I'm PRO. I PROmise

- Nimic rău n-o să se-ntâmple.
- Promiți?
- Promit!

Și dup-aia el murea.

Asta nu pricepeam la filmele americane. Asta și ”Promit să te iubesc veșnic” și-apoi divorțau. Sau își făceau viața unul altuia un iad, pentru că-n momentul în care au promis, au promis pentru moment.

Oricât am încercat să scot de la ai mei promisiunea unei biciclete, n-am reușit. Pentru că știau că n-or să-mi cumpere niciodată și, pe la 6 ani, mi s-a spus că niciodată nu promiți, dacă n-ai de gând să te ții de promisiune. Niciodată nu promiți ceva ce știi că nu poți face. Niciodată nu promiți ceva ce nu ține de tine.

Cele mai frumoase promisiuni sunt alea care nu se-ndeplinesc. Știi că nu vor fi, dar îți imaginezi cum ar fi dacă. Un soi de speranță. Cutia Pandorei. Cele care se îndeplinesc le luăm ca firești. Ai promis, trebuia să se-ntâmple. Tânjim după cele care nu sunt și le ignorăm pe cele care se întâmplă. Nu-i nimic spectaculos când cineva își respectă promisiunea. Pentru că a promis ceea ce putea face.

Din promisiunile nerespectate ies filme de Oscar și melodii care stau prea mult timp pe locul I în topuri. Din promisiunile respectate ies doar amintiri frumoase și eticheta de ”seriozitate”. Ți-ai respectat promisiunea. Ești serios. Ești serios, din ce în ce mai mulți vor dori să le faci promisiuni. Pe care le respecți, pentru că seriozitatea e o etichetă grea. Ți-ai dorit-o, ai câștigat-o. Acum respect-o-n continuare.

E ca la liceu, când profesorii te luau de bun și, din momentul ăla, trebuia să te ridici la înălțimea așteptărilor timp de 4 ani. Nimeni nu era frapat dacă jucai barbut în ultima bancă și într-o oră, la un obiect, epatai cu ceea ce știi, pentru că ți-a plăcut lecția. În schimb, dacă erai bun și greșeai o singură dată, dezamăgirea era majoră. Pentru toată lumea și pentru tine-n special. Promisiune tacită pe care, mort-copt, trebuia s-o respecți.

E greu să ajungi să fii etichetat ”serios”. Pentru o persoană e facultativ. Ești serios cu unii, neserios cu alții, la urma urmei o viață ai. Îți alegi prioritățile. Îți alegi oamenii pe care-i vrei aproape, promisiunile pe care le ții, unii te dezamăgesc, pe unii îi dezamăgești, ești un om ca oricare altul. Poți greși, poți dezamăgi. Dacă te iei prea în serios, îmbătrânești prea repede. Asta merge doar la oameni.

Pentru un magazin online, seriozitatea e imperativă. Depinzi de fiecare client în parte. Promisiunile pe care le faci, trebuie să le respecți pentru fiecare-n parte. N-ai cum să alegi, n-ai cum să cerni. Și chiar dacă-n spatele magazinului on-line stau tot oameni, oamenii ăia trebuie să respecte totul. Totul și unitatea. Magazinul respectă promisiunile făcute. Fiecare om din spatele magazinului respectă, înainte de promisiunile făcute celor apropiați, promisiunile făcute clienților.

1. Tratează-ți fiecare client, ca și cum ar fi singurul.

2. Respectă-ți clientul și dorințele lui.

3. Răspunde clientului în cel mai scurt timp posibil.

Clientul în poruncile serviciului clienți la fel ca Tatăl, în cele 10 porunci.

Mai mult decât o promisiune. Un legământ.

Trei porunci, 13 ani, promisiune făcută. Promisiune respectată.

