Viol în Vamă

Nu cred să existe piesă care să mă enerveze mai tare ca aia a lu` Chirilă. Aș spune ultima, dar deja s-a învechit. A fost disecată din toate părțile, s-a plâns de ea toată lumea, au făcut analiză pe text, l-au făcut pensionar pedofil, au țipat cum că e la fel ca toate piesele lui, diferă doar fesul din videoclip și gagica.

Pentru că Chirilă asta face: întotdeauna există o femeie mai nașpa ca el, pe care el o iubește, ea îl iubește, da` dup-aia spiritul lui tânăr și neliniștit se răzvrătește, o înșeală sau nu, își face boem rucsacul și fuge la mare. Cam cum fug femeile la mama când nu le convine culoarea canapelei. Și dup-aia regretă sau nu.
Tiparul telenovelei. Pân` la urmă tre` să recunoască toți că asta face Chirilă: telenovele. Nici măcar music hall-uri de calitate, doar telenovele pentru copii de-abia îndrăgostiți sau adulți care se vor boemi și veșnic tineri.

Asta au spus ei. Eu n-am spus nimic, c-am zis c-o să treacă. La fel cum trece orice durere după ce iei o pastilă, la fel cum trec coșmarurile când te trezești, cum trece apa pe sub pod, vântul printre sălcii, mă rog, ați prins ideea.

Da` piesa asta e mai rea decât ciclul. Vine, îl simți că vine, știi c-o să treacă, trece dar, ca să-ți facă-n ciudă, după o lună e din nou lângă tine. Și nu poți să aștepți decât menopauza, cu toate că, în stilul în care mă chinuie piesa aia, cred c-o să devină hit și, când o să spun ”ura, a venit menopauza!” ca leit-motiv pe fundal o să se audă perfect fără tine.

Nu știu ce mă seacă mai tare la ea:
- versul ăla cu te-am înșelat c-am vrut să văd cum e să fii bărbat - poate-s eu femeie blondă, da` nu pricep cum faza cu înșelatul te face să te simți bărbat. Ești, sau nu ești. Aș porni de la premiza că este, dar dacă până și el se-ndoiește de chestia asta, încep să am anumite întrebări. Gen: poate a înșelat-o cu un bărbat, ca să vadă cum e în bocancii lui. Prea deep pentru mine. Nu-nțeleg eu d`astea.
- partea aia total previzibilă în care el înșeală și tot el e rănit, pe principiul motanul fute, motanul țipă
- perfect-ul despre care nu specifică dacă e sau nu cu lămâie, și-oricum e un ticălos egocentrist și egoist pentru c-a așteptat să plece la mare fără ea ca să bea o vodcă
- că toate găinile o consideră o piesă de dragoste când ea e misoginism la rangul cel mai înalt și-un soi de ia să-mi bat joc de voi, că tot sunteți proaste și gâștele pică la bărbați care se dau macho, și-i mai fut și-o palmă, apoi fac un cântec despre asta, ca să vezi tu că au și-o latură sensibilă, și ce poate fi mai fascinant decât un machocare cântă
- că e încă peste tot. În taxi, la radio, la tv în sala de mese și mi se oprește mâncarea în gât când o aud și, dacă nu e nici una dintre astea, clar se trezește cineva care s-o fredoneze
- sau c-am auzit-o de atâtea ori încât îi știu versurile pe de rost și, fiind un mare potențial muzical, încă nedescoperit de impresarul potrivit, mă trezesc fredonând-o. Și-atunci se găsește cineva care să afirme că și lui îi place Vama și, mamă, ce melodie mișto, posibil să câștige chiar MTV-ul. Nu-mi place! Urăsc melodia aia din tot sufletul meu mare și insensibil, da` am versurile în cap pentru că mi-au fost băgate cu forța, la fel cum am pățit cu Adele, care se repeta și-n timp ce dormeam, și mi-a rămas inconștient în memorie. Asta nu-nseamnă că-mi place. Am fost intoxicată cu ea. Cu Adele și cu perfect fără tine.

Am fost violată de piesa asta și nu, nu mi-a plăcut. Pentru că violul de orice natură ar fi, tot viol se cheamă.

