Vânzătoare - noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus...

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Mi-e rușine cu Isus

Mie mi-era rușine să spun c-adevărat a înviat Hristos. De când eram mică. M-au învățat ai mei că așa e politicos, religios și frumos să răspund când, zeci de zile după înviere, când nu mai vezi picior de ou sau de cozonac, unii țin morțiș încă să te mai anunțe că a înviat. Și bălmăjeam un ”adevărat” rahitic, de-abia auzit, zâmbeam tâmp și făceam pierdut restul frazei. Nu știu cât de retardată puteam să par, da` mi-era rușine.

Aș putea să spun că mamă, ce copil deștept eram încă de pe atunci, ce de întrebări fără răspuns aveam, cum căutam la 6 ani sensul vieții și cum creștea în mine sămânța ateismului, dar ar fi bullshit. Nu eram nici atât de deșteaptă, nici atât de deep. Doar că mi-era peste mână. Bine, mie mi-era peste mână să răspund frumos și când îmi ura cineva ”la mulți ani”, dar era mai acceptabil decât faza cu adevăratul.

Și-acum fac la fel. Mormăi un adevărat și-mi arăt fasolile. Sau mă fac că plouă, și-mi arăt fasolile. Am văzut eu că merge faza cu zâmbitul tâmp. Toată lumea o să creadă că sunt atât de pătrunsă de măreția evenimentului, că explodez de bucurie și că mi-am pierdut cuvintele. Eu nu pot să spun că adevărat a-nviat. Că nu cred neapărat că a înviat. Și chiar dacă, să-i fie de bine. De ce trebuie să mă pună pe mine într-o postură dificilă, 2000 de ani mai târziu?

Păi, nu trebuia el să te facă să te simți bine? Auzi, mă, pe mine nu mă faci să mă simt bine. Mă faci să mă simt ciudat. Până și când spărgeam cuminte ouă, tot nu scăpam de fraza asta. Și-mi plăcea să sparg ouă. Să-l aleg pe ăla care avea să spargă toate celelalte ouă, să ies peste toți ceilalți care credeau că e doar un joc, și le spărgeau doar ca să le mănânce. Spartul de ouă nu e un joc! E o competiție! Iar mie-mi strici competiția dacă mă pui să amestec religia cu războiul ouălelor.

Și, apropo de asta, mie-mi place salata de ouă. O ador. Și nu-mi pasă dacă e din ouă eco, sau din ouă de la găini stresate. Pentru că de asta există găini. Să facă ouă pentru salata mea. Și dacă-mi militezi pentru drepturile găinilor, n-o să faci decât să-mi doresc o salată din 40 de ouă stresate, ca mine timp de 40 de zile după Înviere. Veganii mă stresează la fel de tare ca Isus care ține neapărat să răspund la salut. Despre ei, altădată.

Mi-era rușine să spun c-adevărat, și mă amuză la culme faza aia cu ”îl primești pe Isus în tine?” În Mexic, asta e invitație la sex. Deviez. Pe bune că nu din cauză de masa de Paști. De-abia dacă am mâncat 2 ouă-ntr-o salată. Deviez pentru că mi-e groază, la propriu, că ăștia încă mai respectă tradiția și înc-o lună de acum încolo o să trebuiască să evit salutul ăla. Cu grație și retardare.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ajutați o familie cu 14 copii

Știi cazurile alea așa-zis sociale, la vederea cărora toate persoanele foarte sensibile, foarte umane și cu inimă foarte mare suspină, mai varsă o lacrimă, ba chiar mai și donează, pentru că le atinge la corason? Nu alea cu ajutați-l să meargă, să-și schimbe rinichiul sau să vadă din nou. Alea chiar sunt de ajutat.
Eu vorbesc despre celelalte, cu familia săracă, stând la Cucuieții din Vale, cu 6 copii făcuți la an și cu încă unul pe vine, cu el puțin rachier, puțin bătut de soartă, pieptănat că vine televiziunea, cu ea balabustă, cu burta la gură și cu plozii vai de capul lor, rupți în gură de foame și care n-au văzut alte jucării decât craca de copac și coceanul de porumb. Și familia asta cere ajutor, că n-are ce ce să-și hrănească copiii, că ei sunt săraci, că nu se mai ajung, că blablabla. Și tu, ca prostu` lăcrimezi și donezi.

