Mai cu milă

Nu mi-a plăcut niciodată termenul de "pedeapsă". Mă trimitea cu gândul direct la sentinţă, la închisoare, la scaunul electric. Deja tot ce înseamna pedeapsă mi se părea prea grav, prea mare în constrast cu greşeala săvârşită şi mai ştiam şi că, uneori, pedepsele sunt aplicate pe nedrept. Adică poţi să ţi-o iei fără să fi făcut nimic; să fii curat ca lacrima şi totuşi să fii pedepsit, pentru că una din două: ori adevărul are mai multe feţe, ori cel care aplică pedeapsa cu pricina e mai pasionat de pedeapsă decât de justeţea ei.

Pe mine n-am experimentat prea multe pedepse. Presupun că nu făceam mari tâmpenii, şi nici "gardieni" cu pedeapsa în sânge n-am avut. În schimb există două chestii care mă fac să mă simt pedepsită. Aşa a fost dintotdeauna, şi nici acum nu mi-a trecut.

În primul rând, să mi se spună "Camelia". Pentru că tot numele, aşa cum apare el în buletin, aşa cum a fost programat să fie, îmi este spus în principiu când fac ceva naşpa. Dacă aud "Camelia" în loc de "Cami", "măi", "hei, tu" sau alte variaţiuni pe aceeaşi temă, mi se ridică antenele. Clar e ceva putred în Danemarca. Clar am făcut ceva, clar urmează o discuţie serioasă şi gravă, clar se lasă cu nasoleală. Întregul nume e mult prea grav - din punctul meu de vedere - pentru o situaţie care să n-aibă nici în clin nici în mânecă cu gravitatea. Mi se zburleşte codiţa, mă fac arici, mă pregătesc pentru tot ce e mai rău. Persoanele care nu mă cunosc folosesc tot numele; inutil să spun că în primă fază nu mă prind şi-mi fac idei. Ce-am mai făcut de data asta? Ce se va întâmpla? Cu ce am greşit? Cine şi pentru ce mă va lua la rost? De-abia apoi răsuflu uşurată. Stai aşa, că nu-i tocmai aşa. Adică, persoana cu pricina nu-mi ştie mania, deci mi-a zis pe numele de pedeapsă fără nici o intenţie, fără nici un ciocan ascuns la spate cu care să-mi dea peste degete când mă aştept mai puţin, pur şi simplu nu ştie ce şi cum. Da, asta ar fi prima chestie din seria "pedepse"; propriul meu nume, întorcându-se împotriva mea.

În al doilea rând, mult mai grav şi mai nasol, e să nu mai vorbeşti cu mine. Asta e pedeapsa maximă. Prefer să mă baţi, să mă încui în beci fără apă şi fără mâncare, să mă tai şi să mă dai la câini, să mă toci mărunţel, să ţipi, să arunci cu vaza după mine; tăcerea mă omoară. Pentru că din tăcere nu ştiu nici ce am făcut nasol, nici cum pot îndrepta fără cuvinte, nici cum să-ţi explic că, de fapt, nu e aşa cum zici tu, ci doar ai înţeles greşit. Bineînţeles că asta poate fi aplicată de către persoane care contează; altminteri, venită din partea majorităţii, tăcerea e binecuvântare.

Pe astea două le cunosc personal. Există, în schimb, o întreagă suită de pedepse, aplicabile din fragedă copilărie, cu reminescenţe în prezent, pedepse care mai de care mai banale, sau debordând de inventivitate, croite după chipul şi măsura măriei sale, pedepsitul.

Nu mai ai voie afară; la 6 ani e o tragedie, pentru că nu mai poţi zburda în voie, nu mai poţi să vii seara acasă cu şosete de praf şi nici nu mai poţi călări toţi copacii, toate gardurile. La 16, tot tragedie; îţi distruge viaţa socială, te face să vrei să fugi pe geam, te "rebelizează".
Nu mai ai voie la televizor/calculator. 6 ani - desene animate; 16 - reţele sociale, noutăţi, muzică, filme.
Nu mai primeşti bani de buzunar o săptămână. 6 ani - nu tu gumă, nu tu suc, nu tu prăjituri şi îngheţată; 16 ani - fără baruri, fără ţigări, fără prieteni.
Două scatoalce că, de, unii sunt mai impulsivi. 6 ani - au, regeasca mea parte dorsală; 16 ani - mi-ai lovit demnitatea, m-ai făcut să mă simt ca un nimic, fug pe geam.
Toate combinate. 6 ani - bine că mai există scame pe covor, din care-mi pot face armate şi cazemate şi, dacă adun chiar toate scamele, poate-poate scap de pedeapsă mai uşor, că am dovedit veleităţi de gospodar; 16 ani - viaţa mea e terminată, noroc de pix şi hârtie, răvaşe ancestrale, SOS-uri aruncate pe geam.