Introducere în studiul anorexiei - p.2

Nu știu cine a decis că thigh gap e o chestie malefică și noua amenințare mondială. Thigh gap-ul e o chestie de bun simț, dacă ai corpul de așa natură. Și e mai veche ca vechimea însăși, că nici când eram eu în liceu nu era ok să ți se lipească pulpele între ele, să se frece când mergi și să ai blugii roși între picioare pentru că da, ori ești grasă și nu faci nimic în privința asta, ori ești de-a dreptul otova și nimeni nu poate face nimic pentru tine.

Mie mi se pare normal ca pe podium să nu văd revărsându-se valuri de șuncă, să nu se-mbibe aleea aia de slănină, să nu existe pericolul ca, în caz de un model obez cade, toată sala să fie înecată în osânză. Mi se pare normal să văd gagici slabe defilând în costume de baie, nu balene. Mi se pare normal ca modelele să fie un etalon, să fie altfel, să se vadă și corpul lucrat, și înfometarea, să i se vadă și coastele și abdomenul cu pătrățele, să nu i se frece pulpele și să nu i se lipească genunchii, să nu se reverse burta prin rochie și să se vadă hainele pe care le poartă, nu sertărașele cu șaorma adunată-n timp. Că dacă n-ar fi așa, atunci am fi toți fotomodele și s-ar duce dracu` și industria, și idealul și șaormeriile ar deveni supraputeri mondiale.

Da` cum să faci așa ceva? Cum să obligi milioane de minți tinere să se-nfometeze ca să nu li se roadă pulpele când merg? Cum să le pui să lucreze ca să-și modeleze corpul și să nu mai arate ca omulețul de la Michelin, cum să le dai voie să gândească că ar putea să nu mai fie morbid de grase?
Păi, clar alea de pe podium sunt anorexice! Nimeni nu poate să fie slab fără să se înfometeze. Nimeni nu poate să renunțe la faldurile de grăsime fără să aibă o altă boală, mai periculoasă și mai greu de tratat. Nimeni nu poate să fie slab cu sport și-un regim alimentar normal.
Vreți să ne îmbolnăviți copiii! Să moară de foame, să fie subnutriți și fără dependență de fast food.

Nu știu cm se face, da` numai grasele au o problemă cu modelele. Numai grasele le numesc anorexice. Numai grasele vin cu idei despre conspirații mondiale și numai grasele arătă cu degetul chestii care, acum câțiva ani țineau doar de bun-simț.
Nu e manipulare, nu e presiune, nu te oprește nimeni să-ți iubești corpul. Ba cred că-l iubești cam prea mult dacă adaugi în fiecare lună încă vreo câteva kile pe el. O grasă e mai obsedată de corpul ei decât una slabă. O grasă îl întreține și-l crește cu aceeași dragoste cu care bunicile ne îndopau când eram mici ca să plesnim de sănătate și de grăsime. Dar n-o să recunoască asta. O să se uite în jur, o să vadă alte grase ca ea și-o să creadă că așa e normal și bine. Și-n momentul în care apar în cercul ei rotund persoane care nu dau peste cap cântarul de marfă, o să le ardă pe rug pentru anorexie. Vrăjile secolului prezent.

Nu te obligă nimeni să ai thigh gap. Dacă îți dorești lucrul ăsta, înseamnă că nu-ți place cum arăți tu în oglindă, nu că trebuie să arăți așa. Poți să fii grasă și mulțumită cu condiția ta de grasă. Dacă nu ești mulțumită, înseamnă că undeva, sub șunca care-ți acoperă creierul, îți dai seama că nu ești nici sănătoasă, nici estetică. Și-ți dorești să fii slabă nu ca să arăți ca ele, ci ca să arăți și tu cumva uman.
N-are nici o legătură cu presiunea societății sau cu revistele cu modele slabe. Pentru că, dacă-ți dorești să fii ca ele nu pentru tine, ci pentru că așa scrie în reviste, înseamnă că nu ești doar grasă, mai ești și proastă pe deasupra.  

