Ne place, da, ne place - p.55

Pentru că nu am chef azi...



Enjoy!

Meserii dispărute

Cred că aveam deja undeva pe la 12 ani când am văzut prima dată un Polaroid. Şi, obişnuită cu aparatele foto pe bază de film cu care aveai voie să faci vreo douăzeci şi ceva-treizeci de poze după care trebuia să aştepţi salariul să le developezi, mi s-a părut wooow. A, plus că nu ieşeau toate, plus că trebuia să "tragi" filmul manual pentru următoarea poză, chestii de genul ăsta extrem de complicate, pe care nici o cameră digitală nu le mai are, da' de care Polaroidul scăpase încă de pe atunci. Deci mi s-a părut şmecher să ai Polaroid. Nu, n-am avut, da' frate ce mi-ar fi plăcut! Plus că aşteptai până "se făcea" poza, era aşa, ca o magie şi-o vrăjitorie. Şi acum mai am singura poză de gen, păstrată cu sfinţenie printre celelalte poze pipăibile cu mâna.

În ordinea asta de idei, nu cred să existe exponat al generaţiei din care fac parte - plus minus nişte ani - care să nu aibă - nu, nu poză tip Polaroid - poză din aia, de prin staţiuni, cu câinele, ursul, lupul sau alte animale sălbatice. "Poza la minut" care să-ţi aducă aminte că ai fost acolo. Unde-au dispărut "pozarii"? Adică, ce s-a întâmplat cu ei? S-au lăsat de meserie total şi iremediabil, sau mai există vreunul, pe undeva, de sămânţă?

O altă specie pe cale de dispariţie o reprezintă moşii cu cântarul. Mă rog, moşi, babe, nu asta e important, cât meseria în sine. Pe vremea mea (muaamă, ce fel sună) nu avea toată lumea cântar strategic poziţionat în casa proprie şi personală. Dacă voiai să afli câte kile ai, trebuia să aştepţi până dădeai de-un moş din ăsta, ca să-ţi spună el sigur şi indubitabil cât cântăreşti. Şi era literă de lege, frate, verdictul lui. Nici prin gând nu-ţi trecea că e posibil să fie dereglat cântarul, sau vrăjeli de genul ăsta. Dădeai banul, el hotăra cât ai, şi viaţa mergea mai departe.

Nu, că vezi tu, că acum te poţi cântări în fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi, pentru că ai măreţul obiect în posesie. Şi da, mai vezi câte un amărât din ăsta care pentru 1 leu îţi spune ce gabarit ai, da' sunt rari şi parcă nu mai e aventura din copilărie. Adică, era ceva să te cântăreşti; acu' e la ordinea zilei... Şi parcă ţi-e şi nu ştiu cum să te sui pe cântarul lui, în mijlocul oraşului, de faţă cu toată lumea. Şi mă-ntreb cum de nu s-a sesizat breasla "cântăritorilor ambulanţi" că meseria e pe ducă...

A treia chestie e strâns legată de mania mea pentru lumină. Seara am nevoie de lumină, pentru că risc să mă-mpiedic, să devin prea apropiată cu peretele, să salut şifonierul cu fruntea. Ei, şi-aveam veioze din alea cu abat-jour. Da' nu orice fel de abat-jour, ci din ăla cu abţibilduri din desene animate, şi-o-ntreagă poveste legată de ele. Problema mea e unde şi cum au dispărut abat-jour-urile? Veioze clar sunt; în toate formele şi culorile şi dimensiunile. Veioza mea are peştişori şi mi-e dragă de mor, şi se-nvârt peştişorii, şi minunăţii de genul ăsta. Da' veioze cu pălărie n-am mai văzut de secole; din copilărie, adică. Or fi şi le-am ratat eu? Să ne-nţelegem că o veioză din aia ar intra clar în conflict cu mâţele mele, care ar putea avea imboldul de a dormi pe ea; deci ar fi exclusă din start; dar faptul că eu n-aş putea poseda una nu schimbă cu nimic faptul că le-am dat dispărute.