Şi mai e o chestie apropo de pedepse: uneori poţi fi pedepsit fără ca împilatorul să ştie, de fapt, ce efect are asupra ta. Ceva gen vinovaţii fără vină, asupritorul fără pedeapsă. Cu toate că - am zis - nu-mi plac pedepsele, prefer s-o încasez pentru că am făcut ceva; orice. Să mi-o iau din neutralitate mă face să mi se strepezească dinţii mai abitir decât atunci când eram strigată "Camelia" la şcoală, pentru că aşa scria, negru pe alb, în măreţul catalog.

Vărsători şi alte povestiri

De-a lungul timpului am observat două chestii care m-au lăsat mai mult sau mai puţin cu gura căscată. Adică, da, e fain, da' de ce? Şi ca să nu întind prea mult momentul de tensiune maximă, pentru a nu vedea practic cum neuronii se lungesc gumaţi de prea multă curiozitate, o să spun despre ce e vorba. Sunt chestii minore; nu din alea care să-ţi schimbe viaţa, în nici un caz care să te transforme peste noapte într-o persoană cu puteri supranaturale, nu, nu vor declanşa niciodată al treilea război mondial şi nici nu vor face pământul să se oprească din activitate pentru a clătina nedumerit din cap. Cel mai probabil nu vor afecta pe nimeni în afara de mine, da' pe bune că trebuie să le spun. Să purcedem deci la cele două "mistere" de azi:

1. Mamele mă iubesc.
2. Toată lumea are o reacţie ciudată când aude că-s Vărsător.

Şi să le luăm metodic, aşa cum am învăţat la şcoală, pentru că e dimineaţă şi pentru că n-aş vrea să scap vreun amănunt câtuşi de neimportant pe drum.

1. Daps, am lipici la mame. Mamele altor persoane, adică. De când eram în mijlocul tinereţii mele învolburate, de când eram - probabil - în adolescenţa aia mai mult sau mai puţin tipică, de când mă ştiu. Nu, pe la trei ani nu se pune, pentru că atunci nu ştiam eu prea bine nici ce-i cu mine, nici la ce folosesc alea două picioare din dotare, nici cum şi ce trebuie să faci pentru a zâmbi frumos. Dar mai târziu; mai aşa, când începi să scoţi deja capul în lume şi să îţi dai cu părerea.
Dacă ieşeam în grup, toate mamele mă trăgeau de mânecă să am grijă de odrasla lor. Pedepsiţilor li se suspenda pedeapsa dacă mama-cerber afla că puiul trebuie neapărat, musai, total şi iremediabil să iasă cu mine. Cafenelele deveneau deja mai sigure dacă se menţiona prezenţa mea la adunare. Bine, aş exagera dacă aş spune că feţele mamelor se luminau instantaneu când venea vorba despre mine, că mă aşteptau cu pâine şi sare, că deja toată ziua era una de neuitat dacă apăream, dar pe bune că aşa mă simţeam.
N-am cunoscut mamă care să spună "brr, Camelia"; care să scuipe-n sân şi să-şi facă cruce, care să aghezmuiască după mine, care să considere că aş putea avea un efect nefast, negativ şi diabolic asupra "puiului".
Taţii în schimb erau mai mereu cu sprânceana ridicată. Ceva nu ieşea la socoteală, şi nu se prea prindeau ce. Dacă aş fi ştiut, pe bune că i-aş fi ajutat să-şi dea seama. Da' şi eu eram la fel de uimită ca şi ei de magia şi vrăjitoria pe care o făceam fără să vreau; fără intenţie, doar cu direcţie.
Da, deci, după cum spuneam, am avut tiră la mame; nu'ş de ce, nu'ş cum, nici măcar nu ştiu dacă ăsta a fost întotdeauna un lucru bun. Pentru că mamele de băieţi cel puţin deja se gândeau cum să-mi croiască rochia de mireasă, iar pentru mine asta n-a fost niciodată o opţiune; da' am scăpat cu viaţă dintre unghiuţele lor îngrijite şi "manichiurizate" şi drăgăstoase... Aşa am învăţat că nu e bine să stau prin preajma lor. În rest, despre mame numai de bine... Dilema rămâne însă.