Aș scrie pe domeniul meu

Am prins vremurile când ceea ce scriai era scris cu creionul pe hârtie. Cu stiloul, pixul, ba chiar am avut și-o încercare de a scrie cu pana. Eșuată, pentru că penele mele se rupeau rapid și cam la 2-3 litere exista câte o pată de cerneală. Dar am încercat-o și pe asta. Cu orice aș fi scris, scriam pe hârtie. 

Am încercat scrisul cu dreapta, cu stânga, de la dreapta la stânga, cu majuscule, înspre stânga, stas, de mână, legat, dezlegat, codul morse, alfabetul arab, numește mania scrisului și eu am încercat-o.

Am umplut caiete mici, caiete studențești, agende, caiete din alea mari cu coperți de carton presat, carnețele, mulți copaci au murit din cauza mea.

Am scris pe orice, oricum, cu mania de a nu uita. De a nu lăsa nimic să treacă neobservat, de a zâmbi când o să recitesc, peste ani, poezii stupide din clasa a IV-a sau ”cugetări de valoare” și romantisme patetice din  gimnaziu.

Mai târziu am crezut că vreau să fiu jurnalist. De presă scrisă, evident. M-am jucat de-a jurnalistul și-am văzut că, oricât de mult ai vrea să crezi că da, jurnalistul nu spune adevărul. Nu poate să spună ce crede, nu are voie să spună ce-a văzut sau ce-a trăit, nu poate să fie liber. Jurnalistul e un câine în lanț. Și-am renunțat la lanț. Și la jurnalism de presă scrisă.

M-am întors la caietele mele, care s-au transformat în timp în documentele mele în word și tot n-am putut scăpa de mania jurnalismului. Dar jurnalismul ăla în care nu-ți dictează nimeni ce să scrii sau când. Jurnalismul ăla liber, pe care l-am văzut eu în filme, jurnalismul ăla idealizat, care e o împletire între jurnalist și scriitor, care n-are nimic de-a face cu apartenența politică sau cu interesele altora. Care nu ține decât de tine și de părerea ta.

De asta mi-am făcut blog. Ca să pot să fiu jurnalistul care-mi doream cândva să fiu, fără ca de asta să depindă salariul meu la sfârșit de lună. Să pot să scriu fără îngrădiri, să pot să râd de cine vreau să râd, să pot să plâng în cuvinte, să pot să mă enervez când e de enervat și să laud când e de lăudat. Fără să-mi spună nimeni ce să scriu, cum să scriu, până când să scriu.

Mi-am făcut blog ca să nu mai moară copaci pentru maniile mele. Să nu trebuiască să dau din mână-n mână caietul cu pagini scrise mărunt, să nu trebuiască să mai inventez un alt stil de a scrie, să am locul ăla, doar al meu, în care pot spune exact ce vreau, în maniera pe care o aleg eu.

Deocamdată-s pe blogspot. Am fost de la bun început acolo, și-a existat o perioadă în care spuneam că nu m-aș muta. Oamenii nu se schimbă; se maturizează. Acum vreau domeniu. Un domeniu care chiar să fie al meu, să nu depind de extensii, terminații, redirecționări. Vreau să fac legea pe blogul meu, vreau vizibilitate, vreau expansiune. Și asta nu se poate fără domeniu.

De ce aș alege namebox? Sincer, în primul rând din cauză de preț. În al doilea rând pentru că oferă suport tehnic 24/24, și cel puțin la început chiar aș avea nevoie de ajutor. Nu mi-s geniu tehnic. Uptime, back-up, bani înapoi în 30 de zile, acum fac reclamă.

La fel de sincer spun că, în momentul ăsta, aș alege namebox pentru că oferă Domeniu.ro + Găzduire Advanced SSD și Domeniu.com + Găzduire Beginner pe un an ca premiu 2 și 3. Habar n-am care e faza cu găzduirea, cine e mai bun decât care, nu știu decât blogspot-ul, deocamdată. Deci da, i-aș alege pentru că mi-ar oferi posibilitatea să-i încerc.

Și da, la concursul cu pricina, există și premiul I, un ipod shuffle, da` eu particip pentru 2 sau 3, deci baftă celorlalți pentru locul I!