Ultima fază e legată tot de-o meserie: membru al fanfarei la înmormântări. Frate, stăteam la etajul nouă, orice înmormântare pe-o distanţă de multe cartiere trebuia să treacă prin faţa blocului meu, şi-o auzeam de la distanţă, pentru că fanfara aia făcea atâta gălăgie că putea trezi şi mortu' din sicriu. Eu, una, n-am văzut nici unul care să se ridice şi să-şi continuie activitatea, da' aşa zicea bunică-mea. Ei, şi-n funcţie de dispoziţia din ziua respectivă, când auzeam fanfara ori mă băgam cât mai adânc în cameră, ori ieşeam să văd ce şi cum.

Şi era o întreagă organizaţie acolo, cu tobă, şi trompete, şi acordeon, şi nu ştiu să fi văzut înmormântare, mică fiind, fără fanfară. Undeva după 7 ani ai mei, au dispărut în mod miraculos. Nici urmă de alămuri, nici picior de trompetist. Şi mă scarpin româneşte-n cap: or fi murit cu toţii, sau au îngropat obiectul muncii şi s-au reprofilat pe chestii mai puţin zgomotoase? Şi tot apropo de înmormântări, nici dricuri trase de cai n-am mai văzut demult, şi mă-ndoiesc că au murit toţi caii sau toţi vizitiii.

Dispariţii ciudate şi inexplicabile. Şi nu pot să nu-mi ridic sprânceana şi să mă gândesc că poate doar eu le-am văzut, sau poate doar eu nu le mai văd. Ca să citez o replică arhicunoscută, "the truth is out there"...

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

De grija altuia - p.4

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că-s în urmă rău cu "mondenităţile". Nu stau cu nasul lipit de televizor; nu, nu-mi interzice religia acest lucru, dacă i-a trecut cuiva prin cap ideea cu pricina, pur şi simplu îmi e de ajuns ecranul monitorului. Radio prind în fugă, tot ceea ce se întâmplă să aflu chiar că "se întâmplă"; adică mă informează alţii, mai curioşi şi mai interesaţi decât mine.

În ordinea asta de idei da, ştiu că a fost cutremur în Japonia. Asta chiar nu aveam cum s-o ratez. Era peste tot; ştiri de ultimă oră, bilanţ al victimelor, previziuni apocaliptice, oriunde te-ai fi întors auzeai despre asta. Şi da, "evenimentul" e unul major, mi se pare normal să fie peste tot. Mai puţin normal mi se pare să se tragă concluzii din alea de le fac pe babe să scuipe de trei ori în sân şi să-şi facă cruce, să-i facă pe alţii să-şi construiască plute pentru un iminent potop sau să concluzioneze fatalişti că "asta e, până aici ne-a fost"... Dar, hei, fiecare se panichează pe motivele lui proprii şi personale, chiar dacă sunt de domeniul fantezismului.

Numai că, imediat ce a trecut faza cu japonezii, ghici ce a scuturat din temelii liniştea interioară a clubului "ne doare de tine"! Aha, imposibil să fi ratat vestea cu pricina, din moment ce a ajuns până şi la urechile mele: divorţul Oana-Pepe. Waaaa, sunt încântată, exataziată, supermegagigaterrainteresată. Spune-mi mai multe! De fapt, stai aşa, să-mi fac şi-o cafea, să te aud mai bine. Hai, fată, pe bune că aşa s-a întâmplat? Şi el ce-a zis? Da' ea cum a răspuns? Chiar aşa? Hai, fată, că nu te cred. Pe bune, fată, îţi zic, aşa a fost. Stai să vezi că tocmai s-a terminat emisiunea, da' în 10 minute începe alta, pe acelaşi subiect. Să vezi şi tu... Ce-o să te mai distrezi! De fapt, nu, o să rămâi şocată de ce-o să auzi. E incredibil ce se întâmplă... Se-ntoarce lumea cu susul în jos...

O, da, de la un simplu divorţ se trag din nou concluzii apocaliptice. Nu-i nimic! Orice chestie nouă e un semn că ne îndreptăm spre sfârşitul ăl mare. Da' nu despre asta e vorba. Am zis-o şi-o repet: de unde mania asta de a te interesa culoarea cearşafurilor altora? De unde curiozitatea asta extremă care te face să sugi ca un burete tot - da' absolut TOT - despre o chestie care, în principiu, ar trebui să fie "în familie"? De ce nu poţi dormi dacă nu ştii exact cât poartă Pepe la pantof şi Oana la sutien? De ce oriunde ai întoarce privirea vezi imagini cu ei, oriunde ai întoarce urechea e o discuţie care să-i includă?