Contează rapiditatea. Contează promptitudinea. Contează prețul pe măsura produsului. Contează să-mi răspunzi când întreb și contează să-mi dai soluții când le cer. Dacă-mi promiți asta și te și ții de cuvânt, revin. Dacă revin, la fel ca mine revin și alții. Și asta îți dă continuitate. Ție, magazin online, și oamenilor care au grijă să revin.

Promisiunile nu trebuie să fie mari, trebuie să fie respectate. Pentru că nu vreau s-ajung subiect de Hollywood. Nu când tot ce vreau e o comandă pe net și siguranța că-mi va ajunge intactă.

Subiect de Hollywood mă fac oamenii, nu comenzile. 

SuperBlog 2012, etapa 3.

Colecția de toamnă: copilărie-maturitate

Copilăria mi-a fost umbrită de amenințarea fustițelor cu volănașe și a rochițelor pe care bunică-mea se încăpățâna să mi le cumpere, cu toate că fericirea pentru mine însemna pantaloni scurți și-un tricou.  Copilăria în care încă nu aveam nici un cuvânt de spus în privința hainelor.

Copilăria în care, supărată pe fusta care se ridica când alergam, se murdărea când mă-mpiedicam sau își pierdea câte-un volănaș în primul gard care-mi ieșea în cale, mă retrăgeam sub birou și-mi făceam planuri pentru un viitor în care nimeni, niciodată, n-o să hotărască în locul meu cum și cu ce-o să mă-mbrac. 

Fetițele sunt extaziate la gândul că, atunci când vor crește, vor purta fustă și tocuri, aidoma mamei. Unii băieții se văd cu costum și pantalon cu dungă, ca tata. Eu nu voiam nici una, nici alta. Eu voiam să mă-mbrac ca persoanele alea dintr-un catalog vechi, cu foi subțiri și lucioase, în care găseai orice, de la aparate de ras la roboți de bucătărie, de la pături cadrilate la șosete cu dungi. Un catalog gros, în care modelele erau toate persoane de culoare; mă fascina că zâmbeau fericiți, că pozau fără să pozeze, că treceau de la un stil la altul și-mi făceam liste cu ce aș comanda de acolo. De fiecare dată altă listă, de fiecare dată același catalog.

Am fost un amalgam de stiluri și-am fost dezastru vestimentar. Purtam haine stil `80, când moda ajunsese-n `99 și nu se acceptau outfit-uri retro. Am purtat pantaloni evazați când moda impunea pană. Adidași – când fetele purtau bocanc cu platformă; bigmene lălâi când se cerea mulatul, culori când s-a impus gri-ul, cămăși bărbătești când toate fetele se voiau feminine. Și-n timp mi-am definit stilul. Stilul meu.

Mi-am păstrat mania pentru liste, plăcerea de a răsfoi cataloage, teama de volănașe, și fuste și tot ce-nseamnă elegantul feminin.  Liber la libertate. Liber la androgin și unisex. Liber ca mine. Real ca realitatea că-i început de toamnă. Real ca dimineața în care mă trezesc și știu că ziua o să fie lungă, și-or să fie și 8 ore de muncă, și-o sesiune de umblat cu ochii în vitrine și relaxarea de după, pe-o terasă, la un pahar de vorbă.

În copilărie, cea mai mare libertate o aveai la joacă. Pentru ceilalți nu conta nici cum ești îmbracat, nici cât timp ai pierdut în fața oglinzii; pentru tine nu conta cât au costat hainele în care te simțeai bine.

Acum aleg să mă joc la cumpărături. Să probez, să nu-mi pese de preț, să aleg din toată gama doar ceea ce mi se potrivește mie.

Am fost dezastru vestimentar. Am învățat să fiu designer pentru mine și-am învățat să cumpăr tot ceea ce mă atrage din prima. Nu contează cum te văd alții; îți stă bine în ce te simți bine. N-aș putea fi designer pentru nimeni altcineva pentru că doar tu știi în ce haină te simți tu.