Cum să publici o carte

Nu știu de ce, dacă ai publicat o carte, devii direct și indubitabil, valoare. Indiferent dacă cartea aia chiar merită citită, sau au fost doar niște copaci sacrificați degeaba. Și nu știu nici de ce cărți scrise pe budă ajung bestsellers peste noapte. Că autorul e profund, sau scrie despre vampiri, sau pur și simplu te șochează cu cât sânge poate să verse între paginile alea.

Da` nu asta mă roade pe mine. Pân` la urmă se publică ce se citește, și dacă cititorii s-au idiotizat de tot, mi se pare normal ca și cărțile care se publică să fie pentru idioți. Un soi de jurnalismul e can-can, pentru că can-can-ul se vinde. Problema e alta: ca orice idiot care vrea să devină valoare, m-am interesat și eu ce tre` să faci să publici o carte. Că ce, eu nu pot să scriu pe budă la fel de bine ca oricare altul? Sau ce, nu pot să fac și eu un câcat cu moț?
Mă, pot, pe bune că pot, da` de aici până la a-l pune și pe hârtie tipărită, e cale lungă.

Că-n primul rând nu vrei să-l publici pe banii tăi. Vrei să-l publici ca să faci bani, nu doar ca să te mândrești că are și copertă. Dacă voiai asta, scoteai frumos la imprimantă tot, te ajuta un amic cu o copertă hand made și dădeai autografe în cercul tău strâmt.
Ca să nu scoți bani din buzunar, tre` să găsești o editură dispusă să te suporte și, eventual, să te plătească. Că te plătește cu un procent infim, asta-i partea a doua. Și că dacă te nășteai scriind în altă limbă îți dădeau frumos un cec cu multe cifre, iar e secundar.

Da` pentru că te-ai născut aici, tre`să găsești editura. Și, cu toate că-s multe, tre`să găsești și editura care să-ți răspundă. Cu da sau nu, da` să-ți răspundă. Și care bineînțeles, să treacă peste faptul că nu scrii nici despre vampiri, nici despre nemurirea sufletului, nici despre găleți de sânge. Că asta se vinde acum. Și să treacă și peste faptul că nu ești autor străin, pentru că ei nu publică decât autori străini. Și peste faptul că ești un necunoscut care poate n-o să vândă nici un exemplar. Și-ajungem din nou la bani. Și la faptul că la noi se urmează rețeta succesului din afară. Și la faptul că tot ce e scris în românește are personaje cu nume străine, gen John și Lucy și, de cele mai multe ori, acțiunea se petrece oriunde în altă parte decât în ograda ta.

Că dacă nu poți să scrii în engleză și să publici în afară, măcar să te apropii câtuși de puțin de succes, cu personaje străine. Eu nu zic că pe personajul tău tre`să-l cheme Ion, sau pe ea Varvara. Da` sincer am văzut că impactul e mai mare dacă răsfoiești cartea și nu vezi neaoș acolo. Că până și la cărți suntem snobi și pupăm picioare străine, că-s mai bune decât ale noastre.

Și-n nici un caz nu scrie chestii care țin de ceea ce chiar cunoști. Nu. Asta s-a mai scris. Uite-te la Zaharia Stancu. Uită-te și la Mihail Sebastian. Și la Drumeș, și la Teodoreanu, și la Cella Serghi. Păi, ei au scris despre ce știau, și e literatură veche. Cum să scriem noi și să și publicăm literatură veche? Tre` să aducem un suflu nou în literatura românească. Să scriem cum se scrie în afară, ca să ne apropiem de Occident. Altfel rămânem la stadiul de literatură originală, și n-are cum să fie de calitate. Urmează cheia succesului. Cheia bestseller-ului, altfel n-ai nici o șansă.

Și-o să fac o chestie nașpa: păi, bestseller a scris și Sidney Sheldon, și Meg Cabot, și Lauren Henderson. Aia nu e literatură de calitate. Alea-s cărți de citit când ai chef să te relaxezi, să nu gândești și să rămâi la fel de blank ca înainte.
Dar, nah, asta-i doar părerea mea. A unui idiot care vrea să devină valoare fără să scrie despre cum ar fi dacă vecina de alături s-ar transforma în vampir în timpul unui zombie apocalypse.

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.