Da` când i-ai făcut, nu te-ai gândit că n-ai cu ce să-i crești? Ok, ai făcut 1. 2. 3. Nu mai ai cu ce să-i crești. Și-atunci pentru ce pana mea ai desfăcut picioarele și pentru restul? Asta nu se cheamă sărăcie, se cheamă nesimțire. Ajutor social pentru nesimțiți din ăștia e sterilizarea. Că dacă le dai prezervative gratis le umflă și le fac decorațiuni de Crăciun. Sau îți bagă argumentu` religios, că domnu` a zis să nu te protejezi, să te-nmulțești, să nu risipești sămânța și să nu faci avort. Și ei sunt oameni cu frica lui dumnezeu. Unde e, mă, boule, dumnezeul tău când faci copii și-i lași să moară de foame? Păi, nu trebuia să-ți înmulțească pâinile și peștii, dacă tot îl asculți orbește? Nu trebuia să te ajute să-i crești, dacă l-ai ascultat și te-ai împuiat ca iepurele?

Și, dacă la ăștia poți să zici că-s proști, inculți, neinformați, ăia din secte întru domnu` ce scuză mai au? Toarnă echipa de fotbal, nu se opresc, nu mai au nici loc, nici resurse să crească încă unul, da` fată în continuare. Că nu mai poți să spui că nasc. Nasc oamenii. Ăștia-s animale direct. Ok, nu folosești contracepție, nu faci avort, da` tu, femeie, măcar pune-ți dop. Literalmente. Și el, n-are decât să stea până i se albăstresc boașele, că nici să se masturbeze n-are voie. Moare el de blue balls, mori tu de căldură excesivă, da` măcar nu mai nenorocești încă un plod. Nu-l mai obligi să se nască, să poarte hainele ălora mai mari, să aibă un sertar dintr-un șifonier, să se mulțumească cu o pătrățică de cioclată sau cu juma` de măr pe săptămână.

Mă-ndoiesc că respecți cuvântul domnului chinuindu-ți plozii. Nu-i bați, nu-i cerți, da` îi obligi să se simtă ca la orfelinat. Da` până și acolo are haina proprie, n-o împarte cu alți 5 înaintea lui. Și dacă dumnezeu a zis să vă-mpuiați cât puteți, apăi a zis-o, săracul, acum mai bine de 2000 de ani, când populația era mai mică, mâncarea mai multă și plozii zburdau pe câmpii mulgând caprele, având lapte proaspăt și fugărind găina care le dădea ouă. Nu stăteau înghesuiți într-o casă mizeră, împărțind un ou și neștiind ce-i ăla lapte, pentru că tu n-ai bani decât de pâine.

Nu cred că ăstora li se face un bine să intre în categoria cazuri sociale. Ori îi sterilizezi, ori îi închizi pentru neglijență. Dacă-i ajuți cu orice nu faci decât să perpetuezi prostia. Și-or să toarne plod după plod pentru că oricând se găsește cineva care să le vină cu ajutoarele la botul calului. Nu-i ajuți. Îi îndobitocești mai rău. Susțin sterilizarea celor care refuză să folosească contracepție și au copii pe care n-au cu ce să-i crească în condiții umane.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Christian Company

Am tot auzit în ultimul timp o reclamă pentru o agenție de turism. Care m-a amuzat, băgat în ceață, făcut să mă-ntreb de ce unii nu se interesează înainte de a-și alege un nume pentru afacere. Asta după ce, acum câteva zile, am văzut un aprozar care se chema ”La prazul lui Nea` Marin”.
Cică pe măsură ce creștem, devenim mai perverși. Da` la ce prazu` meu să mă gândesc când văd scris, cu litere colorate, prazul lui Nea` Marin? Oi fi perversă și obsedată, dar firma aia numai la legumițe și fructuțe zâmbitoare, cu fețișoare și mânuțe, îmbiindu-te fericite să le cumperi nu m-a inspirat.

