilă! Să ne ținem de mânuțe, să ne rostogolim prin zăpadă, să cântăm colinde și să zâmbim tâmp la beculețele de pe stradă, ba chiar să alergăm și după un brad, cel mai mare, cel mai frumos, cel mai brad, și să ne bucurăm de magia sărbătorilor. NOT!

Am ieșit afară și mi-a alunecat piciorul. Noroc că-s agilă din fire și-am pus frână, altfel mă vizitați la secția fracturi și oase rupte. Normal că, dacă ninge, există majorul pericol să-mi rup piciorul. De fiecare dată când văd zăpadă, mă gândesc că mă pândește pe undeva un ghips. Toată lumea vede fulgii ăia drăguți, care dansează în aer și fac acolo ce-ar trebui să facă fulgii și-i vizualizează zâmbitori și prietenoși. Toți în afară de mine. Eu îi văd malefici. Și perverși.

În primul rând cad. După ce că cad, se mai și așează unul peste celălalt. Și nu se opresc decât când rup destule picioare. Cică-s drăguți. Drăguți, my ass! Sunt perverși și fac sex în grup în văzul lumii. Asta fac fulgii. Când încep să se topească, și apare mâzga aia murdară care-mi pătează blugii, se cheamă că-s însărcinați. Și nasc când se topesc de tot și se reîncarnează-n apă.

Ce pana mea să-ți placă când ninge? Vrei ninsoare și magie? Uită-te la televizor. De obicei, acolo e multă zăpadă. Sau du-te la munte. Sau deschide frigiderul. Da` nu mă spama cu zăpada-n oraș. E murdară, dizgrațioasă și incomodă. Și unii își îngroapă gunoiul în ea și, când se topește, vezi grămezi de gunoi putrezit. Și câte unu`, care a degerat de tot, și-l scoți mumificat de-acolo. Și câte un ghips aruncat în silă, cu tot cu picior. Pentru că dacă ninge, clar o să-și rupă cineva piciorul. Sper să nu eu.

Deci ăștia de vă doriți să ningă, gândiți-vă bine. Practic îmi sunteți dușmani, că-mi doriți un ghips și-un picior rupt. Și-i nașpa dacă-mi sunteți dușmani, că zăpada trece la un moment dat, da` e mai plauzibil să mori de cald, decât de frig. Și-o să vină și vara, și vă amintiți c-au fost căldurile alea uriașe, nu? De la mine erau! Să se sufoce toți doritorii de fulgi!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 4 decembrie 2012

Să fim mai noi

De ce să fim mai buni de Crăciun și-n tot decembrie? DE CE?
Tot anul îs un hibrid între Scrooge, Droopy, Garfield, Grinch și Kuzco și decembrie ar trebui să mă schimbe pentru o lună? Să zâmbesc cald, să fiu altruistă, să mă gândesc la bieții și săracii, să mă las cuprinsă de magia beculețelor, să fiu 11 luni pe an Camelia și-a 12-a lună să fiu brusc Camelia cea blândă și înțelegătoare? Să-mi ascund borcanele cu acid și gândurile de nervi cu dinții de calorifer, doar pentru că e sfârșit de an? Eu și restul care nu suntem nici prea buni, nici prea înțelegători, nici prea toleranți, să transformăm decembrie într-o lună frățească și magică? NU!

Nu cred că-n luna asta lumea e mai bună. Eu zic că e mai rea, că e fățarnică, și se chinuie să fie ce n-a fost tot anul, dintr-un spirit de turmă. Se screme să devină ce n-a fost, ia hotărâri care-ncep cu de la 1 ianuarie, pe care cel mai probabil nu le vor respecta, pentru că după 1 nu e numai mahmureala care te-mbie la shaorma, mai e și sfântul Cutare, care te cheamă la o nouă mahmureală, și hotărîrea de mai bun e amânată până măcar la următoarea luni, dacă nu la început de februarie. Și lumea se-ntrece nu în bunătate, ci în fățărnicie.

Și magia aia e indusă de beculețe, și de oameni care-și aduc aminte de tine doar la ocazii, și asta e ocazie mare, deci din ce în ce mai mulți își aduc aminte de tine pentru ca, dup-aia să te mai uite pentru încă un an, și de plăcerea de a umbla prin magazine, unde-i cald, pe când afară-i frig, și-năuntru miroase a portocale și-a brad și puțin a copilărie. Nu cred că devenim mai buni, devenim mai copii. Și n-ar trebui să devenim mai buni doar pentru că scrie în calendar. Nu militez pentru o lume mai bună, militez pentru una mai sinceră. Care să fie la fel tot timpul anului, și să dea cadouri doar din plăcere, nu din obligație, și să zâmbească doar dacă simte, și care să fie lângă tine și când ești ciufut, și lefter și fără chef, nu doar când e rost de hai și panaramă.