Başca faza aia pe care n-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap: discuţii despre cum ar fi putut să-şi salveze căsnicia, ce-ar fi trebuit să facă, ce soluţii ar fi existat, cine e de vină, cine a greşit, unde e buba. Lăsând deoparte televiziunile care profită de noua "vacă de lapte", eu spun de discuţii între persoane care nu i-au cunoscut, care n-au nici în clin nici în mânecă cu ei, care nici nu le dau de mâncare, nici nu le-au donat caii de la bicicletă. Păi, de unde pana mea ştii tu cine-i de vină? Ai stat în bocancii lor? Ai respirat acelaşi aer? Le cunoşti şi interiorul şi exteriorul? Nu. Ştii ce visează noaptea, cât de lung fac duşul sau cum le place să doramă? Nu. Cum reacţionează la nervi, la bucurie, la tristeţe; da' reacţiile reale, nu alea de dau bine pe sticlă? Nu. Şi-atunci cum naiba poţi trage concluzii? Cum poţi da verdicte cu figura aia de atotştiutor şi atotcunoscător? Cum îţi poţi da cu părerea despre ceva cu care n-ai avut contact direct? Cum de-ţi permiţi să-ncalţi bocancii jurnalistului de scandal şi să intri cu ei în viaţa cuiva care nici măcar nu ştie că exişti?

Da' nu, că vezi tu, că nu mai poţi respira dacă nu ştii. Viaţa ta, ca viaţa ta; trece pe plan secund şi trăieşti din ce vezi la tv. Din orice nou scandal, din orice firimitură de bârfă, din toate chestiile reale sau nu care se spun, se descoperă ca prin minune, se inventează peste noapte. Peste noapte, zic? De la o oră la alta ar fi mai bine zis. Pentru că nu trece oră în care să nu auzi ceva nou; şi da, le aud nu de la tv, ci din sursele care stau lipite de sus-numita cutie. Şi, mă repet, n-am voie cu căşti la muncă. Altminteri viaţa mea ar fi fost cu mult mai simplă, şi neuronii mei mai puţin bombardaţi cu "ştiri de ultimă oră".

Acu' tot ce pot spera e ca divorţul să nu dureze mult şi, odată terminat, să nu mai apară vreo mega-bombă care să-i ia locul. Adică să fie sezon mort pentru presa de scandal. Puţină linişte, atât vreau; o pauză de mondenităţi care nu mă interesează nici măcar la doi metri mai în faţă, dar care se încăpăţânează să-mi invadeze universul propriu şi personal. Se poate?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.54

Encore...


Kyo - Le chemin de florian4545

Enjoy!

In vino veritas

Îmi place Vorbeşte vinul a lui Bitză. Pe bune că-mi place. Mi-a plăcut de când a apărut, şi continuă să-mi placă. Da, probabil nu se încadrează în peisajul mare al chestiilor pe care le ascult de obicei, dar e aşa... "o folie"...

Problema cu ea e în felul următor: exact ce spune el acolo s-a întâmplat şi-n realitatea apropiată mie; unul dintre motivele pentru care bunica şi-a luat bocceluţa şi l-a lăsat pe bunicu'. Pentru că vorbea prea mult vinul şi s-a săturat să audă scuza cu pricina. Aha, oricât de mult mi-ar plăcea, şi oricât de tare i-aş şti toate versurile de la un capăt la celălalt, întreaga melodie nu-i decât o scuză. Şi nici măcar una prea reuşită, pentru că dai vina pe ceva ce ai fi putut evita; cu alte cuvinte, nu e vina ta că vorbeşte vinul, dar e vina ta că l-ai turnat fără măsură, ştiind că vei ajunge din nou la momentul în care te vei scuza din nou, şi din nou, şi din nou.