Plus că exista un fast food din ăsta cu mâncare chinezească. Bună mâncare, nu zic nu. Acum e birou de pompe funebre. Să existe oare vreo legătură între cele două? Eu sper să nu, c-am mâncat de-acolo. Da` am mâncat demult și n-am murit. Dar nu mă pot să nu mă gândesc c-au făcut mâncarea, și-au aranjat pe termen lung clientela pentru pompe funebre și dup-aia s-au reprofilat. Aștept din moment să mor, să se dovedească că mâncarea aia avea nu știu ce coenzimă cu eliberare pe termen lung și, când m-am răcit de tot, să vină mulți chinezi, mititei și zâmbitori, care să-mi reclame înmormântarea, pentru că e clară legătura. Un soi de contract. De la restaurant la cimitir. Așa trebuia să se cheme afacerea ălora.

Revenind la reclamă. Agenția de turism se cheamă Christian Tour. Nu știu dacă are și h-ul ăla acolo dar eu, ca un gălățean respectabil ce mă aflu, fac direct legătura cu Christian Company, firma de pompe funebre cea mai cunoscută din Galați. Nu, nu aia cu chinezii. Alta.
Și vocea aia din reclamă bate câmpii despre cum ar fi să ai cea mai frumoasă vacanță a vieții tale, cu oferte prin colțuri mirifice de lume, cu plaje și cocktail-uri și umbreluțe, și eu nu pot să gândesc decât vacanța ultimă. Vacanța supremă. Care tot plaje și cocktail-uri și umbreluțe presupune, dar nu prin colțuri mirifice de lume, ci prin alte locuri mai... spirituale.

Tare neinspirat a fost ăla de și-a botezat firma. Bine, el voia, presupun, să-și vadă numele pe firmă, să știe toată lumea că e agenția lui, să se dea mare. Sau, cealaltă variantă, o fi o agenție de turism cu tente creștine. Cu frați și surori întru domnul, care de-abia așteaptă să te prindă într-o călătorie relaxantă, cu garda jos și să-ți bage pe gât cuvântul domnului. Oricare din variante pare plauzibilă.
Da` în nici una dintre ele n-a luat în calcul faptul că numele lor seamănă nesperat de mult cu al ălora care te ajută să-ți pregătești înmormântarea.

Și au și cam aceeași arie de lucru: călătorii, relaxare, departe de casă, ei te ajută, ei se ocupă de transport, de cazare, de tot. Cum aș putea eu, presupunând că vreau să plec în Tahiti, să apelez la ei? Pornind de la chinezii cu mâncarea și cu pompele funebre după, nu mă gândesc eu, ca o persoană calculată ce mă știu a fi, că ăștia de la turism complotează cu ăia de la funebre și le fac rost de clienți? Nu e concluzia logică? Și nu, nu sunt paranoică. Doar mi se pare suspect.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Zbor deasupra unui cuib de râme

Un punct pe-o foaie. Vopsea aruncată pe-o pânză. Alandala. Linii trase la-ntâmplare, de parcă s-ar fi plimbat pe-acolo o furnică beată. Și toate cu un titlu cât mai interesant și premonitoriu, gen ”dansul funebru al inimii pierdute”. Wow!
Artă vândută pe bani mulți, cumpărată de snobi, care vor să-și agațe ”noul Picasso” deasupra șemineului și să se laude prietenilor cu artistul de-abia descoperit, care o să revoluționeze istoria artei.

Artă pe naiba. Aia nu-i artă. Aia e exact cum arată. Niște linii trase la-ntâmplare, niște vopsea aruncată fără sens, vrăjeală curată. Desenam mai bine la grădiniță, și eu nu desenam. Adică, fiecare casă era un dreptunghi, cu un triunghi deasupra, cu vreo două ferestre nu foarte drepte și neapărat cu un coș din care ieșea un fum anemic. Dar eram la grădiniță. Era cât se poate de normal să desenez dezastruos.

Arta asta cu puncte și cu ștergere de creier, cu pretenții de profunzime și cu fumuri de boem neînțeles aș putea-o face și eu. Și, când vii cu argumentul ăsta, îți sar toți în cap: ai putea, dar n-o faci. Adică, dacă ți se pare atât de ușor și de banal, de ce nu vii și tu cu pânzele mânjite de gem și muștar, ca să te ungem și pe tine ”artist”?