Magie de Crăciun e în mine, da` nu-i pentru toată lumea. Și nu-i indusă, și magia mea e cu iz de amintiri, cu toate Crăciunurile care au fost și alea care or să fie, și n-are nici o legătură cu a fi mai bun. Nu fac nimic de dragul de a face, deci o să ignor și-ndemnurile de anul ăsta. N-o să fiu mai bună. O să fiu eu până la capăt. Altfel mi-ar fi rușine să spun că-ncerc.

Spun NU! spălării de creier. Și mesajelor motivaționale, și ălora lacrimogene, și-o să fredonez colinde tot anul, c-așa-mi place mie, și n-o să donez acum, când tot anul nu donez nimic, și cadourile, și râsetele și plăcerea o să le păstrez doar pentru cei care merită. Pentru că n-am destulă bunătate-n mine pentru întreg universul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

luni, 3 decembrie 2012

Program programat organizatoric

Mă, nu știu dacă e vorba de gălățeni, de români, sau de oameni în general, da` sunt ca oile. E de ajuns să apară unul care să se erijeze pe post de conducător, și toți îi vor urma exemplul.

A fost 30 noiembrie, a fost 1 decembrie. Eu n-am văzut în tot anul atâția gălățeni pe stradă. Nici nu știam că suntem atât de mulți. Ajunsesem la părerea că tre` să fim vreo 2-300 de oameni în tot orașul. Până s-a dat motiv de ieșit în stradă.
Ce contează că-i frig, că-i îmbulzeală, că-i fum și panaramă? Să ieșim cu toții, zic! Să căscăm gura și să ne plângem după că primăria a cam făcut economie cu beculețele, zgomot mare cu concertul în aer liber și mult gunoi. Da, să ne plângem și de gunoi, că-i la modă. Nu că gunoiul ăla l-ai aruncat tu ca nesimțitul pe stradă, pentru că ai presupus că vine primăria și curăță după. Nuuu, să ne-nghesuim la vin fiert, să facem întrecere cu cine aruncă cele mai multe pahare, și dup-aia să avem motiv să dăm mărunțel din buze o lună. Că dup-aia vine revelionul, și iar o să fie panaramă.

Cum să ieși, mă, din casă, doar pentru că e nu știu ce ocazie? CUM? Adică, în restul timpului stai ca ghizuroiul în vizuină și, cum se bate toba că e adunare, ieși cu cățel, purcel și soacră, la plimbare pe bulevard. Ăsta nu e spirit de turmă? Dacă ai ieși măcar o dată pe lună la aer și te-ai trezi că vrei să ieși și organizat, te-aș înțelege. Da` când ieși doar cu turma, nu-ți găsesc nici o scuză. Nu că te-ar încălzi scuzele mele, da` mă-ncălzește pe mine să nu-ți găsesc nici una.

Și mă enervează să mă-mpiedic de mulțime când încerc să merg regulamentar pe drumul meu. Să n-am loc la consignație, să-mi cumpăr țigări. Să fie toți frați întru petrecere și dup-aia să nu știe cum să-și spargă mai rapid capetele. Să fie panaramă și, imediat ce-au trecut zilele astea, orașul să redevină populat de doar câțiva oameni, pentru că restul s-au retras până la următoarea ieșire cu program.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!






duminică, 2 decembrie 2012

Finish again

Și-a venit și momentul ultimei postări pentru SuperBlog, de anul ăsta. De mâine, revin doar nervii, revelațiile și maniile mele.
Dar, pentru că e tradiție și pentru că se cere o încheiere...

E al treilea an în care particip. N-am putut să nu observ că, de la an la an, regulamentul se îmbunătățește. Devine mai clar, mai strict, se-nvață din anii trecuți și se respectă mai mult cerințele. Faptul că pentru fiecare probă a fost termen de o săptămână mi-a ușurat munca. Chiar dacă multe dintre probe le-am postat în ultimul moment.
S-a respectat partea cu penalizările, temele au fost mai libere și cu accent mai mult pe creativitate, s-a simțit lipsa sponsorilor gen Asus și AMD, nu doar la nivel tehnic ci și, de ce să nu recunosc, la nivel de premii. Poate la anu` vor fi din nou printre sponsori. Dar anul ăsta a fost o competiție puțin mai degajată, cel puțin la nivel de probe.