Nope, nu predică antialcool va fi azi; la urma urmei, fiecare bea cât poate, cât îl duce, cât îl ţine, şi dacă întrece măsura, capul lui de pereţi. Sincer. Azi va fi aşa:
În principiu ai învăţat cam ce e bine şi ce e rău; şi nu, nu ne bazăm pe faza cum că totul e relativ. Strict chestiile pe care le poţi clasifica drept "bune" şi "rele". Şi da, se-ntâmplă să greşeşti; să le mai încurci între ele, să mai calci în străchini, e normal, om eşti. Da' eu ştiu una şi bună: dacă am greşit ceva, şi mi-am luat-o pe faza aia, apăi nu mai repet. Exemplu simplu, simplu de tot: am traversat pe unde n-aveam voie; m-au văzut, m-au amendat, de atunci nu mai trec decât pe la trecere, şi pe verde. Simplu ca "bună ziua".

Ei, da' nu, că vezi tu că mai nou e la modă faza aia: nu m-am gândit că... Sau: nici nu mi-am imaginat că... Păi stai aşa, că nu e chiar aşa. Ştiai dintr-un exemplu anterior că nu e bine, că mă calcă pe ficaţi faza aia, şi totuşi continui să o faci. Over and over again. Ţi s-a dat peste nas, ţi s-a spus, ţi s-a subliniat cu marker-ul, ba chiar cu panouri publicitare d'alea luminoase că nu, nu e bine; şi, ghici ce, faci în continuare aceeaşi chestie. Şi-atunci eu ce ar trebui să cred? Una din două: ori nu dai "a flying fuck" pe ceea ce zic eu, ori eşti atât de bătut în cap încât nu pricepi nici dacă-ţi bat un cui în cutia craniană. Nici una dintre cele două variante nu te pune într-o lumină favorabilă, pe bune.

Căăă... eu nu vreau, da' se întâmplă. Pe bune? Să mori tu! Păi, nici asta nu te face să arăţi mai deştept. Şi nici să scapi aşa uşor. Din nou exemplu simplu, simplu de tot: cleptomanul nu se poate controla să nu fure; e un impuls patologic, dar asta nu înseamnă că, dacă e prins, nu ajunge direct la proces. Deci, faptul că faci orice chestie inconştient nu te salvează de consecinţe. De orice fel.

Da, am nervi. Da, sunt nervi din ăia de duminică, care probabil nu vor exploda într-o orgie de sânge pe pereţi, şi totuşi... Nu pricep şi pace bună. Nu pricep cum poţi să te scuzi la fiecare minut, şi nu pricep cum poate chiar să ţină scuza aia. Înţeleg că e mai uşor să spui "îmi pare rău" decât să te opreşti înainte de a face ceva ce necesită fraza cu pricina, da' totuşi... Câţi de "îmi pare rău" sunt prea mulţi? Sau când se vor opri? Şi nu, nu vorbeşte vinul. Din păcate pentru că, dacă ar fi vorbit, ar fi spus mult mai multe. Dar e doar cafeaua; aia de duminică, care încearcă să fie mai relaxată...

Pân' la următorii nervi relaxaţi, la bună vedere!

O dimineaţă perfectă

Să ne înţelegem de la bun început că ziua mea începe, în principiu, undeva după ora 13. Adică, atunci mă vei auzi bolborosind "bună dimineaţa", atunci îs cu capul în cana de cafea, de-abia de atunci se termină noaptea şi o zi nouă mă aşteaptă. Zilele în care sunt în picioare înainte de sus-numita oră sunt excepţii malefice, moduri în care universul îşi face de cap cu mintea mea, un nefericit accident de planning sau, pur şi simplu, o zi în care am de făcut mult prea multe chestii.

Şi în ordinea asta de idei, ieri ar fi putut fi o dimineaţă obişnuită; în care să mă trezesc când sună alarma, să mă târăsc până-n bucătărie şi să-mi beau cafeaua la ora deja cunoscută. Da' vezi tu că astrele - şi acu' o dau mistico-filosofie - au un mod ciudat de a se juca cu mintea noastră. Aşa că s-a întâmplat în felul următor:

7.29 - ştiu ora, pentru că una din manii atunci când mă trezeşte ceva sau cineva e să mă uit la ceas, pentru a şti dacă mai am timp să dorm sau există riscul de a mă urca la loc în pat, a mă corcoli sistematic şi, tocmai în momentul în care dau să adorm, să sune alarma pentru că, de, tre' să mă trezesc. Reluând: 7.29. Dragonu' vrea în casă. Dragonu' e lăsat să intre în casă, şi-apoi dat repede, repede de tot afară. Nu îndeajuns de rapid însă pentru ca mintea mea să nu-i prindă mieunatul. Ei, şi cum dimineaţa devreme (a se citi cu noaptea în cap din punctul meu de vedere) sunt foarte dispusă să mă cert cu tine, pun mâna pe telefon şi-o sun pe doamna mamă pentru a afla logica şi motivul pentru care mi-a exilat rapid motanul din cameră. Repet, ţâfnoasă. Căăă, era mudar pe picioare. Neuronii mi s-au zburlit, codiţa mi s-a făcut brad, sânge pe pereţi! Nu-mi dai mie Dragonu' afară din cameră pentru că nu s-a şters pe picioare înainte. Aşa că mă scurg din pat, pun mâna pe pachetul de şerveţele umede şi mă duc să-mi recuperez odorul; şerveţelele parfumate erau în semn de protest. Îl bunghesc, îl prind şi, stupoare! Nici măcar nu era murdărel! Era plin de scaieţi, da' doamna mamă n-a stat să cereceteze înainte de a-mi strica mie somnul. Iau motanul de-o aripă, fac ceva scandal despre cum nu mi-e respectată odihna, îi dau să mănânce şi... înapoi în pat. Încă vreo 5 ore de somn mă aşteaptă... Credeam eu, sau îmi făceam iluzii.

8.40 - Dragonu' vrea afară. Mă dau jos, îi deschid uşa, iese; o bunghesc pe Cami care mânca liniştită şi am o tentativă de a o da afară odată cu el. Mă priveşte dezarmant, aşa că o las în casă. Big mistake! Huge mistake!

9.15 - Cami vrea afară. Bat mărunţel din buze în timp ce mă dau IAR jos din pat, părăsind - pentru a câta oară? - culcuşul cald, moale şi comod. Închid uşa, înapoi sub pătură şi zâmbesc aproape fericită pentru că nimic nu-mi mai poate tulbura somnul de aici înainte.

10.07 - mesaj de la Orange. Aha. Şi cum telefonul meu stă mereu pe sonor ŞI pe vibraţii, îi înjur politicos în gând şi dorm mai departe.

11.10 - sună telefonul. Număr ascuns. Răspund pentru că de, s-ar putea să fie vreo urgenţă. Recunosc vocea din prima. Una dintre cele două admiratoare secrete s-a gândit să-mi dea trezirea. Aia de vorbeşte, nu aia de se mulţumeşte să asculte. Şi-i recunosc vocea dintr-o mie, pentru că e o voce subţirică şi hăhăită. Aşa că-i dau singura replică de care sunt în stare la ora aia: puşca mea, sună mai târziu, lasă-mă să dorm, mi-e somn! De obicei sună de câteva ori; de data asta se pare că a prins din prima mesajul, pentru că nu a mai sunat. Nu ieri dimineaţă, cel puţin...

Şi-aşa am reuşit să-mi fac somnul de frumuseţe până când, într-un final, a sunat alarma, şi-a trebuit să mă trezesc oficial, să-mi pun figura umană şi să mă pregătesc de muncă. O, happy morning! Nu mai pot de nerăbdare să mai dau peste o dimineaţă atât de palpitantă; e tot ceea ce-mi doresc de la viaţă...NOT!!!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Copiii Răului

Cum stăteam eu cuminte-n pat aseară, undeva în jur de ora 10, pentru că aia e ora la care mă culc de obicei, cu mâinile lipite regulamentar de corp, într-o poziţie cât mai dreaptă şi cu capul fix în mijlocul pernei, pentru că a dormi nu înseamnă a pica în păcatul dezordinii, am realizat că nu-mi pot face rugăciunea. Aia de seară, adică, pentru că pe celelate le-am făcut fără probleme, la timpul lor, fără să trec cu măcar un minut ora stabilită. Şi m-am întrebat de ce. Nu, nu m-am ridicat din pat, pentru că aş fi stricat ordinea deja creată, dar mi-am întors puţin capul, puţin de tot, cu un scârţâit specific, cât să văd cam ce ar putea provoca stopul între mine şi divinitate. Şi-atunci am reperat-o! Pisica! Mă privea cu ochii ăia verzi, diabolici, şi am ştiut că ea e de vină! Din vina ei mă încurcam la fiecare verset, din vina ei nu mă puteam concentra, ea era cea care, cu ajutorul diavolului, desigur, îmi punea beţe în roate. Malefică creatură...