Și dacă-mi va fi Real-ul loc de joacă, aleg din marca lor proprie Designers o bluză bărbătească kaki, cu mâneci gri, destul de largă cât să nu-mi îngrădească libertatea și pantofi la fel de bărbătești, la fel de gri. Și pentru eventualitatea-n care seara de toamnă va deveni mai rece, o cămașă în carouri, pe care să o port descheiată; fals neglijent.

Din toată gama, aleg. Dintre multe haine, aleg puțin. Aleg puțin nu pentru că nu am de unde alege, ci pentru că-mi place să rămân la alegerile inițiale. Și aș putea să mă joc, să văd cum îmi stă în costum sau cu cravată, aș putea să asortez un pulover cu o cămașă și să-mi creez un english style, dar n-aș fi eu. Eu sunt în continuare așa cum m-am definit în timp.

Între sport și casual. Între mine și restul lumii. Între ideea că-mi place diferit și mulțumirea că vânzătoarea nu va sta lipită de spatele meu, să-mi sufle-n ceafă insistent și revoltat, că alea-s haine bărbătești și eu, cea care le probează, sunt femeie. 

Nu-mi mai impune nimeni stilul. Nu mai alerg prin fața blocului. Nu mai tânjesc la haine pe care nu am voie să le port. Mă definește dorința de comod, îmi place să mă simt eu în tot ce cumpăr și-aleg egalitatea între haine la fel  cum alții, mai demult, au susținut egalitatea între sexe.

Și-mi place că-n spatele alegerilor mele stau îngrădirile trecutului. Și dorințele de atunci, pe care acum mi le pot îndeplini. Fără constrângeri. Amintiri reale pe care-mi contruiesc prezentul.

SuperBlog 2012, etapa 2.

Banana suit

Concluzia de ieri: am nevoie de un outfit office, pentru momentele în care dau interviuri la firme nobile pentru un job sus-pus. Alea extrem de dese, pentru că toate firmele se înghesuie care mai de care să-mi ofere posturi din ce în ce mai flamboaiante și mai efervescente. Nici nu-mi trag răsuflarea și PAC! încă o ofertă. Toate firmele se bat și se luptă să mă obțină. Cine nu s-ar da de trei ori peste cap s-o aibă pe Bucur ca angajat?
Concluzia - Doamna Mamă. Sarcasmul - eu.

Concluziile de genul ăsta sunt pentru ea la fel de firești pe cât e pentru mine să-mi aprind o țigară. Sunt informată regulat când sunt posturi noi la Bruxelles, chiar dacă ei caută ingineri sau medici. Știu când se caută profesori prin diverse țări, cu toate că eu am refuzat să fac modulul pedagogic. Am știut când se caută cameramani la București, directori executivi la Cluj, notari prin Suedia și câte și mai câte.
Am încercat să explic că nu am nici pregătirea necesară, nici tragerea de inimă să aplic pentru job-uri croite pentru altfel de oameni. Că nu mă angajează nimeni cu 3000 de lei pe lună doar pentru că mă cheamă pe mine Bucur. Că există alții care au și pregătirea și experiența și entuziasmul pentru anumite job-uri; eu n-am decât plăcerea de a cheltui fără limite. Răspunsul a fost, inevitabil, același: Dacă nici măcar nu încerci...

Și acum am clar nevoie de un outfit office, pe care n-o să-l cumpăr sau port niciodată, pentru toate posturile la care n-o să aplic și pentru toate interviurile la care n-o să fiu chemată. Încă mă-ntreb uneori ce imagine are Doamna Mamă despre mine. Sau ce planuri mai aflu că mi-am făcut sau, dacă nu le-am făcut încă, e musai să le fac.
La un moment dat am încetat să-i mai explic că nu vreau alt job, că nu vreau să fiu nici ambasador, nici profesor, că nu mă voi îmbrăca în rochie și nici cu tocuri, că eu nu vreau ce vrea ea și răspund simplu cu nu. Nu-mi dă bătăi de cap s-o las să viseze, atât timp cât nu-mi expune și mie visele alea. Sau cât le omor din fașă.