N-am înțeles însă, oricât aș fi încercat, ce s-a întâmplat cu juriul de anul ăsta. Mi s-a părut mai dezinteresat, mai subiectiv, mai greu de ghicit, în ciuda faptului că parte dintre persoanele din juriu au fost aceleași ca anul trecut. Au fost probe la care mă așteptam la mai mult măcar prin comparație, și probe care m-au uimit prin punctajul mare, când nu mă așteptam. Mă rog, juriul e tot uman, oricât am cere imparțialitate.

Dacă paticipanții trebuie să respecte un dead-line, aș sugera același lucru și pentru juriu. Pentru că unele note ori s-au dat extrem de târziu, ori s-au dat pe tranșe. La fel aș sugera, dacă se poate, să fie citite toate postările participante și abia apoi să se facă notarea. Doar citind tot poți face o comparație și decide cine ce punctaj merită. Dar chestia asta mă-ndoiesc că poate fi trecută în regulament.

Sponsor preferat. Aici e greu. Aș putea numi pe cei care mi-au dat 100 de puncte. Ar fi subiectiv din partea mea. Așa că o să spun LuxuryGifts, chiar dacă am avut un 55 de la ei. Mea culpa. Mi s-a părut cel mai implicat. Cu explicații la notare, cu explicații în plus la cerință, cu comunicare pe tot parcursul competiției, cu dead-line respectat.

Cu toate că regulamentul s-a îmbunătățit, organizarea a fost mai bună, sponsorii mai implicați, nu pot să nu observ o deteriorare din ce în ce mai mare a participanților. Și nu sunt eu omul care să arunce cu pietre. Dar când toată lumea pornește cu ideea că va ieși pe primul loc și vede că nu se întâmplă așa, și-ncepe să arunce cu noroi în stânga și-n dreapta, încep să mă-ndoiesc de maturitatea sau calitatea oamenilor.

Și mi-a plăcut că notele nu s-au făcut publice. Public a fost doar clasamentul. Oricât ar spune unii că e lipsă de transparență. Te interesează capra vecinului? Pune și fă, frumos, calcul pe hârtie. Altminteri, nu văd de ce te-ar interesa altă notă decât a ta.

Nu m-am implicat în discuții pe forum, mi-a rămas acolo, undeva, un spin de anul trecut, când ce am publicat pentru SuperBlog a fost atacat direct pentru că a fost notat mult peste așteptările unora, am văzut că și anul ăsta se practică râca pentru ocupanții primelor locuri, mă gândesc că dacă toți am ieși pe primul loc n-ar mai fi o competiție, ar fi act de caritate.

Am citit postări veninoase a propos de sponsori, de organizatori, de participanți, am citit postări bune, postări geniale, postări slăbuțe bine cotate, am citit simplu, am citit muncă, am citit je m`en foutism, am văzut mai multă răutate decât în anii trecuți, am simțit subiectivitate și discriminare și, peste toate astea, nu mă pot opri să nu apreciez implicarea organizatorilor, care au răspuns promt și decent tuturor.

Pân` la următorul SuperBlog, la bună vedere!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Radio SuperBlog



Pentru a exista o competiție, ai nevoie de-o idee, de sponsori și de participanți. Ca să ai participanți, ai nevoie de parteneri media. Da, e simplu să crezi că viitorii participanți se vor anunța între ei și vor da sfară-n țară despre existența competiției dar, dacă te bazezi doar pe asta, s-ar putea să realizezi că ai prea puține persoane informate, deci nici o competiție. Așa că ceri ajutorul partenerilor media. Să facă cunoscută competiția, să trezească interesul publicului, să te facă cunoscut. Pe tine - organizator, pe ea – competiție, pe ei – participanți și sponsori.

Teoretic e simplu să fii partener media SuperBlog 2012. Promovezi, în funcție de aria ta de dezvoltare. RadioLynx.ro face emisiuni cu și despre organizatori, participanți, sponsori. Trilulilu, Connect, PHOTO Magazine, PRwave.ro, 121.ro și JurnalLifeStyle.ro pot afișa banner-ul SuperBlog, pe Robintel.ro, Obisnuit.eu, MoneyWatch.ro și ArenaIT.net pot exista articole despre concurs, informații generale, anunțul de-nceput și concluziile de final. Fiecare partener după dorință și plăcere.