Crede careva faza asta? Pentru că eu nu, şi râde până şi tastatura de sus-scrisele rânduri. Să tot fie vreo 13 ani de când trăiesc într-o armonie perfectă cu pisicile. Unele au plecat, altele le-au luat locul; una a fost Mater Superiorum, alte două se bat pentru acest rang, cu amendamentul că nu, nu vor fi Mater niciodată; Superiorum, au şanse. Şi da, ne înţelegem bine; eu cu ele, ele cu mine. Cu lăbuţa pe inimă spun că printre cele mai malefice chestii de care sunt în stare, se numără faptul că le pocneşte ideea de a ieşi la aer exact la orele la care dorm eu mai abitir. Că-i 7 dimineaţa, că-i 10 al aceleiaşi dimineţi, tre' să-mi părăsesc culcuşul pentru a deschide uşa. A, da, şi mai fac ceva malefic: torc puternic, se alintă teribil şi sunt atât de cute că mă înmoi total; da, eu.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, normal că mă pocneşte câte un râs incontrolabil când aud faze de genul: pisica e emisarul Răului, sau pisica neagră aduce ghinion. Ei, să mori tu! Pe bune? Chiar aşa să fie? Înseamnă că din cauza pisicilor negre din întreaga lume e foamete în Africa, şi Potopul tot din cauza lor a fost. Măi, să fie! Uite cum se dezleagă anumite mistere; cum totul este clarificat şi luminat.

Daaar, să zicem că asta e o credinţă populară, şi că lumea a început să mai ignore culoarea pisicilor, şi să le ia ca atare. Da' despre faptul că, dacă ai o pisică în casă, nu poţi rămâne însărcinată, ce ziceţi? Aha, s-a citit bine: dacă vrei să ai un copil, ai face bine să dai afară toate pisicile pe care le ai, şi pe care le-ai crescut, şi cu care te-ai alintat, pentru că n-ai nici o şansă să faci moştenitori atât timp cât e ea, felina nefastă în casă. Sprânceana mi se ridică, şi-mi vine-n cap replica aia, ultramegacunoscută "ce-are p... cu prefectura?" Să-nţeleg că din cauza asta n-am eu copii; n-are nimic de-a face faptul că nu-mi plac, că nu-mi doresc, că da... wow, îs de cealaltă parte a baricadei, joc în altă echipă etc, etc, etc. În mod clar pisicile sunt de vină. Bine că am lămurit-o şi pe asta. Mi s-a luat o piatră de pe inimă...

Altă versiune ar fi că din cauza respectivelor pisici se-ntâmplă tot felul de chestii, gen decuplarea cuplurilor, certuri constante, sânge pe pereţi. Mă scarpin româneşte-n cap... Că cică pisica stă şi se uită, şi coordonează cu ochiul minţii destrămarea relaţiilor, ba chiar mai aruncă şi câte o idee la nivel subliminal, punând paie pe foc şi încălcând orice regulă a jocului doar pentru a-şi vedea atins scopul. Fraaate, alt cuvânt decât "aberaţie" nu-mi vine-n cap. Şi mi-a venit foarte greu să cred că mai există persoane care gândesc aşa, până în momentul în care le-am auzit cu urechile mele, la mai puţin de un metru de mine. Şi chiar şi-atunci am sperat că fac mişto; nope, nu făceau. Erau chiar foarte serioase. Oooook, zic şi trec mai departe pentru că deja mă simt depăşită de subiect. E nevoie să mai menţionez că mie mi se par abracadabrante aceste idei? Cred că nu...

A, da, şi în încheiere, un video care m-a amuzat teribil. Şi pe bune că e făcut doar cu scop de amuzament.



Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!