N-o fac pentru că mi s-ar părea stupid. Și toată lumea care știe că n-are talent să fie ca Dali, sau ca Monet, sau ca oricare altul care chiar a făcut artă, dar s-ar descurca să tragă 3 linii încrucișate și să viseze peste noapte un titlul, tot d`asta n-o face. Pentru că e stupid. Pentru că am bun simț să recunosc că ce-aș face eu nu e artă. Pentru că aș râde și cu fundul eu de mine, dacă aș face asta.
Nu mă ține lenea, nu mă ține teama că punctul meu s-ar putea să fie mai puțin apreciat ca punctul altuia, mă ține realitatea.

Nu vreau să fiu o ciupercă, și nici măcar una din aia, deosebită. O ciupercă printre alte ciuperci. Nu vreau să fiu ca râmele alea, care ies toate după ploaie și-și fac siesta, până rămân torcoșite pe talpa cuiva care s-a nimerit deasupra lor. Apropo, de ce după ploaie ies doar melcii, și altădată doar râmele? E o dilemă. Niciodată nu se amestecă găștile. Da` ăsta e alt subiect.

Nu știu dacă nu-i înțeleg pe ăștia care vând puncte la rang de artă, sau pe idioții care consideră aia artă.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Pisica - p.7

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Două pisici așteaptă soarele. Nici o pisică nu așteaptă degeaba.
Nici o dimineață fără cafea, nici o dimineață fără nici o pisică.

Cafeaua mea de dimineață amestecă-n ea plăcerea primei arsuri, visul de peste noapte, planul de peste zi, așteptarea. Și-o pisică care insistă să-mi toarcă, strâns lipită de cană. Nasul ud pe mână, pe cană, în cană, pe mână, stai că-mi dau toată cafeaua pe mine și duse sunt și visele, și planurile. Arsura rămâne. Și așteptarea. Poate azi nu-mi voi răsturna cafeaua pe mine. Poate azi va ieși soarele. Poate azi e prima zi de primăvară.

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Aș vrea să fiu pisică, să stau pe-o bancă la soare și singura așteptare să fie momentul în care o să iasă soarele. O pisică doarme 18 ore pe zi. Sau stă degeaba 18 ore pe zi. Restul de ore trec în timp ce cască, în timp ce e mângâiată, în timp ce privește atentă o frunză, sau un melc, sau în gol. Orele trec pe lângă ea și-o pisică nu îmbătrânește.
O pisică-și schimbă viață după viață și-și păstrează integritatea de pisică. Nici când o vezi că a uitat că de-abia a băut apă nu-ți vine să crezi c-a îmbătrânit. Nici cea mai bătrână pisică nu poate fi mai bătrână ca tine.

Râzi pentru că știi că, în spatele anilor pe care și-i etalează măreață, știe că totul i se cuvine. Și știe că, dacă a uitat că tocmai a băut apă, o să râzi și-o s-o mângâi leneș pe spate. Nu mai e pisoi, ca să râzi de ea că se-mpiedică sau se sperie de aspirator. Nu mai e pisoi să te amuze cu figura de pisoi sau cu încercările de a cuceri lumea. Așa că te amuză cu falsa bătrânețe. O să te zgârie dacă o plictisești, dar te va face să râzi în continuare. Nu ea a îmbătrânit cu tine, tu ai îmbătrânit cu ea.

A învățat să nu te trezească, ai învățat să n-o calci noaptea, pe-ntuneric. A învățat să nu-ți răstoarne singură cafeaua, ai învățat că nu știe să se ferească de apa fierbinte. Să nu te muște, să-i respecți curiozitatea. Să te aștepte în fiecare seară când vii acasă, să adormi cu ea torcându-ți în ureche.

Două pisici așteaptă soarele. Au mai multă răbdare ca tine. De-asta ele au 9 vieți și tu doar una. O viață de așteptare. Nouă vieți de așteptare. Timpul tău aleargă. Timpul lor se oprește de fiecare dată când apare soarele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!