Una peste alta, dacă aș vrea să candidez la prezidențiale, ce fel de haine ar trebui să-mi cumpăr?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Dark waters

O poezie psihopată din trecut spunea ”Cu săpun mă spăl, și cu apă rece...” Un plod rânjitor, stropindu-se din abundență cu apă rece ca gheața, când afară stă să ningă, în casă stau în pătură și nu, nu-mi doresc din suflet să fac pneumonie. Cică trece somnul și sunt vioi cât zece. Zece leneși adormiți. Zece pisici în timpul celor 18 ore de somn. Zece d`alde mine înainte de a-și bea prima cafea.

Vioi, zice poezia. De unde atâta vioiciune și voioșie, nu pricep. Cum pana mea să mă spăl cu apă rece ca să mă trezesc? Păi nu mă ia cu fiori din toate părțile? Nu încep să semăn la coafură cu Edward Scissorhands? Nu-mi vine mai degrabă să sar la loc în pătură, s-o trag adânc peste mine și să-nțepenesc acolo, pentru că frigul e de nesuportat și frigul nu mă trezește, mă amorțește direct?

Apă rece pe față. Brrr. Apă rece pe tot corpul. Pneumonie. Apă rece pe dinți. Dentist, direct.
Cine a fost sadicul ăla care a hotărât că trezirea se face cu un duș rece? Cică pune sângele-n mișcare și-ți aduce o groază de beneficii, da` eu nu văd decât psihoză.

Maniacii ăia din Wrong Turn se spălau cu apă rece. Nu doar dimineața, ci așa, în general, că nu știau ei că apa se poate și încălzi. Și după ce se înviorau îndeajuns, porneau la vânătoare de fresh meat. Ei nu mergeau la supermarket, ei considerau conservă orice mașină cu șofer în ea. Mai mulți pasageri, sardine în suc propriu. Deci ei foloseau apa rece.
Alți maniaci o folosesc ca să scape de lene, că lenea e apanajul diavolului și n-ai vrea să cazi în păcatul de moarte al lenevelii; de la lene la desfrânare e doar un pas, deci fă un duș rece și treacă-ți!
Texas Chainsaw Massacre - și ăia tot cu apă rece se spălau, când se spălau. Pentru că se spălau puțin, că-ntre vânat, tranșat și ascuns resturile nu mai era timp să și încălzească apa. Plus că prea mult confort calmează pofta de sânge. Apa rece te face să vrei să bei ceva cald după.
Deci spală-te cu apă rece dacă vrei să fii criminal în serie, psihopat și cu manii religioase.

Eu, una, prefer să fiu o desfrânată leneșă, care folosește apa caldă. Și să-i fie rușine lu` ăla care a făcut poezia! E un mesaj subliminal pentru a transforma oamenii în creaturi violente, seminespălate și cu mania scalpării. Poate chiar cu scalpul altora pe post de perucă. Eu mă spăl cu apă caldă, și uite ce bine am crescut!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Rock me, Avensis

Am avut o adolescență demodată.

Cumpăram casete, când toți se plângeau de cd-uri zgâriate și strângeam bani pentru o combină audio cu cd player, când toți aveau deja calculator.

Eram demodată dorindu-mi geacă de piele marca 1980 și o chitară electrică. Și am fost demodată cu vynil-uri, textile care imitau pielea și-o chitară clasică, la mâna a doua, cu partituri pe care nu le-am învățat niciodată.

Eram demodată încercând să învăț germana, când toți se jucau cu replici în engleză.

În `98 nu era la modă să asculți muzică din `85. Nici din `91. Nici din `95.

În `98 nu era la modă să spui că a murit Falco.

Am fost o adolescentă demodată, până când n-am mai fost adolescentă.

Am învățat germană puțină din muzică, în timp ce alții învățau engleză multă, din Familia Bundy.

Am învățat germană puțină din reviste color și casete originale, pasate pe sub mână, în vremea când ceea ce era frumos era declarat demodat sau ilegal.

Am fost demodată de copil, butonând posturi de muzică nemțești, în loc de MTV.

Încă îmi place Falco.

Așa cum mi-a plăcut și în `95, și în `98.

Așa cum mi-a plăcut când nu știam ce înseamnă să te îndrăgostești.

Îmi place cuminte. Și, când îmi place acum, nu sunt demodată; sunt etichetată ca devorator de muzică bună. Imortal. Raptor. Prădător. Falcon. Falco. Rock-ul carismatic din `80 și `90. Locul 1 în top. Vienna calling. Și o moarte la volan.

Too fast to live, too young to die.

E, probabil, singura celebritate pentru care m-aș întoarce în timp. Și singura pentru care aș conduce spre trecut. Și singura pentru care aș alege ceea ce aș conduce.

Aș alege sistem audio cu 11 boxe pentru 11 albume, fiecare cu 11 melodii.

Aș alege capacitate supremă în portbagaj, pentru toate chitările electrice sau clasice.

Aș alege 6 viteze în siguranță de top, 7 motoare care ard, 7 inimi care ard, o legendă și reîntoarcerea ei.

Aș alege mașina cu ochi de prădător.

Aș alege Avensis. Mașina cu 7 inimi. Superstarul.

Too fast to live, too young to die.

M-aș întoarce în timp chiar și pentru o melodie.

M-aș întoarce pentru cele 4 minute din Rock me Amadeus.

M-aș întoarce pentru cel care mi-a maturizat adolescența.

M-aș întoarce în februarie `98.

M-ar ajuta Google maps, Cruise Control și opțiunile de trafic. Toyota Touch&Go Plus. Senzorii pentru lumină vor găsi singuri lumină și lumina mea.

Mă voi întoarce aerodinamic Avensis spre legenda Falco.

Mă voi întoarce în cea mai frumoasă viteză.

Mă voi întoarce în cea din urmă zi.

Mă voi întoarce în timp, la timp și voi duce viitorul în trecut.

Voi duce Avensis în 1998.

Voi duce cu mine luxul, siguranța, interiorul din piele rock și volanul va deveni chitara superstar.

În 1998, nu dispare legenda.

În 2013, Falco va lansa un album: Avensis.

SuperBlog 2012, etapa 1.

Verba volant

Femeile vorbesc despre relații. Non-stop. Relațiile lor, relațiile altora, relații despre care au auzit, ce n-a mers, ce nu merge, ce ar fi putut să meargă, ce ar fi putut fi schimbat, ce ar fi trebuit să spună într-un oareșcare moment, ce și-ar fi dorit să spună. Despre relații de vis, relații de coșmar, relații pe muchie de cuțit. Relații condimentate, relații picante, relații care mai au nevoie de sare și piper și, chiar dacă n-au, părerea lor e că au, și așa se lungește discuția începută acum o săptămână și la capătul căreia n-au ajuns nici azi.

Mă, cine a zis că femeile vorbesc mult, s-a înșelat. Ar trebui inventată o unitate de măsură specifică pentru cât de mult vorbesc femeile. Cum este metrul cub, să existe cubul pătrat, pentru că femeile vorbesc mai mult decât poate matematica să suporte. Și nu-nțeleg cum și cu ce se alimentează, de nu li se termină bateriile sau relațiile-subiect nici după ore-ntregi de cața-cața.

Femeile de-abia după 54 de ani își găsesc hainele perfecte. Așa zic ăia de se ocupă cu statistici în Marea Britanie. Că cică femeile de peste 54 de ani returnează mai puține haine decât alea care n-au încă vârsta aia. The fuck, UK? Eu mi-s mulțumită cu hainele mele. Și majoritatea persoanelor pe care le cunosc, care n-au încă 54 de ani. Ba chiar mă felicit că am ajuns să trăiesc în epoca asta, în care-mi pot găsi haine mult mai ușor și mult mai pe măsură decât o făceam în liceu când, pot recunoaște sincer acum, arătam destul de jalnic. Da` nu era vina mea, parol! Nu se găseau haine, nu aveam buget și, una peste alta, habar n-aveam cum să mă-mbrac.

Niciodată nu-i vina unei femei, atunci când face ceva. Mereu sunt de vină alții, circumstanțele, alinierea planetelor, vecinul de la 8, că a trezit-o prea devreme, pms-ul, LSD-ul, PNL-ul sau CFR-ul. Clar. Și când nu găsesc vinovat, inventează unul. Gicu`. Nu-l cunoști? Cu atât mai bine! El e vinovat. Ea n-a făcut nimic, și de ce sunt oamenii răi, și ce-a făcut ea, săraca, să merite atâtea reproșuri, când nici măcar nu știe despre ce e vorba, dar simte nevoia de a găsi dacă nu un vinovat, măcar o scuză?

Și, până la urmă, chiar nu e vina lor că vorbesc mult și că vorbesc relații. Îs relațiile de vină că le fac să vorbească. Doamne, ce tăcute ar fi femeile dacă noțiunea de relație n-ar exista. Sau dacă n-ar exista cuvântul în dicționar. Propun exterminarea lui. Astfel, femeile ar găsi alt subiect de discuție sau ar inventa cuvinte noi. Gândiți-vă din punct de vedere semantic, ce miracol!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Return to innocence

Copiii revoluției n-aveau reviste șmechere la care să viseze. Până prin `90, răsfoiam Pif et Hercule aduse pe sub mână din țări străine. Nu știam boabă franceză, dar știam paginile pe de rost. Și mai era și Universul Copiilor, care era tristă, sărăcuță și cu impulsuri vagi patriotice.
Bucur îmi arăta cu mândrie colecția lui de Lumea, dar și pe alea le știam din scoarță-n scoarță, plus că nu pricepeam mai mult de jumătate din bălmăjeala politică și serioasă de acolo.

Până-n `92, când a-nceput mania Mickey Mouse. Manie? Manie curată. În fiecare lună așteptam cu sufletul la gură să apară. O vedeam la chioșcul din stația de tramvai și mai că-mi venea să mă lipesc de geam și să rămân lipită, până să vină bunică-mea să mă răzuiască de acolo. Și dacă venea bunică-mea să mă dea jos cu șpaclul de pe geam, însemna că a luat pensia și că mă puteam milogi să-mi ia ultimul număr. Ultimul număr pe care-l așteptam de când apărea ultimul ultim număr. La care visam în fiecare noapte, pentru că nu mă păcăleai cu gumă și ciocolată, eu voiam Mickey Mouse.

Citeam un număr până-l învățam pe de rost. Îmi luam colecția, mă suiam în vârful patului, înarmată cu orice de mâncare; fructe, legume, semințe, nu conta. În vârful patului meu retrăiam fiecare replică. Eram în fiecare poveste, eram fiecare personaj în parte, eram în lumea mea. Și-n lumea mea am fost mult timp. Eram deja prin liceu când îmi luam colecția, îmi luam mâncarea și citeam cu orele benzi desenate. Return to innocence.

Multe replici mi-au rămas adânc înfipte-n memorie. Le știu și acum, știu episoade-ntregi, am rămas încă cu manie pe sticluța de Pon de nuit, albastră și cu semilună, care mi se părea cea mai frumoasă sticlă de parfum din lume și pe care mi-o doream, cu toate că nu foloseam parfum pe vremea aia.

Și acum, când colecția mea e dusă demult, tare mi-aș dori să le mai am, să le iau la bibilit, să-mi aduc aminte de vremea când fericirea era în fiecare lună, și fericirea era o revistă. Fără rețete complicate, fără variabile, fără altă grijă decât că pensia n-o să vină la timp și eu n-o să mai găsesc numărul ăla care-mi lipsește.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!