2. Dacă mamele nu făceau "brr" când auzeau de mine, cu siguranţă toată lumea face "brr" când vine vorba despre Vărsători. Am auzit tot felul de variante: că suntem leneşi, că vorbim mult fără să facem nimic din ceea ce ne propunem, că preferăm să facem cruciade la nivel mental, dar cu practica stăm mai prost, că niciodată nu punem umărul la treabă când vine vorba despre chestii majore, că suntem egoişti, că avem impresia că universul se învârte exclusiv în jurul nostru, că nu suntem nici toleranţi, nici diplomaţi, că vrem mereu mai mult, din ce în ce mai mult, că suntem superficiali şi artificiali, că suntem alintaţi, că suntem maniaci, paranoici şi cu idei fixe, că avem un cult pentru propria persoană, că suntem reci, ni touche, imperturbabili, insensibili, că dacă propria mamă ar spune că ne iubeşte, am întreba "de ce" şi i-am cere şi 3 argumente viabile, că atunci când simţim miros de flori ne uităm în jur după înmormântare, că nu avem nici un interes şi totuşi toate interesele din lume, că tragem pe turta noastră, că suntem sadici, că nu ne mişcă nimeni şi nimic, că suntem prea sinceri, că suntem răutăcioşi, de-a dreptul caustici, că suntem acizi, că nu iertăm pe nimeni şi nimic, că lista poate continua şi tot n-aş putea termina vreodată toate chestiile negative caracteristice pentru un Vărsător.
Din câte am înţeles, se pare că ar exista şi un semn mare, mare de tot, cu faţa lui Hitler, Bau-bau şi semnul Vărsătorului.
Mărturisesc cu lăbuţa pe inimă că nu pricep. Adică da, parte din chestiile care ni se pun în cârcă sunt adevărate, dar parţial, şi-n anumite situaţii. N-o să-ncep să-nşir toate calităţile unui Vărsător, pentru că dup-aia o să se spună că da, cu certitudine suntem egocentrişti. Nici măcar n-o să pomenesc de zicala aia, care spune că există doar două zodii: Vărsătorii şi restul. Nici cu cleştele n-o să scoateţi de la mine faptul că Vărsătorii sunt total nedreptăţiţi când vine vorba despre părerea generală pe care o are lumea despre ei. Şi nu, n-o să spun că trebuie să cunoşti foarte bine un Vărsător pentru a vedea de ce e aşa cum e; nici măcar n-o să menţionez că cel mai bine Vărsător pe Vărsător se recunoaşte. Nu, în nici un caz n-o să încerc să apăr tagma noastră.
Doar că mă întreb până la urmă de ce lumea n-are aceaşi reacţie când vine vorba despre orice altă zodie; oricare. Mai sunt încă 11. Fiecare are preferinţe şi afinităţi. Vărsătorii sunt singurii împotriva cărora s-a creat aşa, un fel de coaliţie tacită, un război rece, un mit de-a dreptul. Şi ăsta nu e neapărat un lucru rău...

Dileme de dimineaţă. Welcome to my world:D

Doar în cămaşă

Am avut o perioadă, undeva pe la 5 ani, când am dormit cu cămaşa de noapte a bunică-mii. Pentru că ea era plecată, pentru că trebuia să dorm nu acasă, în patul meu, cu perna mea, în regatul meu, ci la ceilalţi bunici. Frate, i-am disperat cu cămaşa aia! Era un fel de sindrom al păturicii din filmele americane, în miniatură; sau în subdezvoltare. Nu puteam să adorm fără ea, aveam vise ciudate, în care bunică-miu mă alerga cu foarfecele pentru tablă ca să-mi taie cămaşa, îi găsisem chiar şi o ascunzătoare pentru eventualitatea în care visul ar fi devenit realitate şi bunică-miu şi-ar fi pus mintea cu mine, pentru a distruge biata cămaşă care n-avea nimic nici magic, nici special, în afara faptului că-i aparţinea bunică-mii. Aveam plan de rezervă, în care puteam fugi pe geam, din casă direct în vişinul din faţa geamului, şi-apoi bye-bye lume rea, mi-aş fi căutat norocul într-o lume mai bună, care n-ar fi avut drept unic scop distrugerea CĂMĂŞII.

Da, mi-a trecut relativ repede. Ce mi-a rămas în schimb e tendinţa de a superpersonaliza obiectele. De a le vedea ca entităţi de sine stătătoare, înzestrate cu tot felul de calităţi, sentimente, mă rog, de a le vedea mai mult decât obiecte.

Ăsta e motivul pentru care jucăriile mele de pluş n-au dispărut încă de pe şifonier. Adică, în primul rând sunt ale mele. Au fost cu mine în ultimii mulţi ani, unele au o poveste foarte complicată, îmi trezesc a amintiri, ba un zâmbet din ăla, în colţul gurii, pe care nu-l pricepe mai nimeni. În al doilea rând, să le arunc sau să le dau ar însemna să dau o parte din mine. De ce aş da cuiva o parte din mine aşa, gratuit, tam-nesam, fără nici un motiv?

La fel, motivul pentru care nu-mi pot bea cafeaua decât din cana mea, cu poveste şi istorie, adusă cu mare grijă pe tren tocmai din Cluj, transportată înapoi la Cluj, din nou la Galaţi şi aşa mai departe. Pe bune că are alt gust cafeaua din ea...

Dar, revenind la obiecte. După cămaşă a urmat Buţulache. Buţulache pe care îl aveam de la doi ani, pe care-l târnâiam mândră prin toată casa, care era mai mare decât mine pe vremea aia şi care, în mod ciudat, a rămas mic, în timp ce eu am tot crescut. O păpuşă roşie, moale, cu cap ţuguiat şi doar cu faţa din cauciuc. L-am redescoperit, l-am preţuit, l-am iubit de-a dreptul. Am auzit poveşti despre alţi Buţulache, pe care îi chema în diverse alte feluri, aruncaţi de la balcon, hrăniţi cu seringa, umflaţi cu apă şi apoi lăsaţi de izbelişte, până-şi făcea vreun părinte milă şi pomană de el, şi-l arunca direct la gunoi. Groaznică soartă pentru un prieten. Dar pe bune că eu aveam grijă de el. Cu lăbuţa pe inimă zic: lui i-am spus multe, multe chestii, pentru că ştiam că n-o să mă toarne nimănui; l-am ridicat la rangul de prieten şef, pentru că ştiam chiar şi-n vremea aia că nimeni nu poate avea mai mulţi "cei mai buni prieteni" cum tot auzeam pe la alţi copii; avea drept sarcină principală să se sufoce cu mine sub pătură în momentul în care mă camuflam noaptea, pentru că n-am avut lampă de noapte sau veioză care să mă protejeze de întuneric şi da, mult timp întunericul a fost rău. Da' el nu se supăra; nu se supăra nici că-l lăsam singur când ieşeam la plimbare, nici că nu-l hrăneam, pentru că ţinea la silueta lui, nici că, la un moment dat, după mulţi, mulţi, mulţi ani am renunţat la el... Cred că a înţeles că până şi păpuşile trebuie să moară, atunci când ai crescut deja prea mult pentru a mai crede în ele.

Da, nu mă pot abţine să nu creez câte o poveste pentru fiecare obiect în parte. Să nu mă gândesc că, în momentul în care aleg ceva de pe raft, restul chestiilor se vor simţi oareşcum ignorate. Să nu le asociez cu câte o amintire, frumoasă sau urâtă, sau să nu le privesc puţin diferit în momentul în care eu le aveam asociate cu ceva bun şi-apoi s-a-ntâmplat ceva rău şi a schimbat totul. Noroc că mă prind la timp şi nu arunc în masă chestii care-mi stârnesc amintiri, pentru că e posibil să mă trezesc într-o casă goală. Aşa că le "coafez"; nu, nu le duc la coafor. Le ajustez; le fac sertăraşe separate, mental vorbind, şi-ncerc să le privesc doar ca pe nişte obiecte; să le "depersonalizez". Pentru că sunt, cred, prea mare pentru a mai avea o "cămaşă" după mine non-stop. Cred.

Să ne jucăm de-a conversaţia - p. 2

Unele persoane au un stil ciudat de a pune problema. "Îţi mai aduci aminte când am mers împreună la cumpărături?" Mda, normal că-mi aduc aminte, s-a întâmplat tocmai, hăt, ieri. Logic că-mi aduc aminte, doar dacă nu sufăr de amnezie, caz în care degeaba mă întrebi, pentru că, oricum, nu-mi voi aduce aminte. "Mai ţii minte când mi-ai zis că-ţi plac pisicile?" Ăăă, stai să mă gândesc, ăăă, da, ţi-am zis alaltăieri, pentru că atunci te-am văzut prima dată, normal că ţin minte, n-am probleme cu memoria şi, dacă aş avea, repet, ai întreba în van, pentru că nu mi-aş aduce aminte nici că-mi plac pisicile, darămite că ţi-am zis chestia asta. Şi, apropo, cine eşti?

Da, din nou din seria chestii spuse ca să nu taci. Cu lăbuţa pe inimă recunosc: vorbesc mult. Uneori, ce-i drept, da' mult de tot. Numai că, dacă se întâmplă chestia asta, atunci ori duc o conversaţie cu cineva cu care-mi face plăcere, ori fac mişto; de mine, de alţii, de tot. Nu, frate, că vezi tu, că unii nu suportă golurile de tăcere şi trebuie să le umple cu de-a sila. N-ai chef să vorbeşti? Nu ai nimic de spus? Na de-aici, small talk cât să-ţi ajungă pentru toată luna. Nu ţi-a ajuns? Da' mai ia o porţie, nu contează că e cu de-a sila, nu contează că nu mai intră, na de-aici, să ai, să nu zici că nu-s altruist şi nu mă gândesc la bunăstarea ta morală!

1. Munceşti? Hm, stau în faţa compului, dau din mouse, n-am acces la net ca să pot să fac orice altceva în timp ce dau click după click, ba chiar cunoşti perfect cum arată baza pe care o folosesc pentru că da, tot pe aia o foloseşti şi tu, am ochelarii pe nas, o poziţie puţin incomodă, dar destul încât să mă ţină trează, nu sforăi, nu dansez pe boxe, nu vorbesc cu nimeni şi, nu, în nici un caz nu sunt în altă parte decât la muncă, deci ce zici? Muncesc? Şi chiar dacă aş fi atât de master încât să mă prefac că muncesc, ar trebui măcar să respecţi faptul că-mi dau interesul să par că fac ceva constructiv şi să nu-mi pui întrebări care mi-ar putea distruge "acoperirea".

2. Telefonul lipit de ureche. Întrebări, răspunsuri, mă rog, conversaţie în toată regula. Se vede, ba chiar se şi aude că da, folosesc în mod normal accesoriul ăla care se cheamă telefon. Că vorbesc "afaceri" sau "plăcere", asta e cu totul altceva dar, în momentul cu pricina, fac ceva important. Nu, nu dau din buze să pară că vorbesc, nu mă ţin de telefon ca să arăt că-l am, clar nu e doar o disimulare. Nu, că vezi tu că vine cineva din exterior, hai să-l numim "elementul perturbator no 1", care vrea neapărat să-mi comunice ceva de o importanţă extremă şi vitală, şi care întreabă "ai treabă?" Să mă gândesc... Toate chestiile spuse mai sus nu denotă nimic? Ar trebui să am o săgeată mare, roşie, pe care să scrie "am treabă" ca să fie evident? Ori poate nici aşa n-ar fi destul de "ţipător", şi mi-ar trebui multe săgeţi care să indice aceeaşi chestie, pentru că altminteri nu-mi dau seama ce aş mai putea face pentru a indica subtil că da, n-am cum să vorbesc cu "elementul perturbator no 1", pentru că fac altceva în momentul cu pricina.

3. "Un pachet de Virginia Slims Mentol, vă rog."
"Stai aşa... Îţi dau Vogue sau Pall Mall, că-s tot mentolate... Virginia primesc mâine."
Bun, dacă voiam un oareşcare pachet de ţigări mentolate, spuneam că vreau un pachet de ţigări slims mentol. Orice fel de slims mentol. Da' nu; am spus din prima de care. Asta înseamnă că din alea vreau. Poţi să-mi înşiri toată taraba, ba chiar să inventezi slims mentol-uri de care n-am auzit în viaţa mea, eu tot un anume fel vreau. De ce nu poţi răspunde simplu "n-am"? De ce de fiecare dată trebuie să pierd cu 30 de secunde în plus pentru că tu vrei să-mi expui opţiuni care, din punctul meu de vedere, sunt nule? Păi, dacă tot insişti să faci chestia asta, ce-ar fi să-ncep şi eu să-ţi povestesc că nu, nu pot fuma alternative de mentol pentru că, dacă aş face chestia asta, cel mai probabil aş începe să tuşesc, şi că orice altă ţigară o simt în coşul pieptului, şi plămânii mei nu se simt fericiţi dacă schimb ţigările, şi că speranţa mea majoră în privinţa fumatului e să nu dispară Virginia de pe piaţă, pentru că doar cu ele mă împac bine, bine de tot, şi că nu se poate compara, din punctul meu de vedere, cu nici o altă ţigară, pentru că nici una nu e atât de mentolată precum e asta, şi din această cauză le prefer, pentru că-mi place senzaţia de mentol excesiv şi, în plus, în cameră se simte mai puţin mirosul de tutun tocmai pentru că-s atât de mentolate. Ce-ar fi să-ţi înşir povestea asta de fiecare dată când îmi oferi ceva ce n-am cerut? Tot conversaţie gratuită s-ar chema...

4. Cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult timp. Cu care te întâlneşti întâmplător pe stradă. "Mai trăieşti?"
Hmm... Primul impuls e să mă pipăi, să văd dacă, între momentul în care am ieşit din casă şi cel la care se întâmplă "întâlnirea" nu m-am "dematerializat". Da, sub bluză simt nişte oase, picioarele sunt acolo unde trebuie, ba chiar îmi simt şi neuronul dilatându-se, ca de fiecare dată când aud chestia asta. Păi, să ne înţelegem, dacă nu trăiam, mă îndoiesc că ai fi putut să mă vezi, ca să-mi pui ÎNTREBAREA. Nu cred că aş fi putut să merg pe stradă fără un cortegiu funerar, ori cortegiul, canci. Ăăă, vorbesc, ba chiar ai şi pus mâna pe mine într-un mod amical, care cică s-ar chema mijloc de socializare şi demonstraţie de afecţiune. Da, mi-ai simţit şi tu oasele, îmi pui întrebări după întrebări şi mă informezi cu interes despre ce şosete ai mai spălat azi, fiind în mijlocul străzii, nu văd pe nimeni trecând prin mine, ca măcar să-mi pot pune problema că vezi spirite, deci, tu ce zici, trăiesc au ba?
Pe de altă parte, dacă n-ai mai auzit de mine, şi ai avut vaga impresie că aş fi părăsit lumea fizică, n-am auzit să mă fi căutat, pentru a te asigura că mi-e bine sau rău; deci nu ţi-a trecut serios prin cap în nici un moment că aş fi putut muri. De ce simţi nevoia să mă întrebi tocmai acum, când ar trebui să ştii cu siguranţă că sunt încă prezenţă fizică?

Da, mă enervez. Asta fac eu cel mai bine. Da' pe bune acu', de ce ai vrea să spargi un balon de tăcere cu nişte chestii al naibii de banale? Dacă tot ai decis să deschizi gura, măcar zi ceva interesant; sau care să semene cu ceva interesant, sau care să mimeze ceva interesant. Nu de alta, da' dup-aia iar zici că-s sălbatică şi nepoliticoasă pentru că vin cu cine ştie ce răspuns care te loveşte ca marfaru'. Şi, să fim serioşi, nimeni nu vrea să fie lovit de marfar; măcar să fie un BMW sau un Chrysler...

Ne place, da, ne place - p. 22

Varianta oficială nu vrea să coopereze. A videoclipului adică. Pentru cei care o ştiţi, enjoy! Pentru cei care nu o ştiaţi încă, ascultaţi-o. Over and over again.



De duminică, de obsesie, de Bowie...

Salută-mă-n gând

Nu mi-a plăcut niciodată salutul ăla de convenienţă, urmat îndeaproape de eterna, veşnica, de dureri de cap dătătoarea întrebare "ce faci?" Adică da, înţeleg să te întrebe ce faci cineva care ştie ce faci de obicei, cu care ai tangenţe, cu care schimbi mai mult de două vorbe. Căruia chiar îi povesteşti chestii, care ştie ce ai făcut ieri ca să te întrebe ce faci azi. Dar "ce faci"-ul ăla, care n-are alt răspuns logic decât "bine", mă calcă pe ficaţi.

Clar o să întrebi ce fac; la fel de clar o să răspund că fac bine. Nu, răspunsul nu se schimbă peste noapte. Nu, n-o să-ţi spun că fac altceva decât bine, chiar dacă mie-mi vine să mă dau cu capul de pereţi, chiar dacă simt nevoia imperioasă de a face ceva rău, da' rău de tot, chiar dacă, în momentul în care mă întrebi asta, te vizualizez pe poante şi-n tutu. Tu ştii că eu ştiu că tu ştii că n-o să dau alt răspuns. De ce ne chinuim de fiecare dată?

Am încercat o chestie: am dat alt răspuns în afară de bine. Am zis orice. Că mă doare capul, că explodez de fericire, că-mi vine să mă arunc de la balcon, orice, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Persoana întrebătoare şi-a continuat drumul imperturbabilă; presupun că neuronul n-a putut concepe alt răspuns decât cel cu care era obişnuită, cel pe care-l aştepta, cel pentru care pusese întrebarea. Cu alte cuvinte, ce faci e doar din politeţe. Din aia adânc înrădăcinată, de care nu scapi nici într-o mie de ani.

Mergi frumos pe stradă şi te întâlneşti cu cutare. Ce faci? Ce pot să fac în aşa stil încât să-ţi detaliez în alea 5 secunde cât trecem unul pe lângă celălalt? Aştept să-mi cumpăr ţigări. Cutare. Ce faci? Păi, ştii, am rămas fără ţigări, şi m-am gândit eu aşa să mă îmbrac rapid, să mă încalţ la fel de rapid şi să vin să-mi reîmprospătez stocul de fumigene pentru că-mi ardea plămânul, şi am nevoie de ţigări mai abitir decât de aer. A, scuze, ai trecut pe lângă mine înainte de a apuca să spun "păi"... La coadă, la schimbat de buletin. Cutare. Ce faci? Ştii, mi-am pierdut printr-o întâmplare nefericită rău de tot buletinul, şi acum am nevoie majoră de el, pentru că trebuie să-mi scot nu'ş de diplomă de la nu'ş ce facultate, şi îmi trebuie musai buletinul, aşa că m-am trezit de dimineaţă, am mâncat rapid ceva, mi-am băut cafeaua, am luat un taxi şi am ajuns aici, unde am completat nişte formulare, a, dar înainte de asta mi-am cumpărat un timbru fiscal, şi acum, stau frumos cu actele în plic pentru a-mi scoate, finalmente buletinul, pentru că e o urgenţă de neînchipuit, şi dacă ţi-aş povesti, nu m-ai crede. Hmmm... Cutare dispărut de la primele silabe.

Da, mi se pune pe creier acest "ce faci". Mi s-a spus că-s nepoliticoasă şi sălbatică pentru că nu-l folosesc decât cu persoane despre care chiar mă interesează ce fac. Că, pentru restul lumii, folosesc doar secul salut, bună, hello. Că cică nu aşa te porţi când faci parte dintr-o societate; că ar trebui măcar să salvezi aparenţele, chit că nu dau doi bani pe ce ar face persoana în cauză. Da' să mă lămurească şi pe mine cineva de ce. De ce să salvez nişte aparenţe pe care nu le-am creat, cărora nu le-am dat niciodată apă la moară, de care nu-mi pasă neam? De ce să pun o întrebare al cărei răspuns nu mă interesează? Doar aşa, de dragul de a consuma cuvinte? Nu, mersi. Aparenţele n-au decât să fie salvate de către cei cărora le pasă de ele. Şi există destui salvatori de aparenţe; toate locurile sunt ocupate, ba chiar există un exces de ofertă. Cu noi ăştia de nu vrem aparenţe stăm mai prost.

Uneori mi-ar plăcea să mă cheme Che Guevara; poate atunci aş avea vocea mai groasă şi s-ar auzi mai bine, şi poate chiar ar conta. Şi "ce faci"-ul ar fi scos în afara legii pentru toţi cei care-l folosesc de convenienţă...

Call me "Mafalda"

De mică am învăţat să gândesc logic. Să leg punctul A de punctul B prin cel mai scurt traseu cu putinţă. Să fac conexiunile corecte, pentru a ajunge la concluzia logică şi corectă. Desfăceam ceasuri de masă, din alea ruseşti, doar pentru a le asambla la loc, rotiţă cu rotiţă şi, eventual, pentru a vedea dacă am cum să le repar. Nu m-am jucat cu păpuşi de-a poveştile nemuritoare; m-am jucat cu maşinuţe pentru că puteam face garaje "reale", şi parcări laterale - care, mai apoi, în viaţa reală, nu mi-au reuşit nici dacă aş fi ţinut volanul cu trei mâini - şi accidente între maşinuţe şi piciorul patului. Am mai zis, nu cred în bătrânelul cu barbă albă şi-n îngerii ăia frumoşi, asexuaţi, care-ţi şoptesc vorbe dulci la ureche; prefer să cred în spirite, şi-n energii, şi-n chestii la fel de neexplicabile, dar puţin mai "palpabile".

Şi, totuşi, cred în semne. Bune sau rele, nu contează. Semne să fie, că interpretări se găsesc. Să mă explic:

Ţi se bate ochiul stâng, da, clar te-a tras un curent grupa mare. Ăsta nu-i semn, asta-i reacţie fizică. La fel cu câinii care urlă a pagubă; nu urlă de proşti, urlă pentru că simt ceva. Bineînţeles că, în privinţa lor, mai există şi varianta numărul doi: au văzut luna, pisica, umbra, sunt puţin răguşiţi, sau supăraţi, sau fără chef, şi vor să ştie toată lumea ce au putut vedea ei; deci, urlă. Răguşiţi, supăraţi sau fără chef fiind, le iese ceva mai tragic decât ar fi intenţionat. Deci nu, nici câinii nu se pun ca semn. Pisica neagră? Să fim serioşi! Păi, dacă pisica neagră e semn rău, atunci şi brunetele ar trebui să fie la fel; da' se pun doar alea naturale, sau şi alea vopsite? Să ardem toate brunetele pe rug, să nu mai fie semne rele!

În schimb misticul din mine se trezeşte când aude de vise. Da, ştiu, o sprânceană ridicată; până aproape de creştetul capului, înţepenită acolo. Ce poţi visa într-atât încât să fie semn? Floricele, fluturaşi şi gumiţe; coşmaruri gen viaţa de liceu, înaintea tezei la latină, sau a lucrării la mate; chestii suprarealiste, gen Gioconda cu figura ta şi zâmbetul ei, mă rog, din astea. Nope. Ce a ţinut mereu la mine, au fost câinii; da, ăia pufoşi, de-i smotocesc pe stradă, de-i hrănesc acasă, de se bat cu mâţele şi dup-aia trebuie să-i consolezi că şi-au luat bătaie. Dacă-i visez însă, se schimbă datele problemei. Pentru că de fiecare dată a fost o persoană cu care să-l asociez; şi numai de bine n-a fost. Să ne-nţelegem că nu spun acu' să nu mai ieşiţi din casă dacă visaţi câini. Departe de mine gândul; doar că la mine funcţionează cu rigurozitate de ceas.

Păsări? Ceartă, nasoleală, cuvinte spuse la nervi. Şi nu, nu mă refer la cocoşul bătăuş pe care îl vizualizez pe varză, pentru că de fiecare dată când mă vede e pus pe ceartă. Aia e între mine şi el; şi da, i-am pus gând rău. Tot la vise rămăsesem. Şoareci? Frică. Şerpi? Ploaie. Alb? Linişte. Mireasă? Moarte. Lista poate continua. Rămâne deschisă.

Cred că poţi fi cel mai sceptic om cu putinţă. Când te loveşte ceva cu viteza marfarului, începi să vezi şi altceva, dincolo de aparenţe, dincolo de explicabil şi de raţional. Râdeam de puştiul care vedea morţi în "Al şaselea simţ" pentru că, atunci când l-am văzut prima dată am zis: neaaah, poveşti de adormit copiii. Şi dacă, până la urmă, toate poveştile au o urmă de adevăr?