Dac-ar fi să lucrez în media, să trebuiască să promovez SuperBlog, mi-ar plăcea să fiu om de radio. Să fiu vocea care vorbește despre competiție, omul care sună participanții, să-i întrebe ce părere au despre concurs, omul care cunoaște și organizatori și sponsori, omul care te face să-ți pui întrebări și care-ți aduce răspunsurile.

Ținând cont de faptul că există deja o emisiune dedicată SuperBlogului în fiecare an, formatului existent i-aș adăuga o bucată de timp dedicată participanților. Pentru fiecare probă, după ce se acordă notele, aș invita persoana cu cel mai mare și cel mai mic punctaj. Să-și spună părerea în direct. Și vocilor nemulțumite în scris, le-aș da ocazia să-și exprime nemulțumirea on-line. Oare vor fi la fel de furioși și pe post?

De asemenea, ar exista și o rubrică de ”contestații în direct”. Sigur e simplu să contești ceva în scris, dar oare cum ar fi contestațiile în direct? Cum și-ar susține participanții contestația, cum și-ar motiva juriul nota, tot în direct? Cum ar fi să explici pe loc ce ți-a plăcut, ce ți-a displăcut, cum ai făcut departajarea?

Ar exista și-un top al preferințelor, legat de probe, de sponsori, de participanți. Mai multe top-uri, cu vot live, lansat la începutul fiecărei emisiuni, cu numărătoare la sfârșit. Un grad de interactivitate mai ridicat. E știut faptul că suntem tentați să dăm mai mare atenție informațiilor care ne implică direct.
Și cred că ar fi 2-3 emisiuni pe săptămână legate de SuperBlog. Comunicarea intensă ar atrage un public mai larg și, dezbătând mai multe aspecte, tind eu să cred că ar scădea nivelul de nemulțumire acuzat de participanți și, prin cunoasterea mai în amănunt a persoanelor care notează, ar fi mult mai ușor să știi cine, ce apreciază.

În plus, o publicitate intensă cred că ar stârni curiozitatea celor care n-au participat și i-ar tenta să-ncerce o participare în edițiile viitoare. Ar stimula sponsorii care s-au retras sau au ezitat să mai sponsorizeze să încerce o colaborare la anul; publicitatea atrage mereu.

Deci da, mi-ar plăcea să fac partea de radio, pe post de colaborator media cu RadioLynx. Scrisul oricum îl practic intens, deci nu știu ce suflu de nou aș putea aduce colaborând cu partenerii media pe partea de redactare scrisă. Poate doar o părere personală asupra articolelor de la fiecare probă, un soi de rezumat al celor implicați, eventual cu pronosticuri despre ce articol va primi punctaj maxim. Asta ar putea fi făcută colaborând cu oricare dintre partenerii media axați pe scris. Și cred c-ar prinde la public, cu toate că ar fi o muncă titanică. Ținând cont însă de faptul că nu sunt decât 2 luni pe an, zic eu că ar fi binevenită ideea.

Cam atât despre cum aș colabora eu cu partenerii media pentru a promova SuperBlogul. Nu știu cât de fezabile sunt ideile mele dar da, dacă ar fi să promovez competiția, aș încerca, pe cât posibil, să mă țin de program. Și dacă ai ideea primară, promovarea vine de la sine. 

SuperBlog 2012, etapa 29

Bacchusian

Mă-mbăt.
Mă-mbăt des și rar, pentru că Einstein spunea că timpul e relativ. Deci mă-mbăt relativ, și mă-mbăt după regulile fizicii. Niciodată fără să am știința aproape. Mi se pare inconștiență curată să faci asta, fără să știi unde, cum și cât de târziu o să aterizezi.

Mă-mbăt cu cuvinte, mă pot îmbăta bacchusian, dar mai rar o să-ți dai seama, pentru că starea mea naturală e definită ca un etern sevraj.
Bacchusian mă-mbăt cu tine. Și-o să spui că fac literatură, și-o să râzi dar eu, fără nici o licoare, mă-mbăt cu tine.
Mă-ntreb cum ar fi scris poeții pe care-i citim în manuale, care scriau indescifrabil cu pana pe hârtie, printre atâtea taste. Și mă întreb cum ar fi fost literatura dacă toți scriitorii, adunați lângă aceeași tastatură, și-ar fi dat sfaturi cum să tasteze @, în funcție de limba aleasă ca scriitură.

Și mă întreb dacă, cu tastatura intactă, scriu la fel de caligrafic și la fel de citibil pentru tine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger