Sfârșit la început

Mă pregătesc spiritual pentru mahmureala de mâine. Care o să fie. Măcar un pui, de sămânță. Un an nou început fără o durere consistentă de cap, fără dorința nestăvilită de aspirine, fără senzația că-ți bubuie o fanfară în cap, fără ”nu mai beau în viața mea!” nu e un an nou.

Tre` să luăm hotărâri din alea de nestrămutat, să credem în puterea lenjeriei roșii, să alergăm disperați c-am pierdut vâscul, s-au terminat țigările, a explodat șampania, fiecare tre` să aibă momentul ăla în care-și revede anul trecut, se-ntreabă de ce a făcut sau de ce n-a făcut, promisiunea c-o să facă sau că n-o să mai facă, tradiție de anul nou.
Și pe bune că nu-i decât o noapte. O petrecere ca oricare alta, o foaie din calendar, o cutumă. Much ado about nothing. Planuri făcute cu mult timp înainte, liste bifate, nervi, învârtit de mai multe ori în același loc, urări și pupături.
Mâine tot noi o să fim. Cu durere de cap, cu aceleași dileme, aceleași manii, aceleași probleme, aceleași lucruri de făcut, aceleași chestii nerezolvate, nespuse sau prea mult spuse.

Ce-am făcut eu în 2012? Dulci nimicuri, stres, nervi, am scăpat de niște manii, mi-am creat altele-n loc, cât să le rămână suma constantă, vorbă, delilah, bunți, hai și panaramă, lose some, win some, picior peste picior, a fost un an bun.
Mai am puțin de scuturat, puțin de bibilit, puțin mai multă voință, nu renunța la nervii artificiali, că te scapă de riduri, dar nu și de adrenalină, mai ia vreo două vitamine, controlează-ți obsesiv-compulsivul, chestii mici și simple.
Guru recomandă simplitatea pentru anul care vine. Simplu și frumos și ușor. Să vină de la sine. Pân` la urmă, lucrurile mici chiar contează.

Și-o să-mi pun boxeri roșii, și-o să vânez fiecare crenguță de vâsc și-o să renunț să fac bilanț, pentru că minus cu minus dă plus oricum și eu n-am chef de algebră.
Un an așa cum vi-l doriți vouă, cei care mă citiți.

Pân` la următorul an, la bună vedere!

Vegan vegetarian vedet

Timp de vreo 6 ani n-am mai mâncat carne. Deloc. Ajunsesem în stadiul ăla în care înlocuisem carnea cu soia, cașcavalul cu cașcaval vegetal, nu mâncam carne nici să mă-mpuști și îmi era chiar bine. Până când am cedat tentației și m-am reîntors la carne. Nici acum nu-s cel mai carnivor, dar măcar nu mai sunt ovo-lacto-vegetariană. Îs persoana căreia îi place să vorbească despre mâncare, fost aproape vegetarian, mâncău în perioade, cu mese nu tocmai echilibrate, da`s ok.

Când mă recomand, nu spun ”bună, sunt Camelia și mănânc carne”. Înainte, nu spuneam ”bună, sunt Camelia și sunt vegetariană”. Nu mi s-a părut definitoriu pentru mine. Dacă venea discuția, de bine. Dacă nu, oricum obiceiurile mele alimentare nu interesează pe nimeni.

Da` dacă ești vedetă, e musai să fii vegetariană. Și, înainte de a da bună ziua, specifici chestia asta. Și-apoi începi un discurs lacrimogen despre bietele animale sacrificate pentru bunăstarea burții unora, apoi te-ncingi la nervi împotriva condițiilor inumane din abatoare, înjuri de mama focului carnivorii și apoi lansezi un apel înduioșător, să se lase lumea de carne și să devină vegetariană. Sau vegană, că e noul trend. Tu lăsându-te de carne de aproape 2 luni.

Măi să fie! Nu știu de ce găsesc o vagă asemănare cu grasele care se apucă de dietă și-ncearcă să te convingă și pe tine, pentru că ele nu rezistă să mănânce morcovi fierți în timp ce tu bagi felie după felie de pizza; sau proaspetele mămici care-ncearcă să te convingă să-ncerci și tu minunea, ca să nu mai pierzi nopțile prin cluburi, în timp ce ele schimbă scutece; sau prietenii care de-abia s-au cuplat și-ncearcă să te cupleze și pe tine, să fii la același nivel de fericire.

Păi bine, măi, vedeto, de ce ar trebui să devină toată lumea vegetariană, când tu de-abia ai început chestia asta? Sau contează mai mult ce mănânci, decât ce faci în vedetismul tău? Eu n-am auzit-o pe Madonna să facă altceva decât să cânte; și-ar fi putut converti toată planeta la cabalism, dacă și-ar fi dat interesul. Da` n-a făcut-o, c-a fost mai interesant să stea pe felia ei de muzică, nu să bage pe gât lumii convingeri religioso-filozofico-digestive.

Dar e în trend. E mișto și interesant să discuți mâncare când n-ai altceva cu ce să te lauzi și să te dai mare că ai renunțat hăăăt, de-acu` 2 luni să mai rănești animale fără de apărare.
Nu iau partea carnivorilor, după cum nu i-au nici partea veganilor. Fiecare după cum îl taie capul; sau stomacul. Da` mă-ndoiesc că legea junglei a fost creată ca să stăm să ne rugăm la copac, să pice mărul, și de-abia apoi să-l mâncăm.
Roagă-te la el până-ți stă pulsul, din punctul meu de vedere, da` nu mă denigra pentru că nu fac la fel. Și nu-ncerca să mă convingi cu argumente miloage. Propaganda n-am suferit-o niciodată. Și mai ales dacă a fost făcută în virtutea vedetismului.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De ce pocnitoarea?

Sau De ce ficatul?
Aia măcar era o trupișoară de teatru. Nu i-am înțeles numele, da` era interesant să faci parte dintr-o chestie teatrală. Pentru o lună. Dup-aia m-a obsedat întrebarea cu de ce anume ficatul, că am renunțat. De ce nu colonul? De ce nu rinichiul? De ce anume ficatul?
Dilemă a adolescenței mele, de ce ficatul a devenit întrebarea majoră când vine vorba despre chestii de neînțeles.

Înțeleg artificiile. Am început cu artificii din alea pe care le chema Steluțe, se aprindeau greu, se stingeau repede, ardeau puțin. Le primeam de Crăciun, le aprindeam de Revelion, le aruncam aprinse de la etajul 9, pân` la etajul 7 se stingeau, da` se chema că ne bucurăm de revelion. Cu steluțe și vin spumant, care făcea POC și păta tavanul, și-apoi fâââss pe covor.
Dintr-o sticlă din aia, de-abia dacă apucai să guști un sfert de pahar. De asta acum îmi iau șampanie când vrea mușchiul meu, nu doar la ocazii. Plus că prima dată m-a luat de cap un păhăruț de șampanie, când aveam 4 ani. Dar asta-i altă poveste.

Deci înțeleg artificiile. Sunt frumoase, wow, ce de culori pe cer, uite ce de culori, ce minunăție, hai să le vedem pe toate și dup-aia să ne retragem undeva unde-i cald și bine. Uităm artificiile, ne extaziem data viitoare când mai sunt, mă rog, să zicem că ține de estetic.
Da` pocnitorile? Ce fac pocnitorile atât de special de insistă toți să-mi facă pilaf timpanul cu ele? Nu fac nimic. Ba da, fac zgomot, dacă-ți explodează-n față te-ai ars, la propriu, miros ciudat, îmi aduc aminte de tunul cu carbit din copilărie, sunt peste tot, în fiecare an îi explodează lu` unu` mâna cu pocnitoarea și, totuși, sunt populare. Oamenii sunt stupizi.

Vrei să pocnească? Ia dinamita și bagă-ți-o-n fund. Nu uita să aprinzi fitilul. Face zgomot pentru veșnicie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum să găsești numărul oricui

Încă de pe vremea când aveam telefon din ăla, cu fir și disc, am învățat că, atunci când suni pe cineva, te recomanzi. De când cu telefoanele mobile, lucrurile au devenit mult mai simple. De obicei, cine te sună are un nume deja bine stabilit în agendă.
Asta nu înseamnă că, atunci când o sun pe bunică-mea, nu trebuie să mă recomand. Nu mă recunoaște după voce, trebuie să-mi spun numele clar și răspicat, CA-ME-LI-A și să adaug și-un atribut, ceva, gen ”nepoata ta” ca să-și dea seama cu cine vorbește. Pentru că n-o sun foarte des, și vrea să se asigure că nu visează.

Doamna mamă, pe de altă parte, când mă sună, de pe propriul ei telefon, direct pe propriul meu telefon, trebuie să se asigure că sunt eu cu adevărat. Adică n-o să-nceapă niciodată să vorbească până nu-mi verifică identitatea: Camelia? Și înnebunesc, pentru că e clar că-s eu. Propria mea mamă nu mă recunoaște din prima după voce și, să fim realiști, n-am o voce tocmai confundabilă. Plus că cine altcineva ar răspunde cu ”da, zi repede” și cu un ton atât de drăgăstos că nu-ți mai vine să suni și-a doua oară?

Și mă simt ca la școală, când se striga catalogul. De prea puține ori mi se spune pe numele-ntreg, și-atunci e, de obicei, de rău. Dar nu se-nvață să nu mă chinuie, tortureze, zgârie pe timpan cu întregul meu nume. Mai lipsește să-mi spună Camelia Bucur, și-atunci știu c-am feștelit-o.

Da` cum să mă suni, mă, pe telefonul meu, tu sunând, adică tu formând numărul, sau tu alegându-l din agendă, și să mă-ntrebi cine-i la telefon? ALLLLOOO, CIIINE-I? Și, cel mai probabil, cu-o voce de cioban, țipând în urechea mea.
Apropo, persoanele mai în vârstă încă își reglează volumul vocii în funcție de cât de departe e cel cu care vorbește. Dacă o sună pe vecina de la 3, o să vorbească normal. Dacă sună pe cineva din alt orș, o să țipe. Dacă vorbește peste ocean, deja și-a luat și megafonul alături. Să se AUDĂ!
Revenind, cu să mă suni să mă-ntrebi cine-s? Nu trebuia să te recomanzi, să spui pe cine cauți și, realizând că ai încurcat borcanele, să-ți ceri scuze și să-nchizi? Nuuu, vede că nu-i iese din prima, mai sună o dată, cu aceeași întrebare. The fuck?
Da` ce-i numărul meu, mă? Gara? Informațiile? 

Nu pricep unde s-a întâmplat hiba și de ce-s atât de căutată, da`știu că e grav. Pentru că simt cum mă simt violată de necunoscuți care mi-au confundat numărul și care nu vor să renunțe la el. I want my number back!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Marginea masochismului

Dacă-mi tai capul în două acum, s-ar putea să găsești versuri de la diverse colinde. Aș inventa un joc nou: prinde versul cu furculița. Asta dacă n-ar fi vorba de capul meu. Sau dacă n-aș fi fost într-atât de masochistă încât să nu le ascult de bunăvoie.

Am realizat că am atins un nivel nou de masochism. Dacă am început din copilărie, cu faze din alea, când mă uitam câte o oră la o ciocolată și de-abia apoi o mâncam sau când jucam fripta doar ca să văd cât rezist la durere, acum ascult fără să mă oblige nimeni colinde. Ăsta e maximum de masochism!

Ieri a fost soare. Și m-am bucurat. Cred că mi-a apărut chiar și o urmă de zâmbet pe față. Până când am ieșit din casă. Cu telefonul într-o mână și cu o sacoșă-n cealaltă. Și-am alunecat, că mai întâi mi s-au dezghețat treptele și dup-aia s-au îmbrăcat sărbătorește-n polei. O folie fină de gheață, special pentru mine, surpriză totală, pentru că nu mă așteptam, toată viața mi s-a derulat în fața ochilor... Exagerez, evident, pentru că nu mi s-a derulat viața în fața ochilor, am vizualizat cum pic, iau o coloană de treaptă și rămân paralizată forever and ever. Și, în paralel, mă vedeam eu pe mine, cu țeasta frumos crăpată, roșu peste tot, ca de Crăciun și eu cu o sacoșă-n mână, care nici măcar nu era verde, să se sincronizeze cu momentul.

Așa că m-am ținut bine. De telefon, de ușă, de sacoșă, și-am aterizat în picioare. Anii de antrenament în autobuz, fără să mă țin de bară, n-au fost degeaba!

Nu m-am făcut zob, chisăliță, scrob. În schimb mi-a luat un sfert de oră să ajung în bucătărie, c-am mers cu grijă. Mai că-mi venea să merg în patru labe, să fiu sigură că nici un picior nu face CRACK! și eu nu sunt nevoită să-mi iau medical.

Dar sunt masochistă-n continuare, pentru c-am revăzut scena over and over again, cu variațiuni pe aceeași temă.
Și-mi port masochismul ca o medalie, și inventez noi metode de aprofundare a subiectului și cred c-o să scriu și-un tratat pe tema asta. Cândva. Pentru că sunt și zeul procrastinării.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Call me Grinch - p.3

Nu pricep de ce toată lumea e nervoasă pe Grinch pentru că a încercat să fure Crăciunul. După spusele tuturor, Crăciunul ar trebui simțit, blabla, îl ai în suflet, ești mai bun, tralala și ler. Dacă Grinch-ul a furat brazii, cadourile și bomboanele, n-a reușit să fure și partea spirituală, nu? Că doar aia e cea mai importantă.
De ce e Grinch-ul the bad guy aici?
Eu zic că e the good guy, tocmai pentru că a încercat să pună o lume întreagă la dietă, să prevină ideea de copii supraponderali și să scoată în evidență spiritualitatea sărbătorii. Da` nu, să aruncăm cu ouă în Grinch pentru că a avut o idee bună, pe care a pus-o inedit în practică!

Plus că, pe bune acum, Moș Crăciun? Moș Crăciun nu există. Pentru că, dacă a existat, a murit demult de bătrânețe. E frumos să primești cadouri de la un personaj imaginar, da` eu zic că e mai frumos să primești cadouri de la persoane reale, și să știi că au fost atenți la ce-ți place, și s-au strofocat să găsească, tocmai pentru a-ți face o bucurie. Moș Crăciun? Citește gânduri. Cât de ușor e să faci cadouri așa, doar citind gânduri? Foarte. Da` să fii atent la amănunte fără să ai capacitatea asta extrem de folositoare, zic eu că e mai șmecher.

E ok să crezi în Moș Crăciun la 4 ani. Ba chiar foarte indicat, pentru că te învață să visezi. Te mai învață și primele dezamăgiri, când tu-ți doreai nu știu ce casă de păpuși și primești șosete și caiete.  Te mai învață că nu poți avea încredere în oameni - cum să ai încredere în oameni, când proprii tăi părinți te mint ani întregi cu un personaj inexistent? Te-nvață că nu se poate intra pe gaura cheii, că unele chestii sunt imposibile, că poți să scrii și să faci felicitări frumoase, că nu mereu primești exact ce-ți dorești, că poți fi cuminte, asta nu garantează o mașină teleghidată, că renii nu zboară și că filmele de Crăciun vor fi mereu pufoase.
Moș Crăciun e esențial în primii ani de viață. E esențial pentru o maturizare sănătoasă.

Da` pe la 7 ani e musai să știi că nu există.
Noi eram proști, neinformați, credeam că tot ce zboară se mănâncă și totuși, pe la 7 ani știam deja că moșu` e doar de fațadă.

În prezent, să ai 7 ani și să nu știi că nu există Moș Crăciun mi se pare crud. Ai discernământ să dai search cu ”porn”, da` crezi în povești? Imposibru! Plus că, la câți moși vezi peste tot, imposibil să nu-ți pui întrebări. Dacă nu-ți pui întrebări, atunci ai o problemă. Și dacă faci șoc când afli că nu există, atunci ai o problemă și mai mare. Mai rămâne să te-mbraci în Spiderman și să refuzi să-ți scoți costumul vreo câteva luni, și ne-am americanizat de tot. A, da, și din cauză de depresie să treci pe Xanax. La 7 ani. E ideal.

Sunt Grinch-ul ideal: îl desconspir pe Moș Crăciun și, fără să pot ghici gânduri, îmi place să fac cadouri.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Revelionul inedit

De ce se face atâta mâncare de sărbători? Se gătește cât pentru o armată, se dă și la alții, se invită, se hrănesc invitații, te îmbuibi tu și mai rămâne cât pentru un sătuc din Africa. Foarte înfometat.
Pe bune, cine mănâncă atâta mâncare? După sărbători, tre` să-nchiriezi o mașină de gunoi, să te scape de mâncarea rămasă. Sau poți să-ți deschizi cantină, că nu se termină decât undeva pe 7-8 ianuarie, după ce ai hrănit juma` de oraș. Prea multă mâncare.

Din cauză de prea multă mâncare, ai mei au gătit tradițional aseară o salată de ouă. Că n-au avut chef să cârnați, sarmale sau răcitură. Ce om normal face salată de ouă în ajunul ajunului Crăciunului? Ai mei. Da` nu garantez pentru normalitatea lor.
La 3 din noapte eu, fiica lor și mai normală, prăjeam cârnați din rezerva familiei. Că-mi era poftă. Buni cârnați. Cât să-mi ajungă pan` la anu`, că până atunci nu mă mai apropii de ei.

Tot în perioada asta se practică schimbul de mâncare. Te duci la Cutare să-i dai de pomană sarmale și turte, te-ntorci nu cu mâna goală, ci cu o altă farfurie: sarmalele și turtele lui. Nici măcar lumânare nu consumi, că ți se dă și din aia la schimb.

Nu se trezește nimeni să dea de pomană o sticlă de whisky, un carton de țigări sau zile de concediu. Nu, că alea ar fi prea bine primite. ÎN IAD! Acolo ajunge sufletul tău păcătos dacă dai sau primești d`alea. Eu mi-aș asuma riscul. Să primesc. Nu m-aș supăra deloc. Sincer.

Și zile de concediu. Multe. Cât să nu muncesc de Ajun, de Crăciun, de ajunul revelionului și de revelion. Dar nu! Tre` să mă călesc, să devin un om mai bun și mai responsabil și să simt sărbătorile până-n ultima bucățică de măduvă, muncind. Ce alt mod mai original decât ăsta?
Și dacă la 12 noaptea o să beau șampanie din pahar de plastic la muncă, să nu fie nimeni mirat. Așa-mi place mie să petrec revelionul: inedit!
Și a doua zi să fiu din nou la muncă, pentru că ce e mai minunat decât să-ți începi anul la serviciu? Nimic! Nimic nu egalează plăcerea și satisfacția dată de muncă!
Decât poate încă o farfurie de sarmale. Sau de răcitură.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!