8 infinit

Mda, 8 martie.

Cu mult timp în urmă, pe vremea când mă-ncălţam cu fesul şi puteam merge în picioare pe sub pat, asta însemna liber la construit. Cadouri şi felicitări, în principiu. Adică, se lua o coală albă, care se chinuia în toate modurile posibile: ba îndoită cât mai şmecher, ba decupată pe la colţuri, ba câte o gaură pompoasă direct în mijloc, mă rog, cât să devină interesantă. De la înălţimea celor 4-5 ani pe care-i aveam, bineînţeles. Mai scotoceam prin cutia cu globuri să găsesc vreunul spart. Dacă nu era, nici o problemă; după lungi gândiri, alegeam unul mai mic şi mai pricăjit care ar fi mers sacrificat. Şi aşa apărea pulberea strălucitoare care avea să fie împrăştiată peste felicitarea în devenire. Pe la margini, prin interior, cam pe unde mi se părea mie că e prea goală. Carioci, creioane colorate, hârtie creponată, staniol colorat din rezerva proprie şi personală, adunată în timp special pentru ocazii de genul, lipici, aracet, debandadă totală. Într-un final glorios ieşeau vreo două-trei felicitări pe care le înmânam pompos maică-mii şi bunică-mii. Chinuite, vai de mama lor, da' creaţie proprie şi personală; şi, frate, eram aşa, umflată-n pene, mândră de realizare, mă rog, cine mai era ca mine? Nimeni, evident. În afară de puzderia de plozi de-o vârstă cu mine care, în acelaşi moment, făceau cam aceeaşi chestie, dar eu n-aveam de unde şti chestia asta. Deci, eram unică.

Mai târziu am descoperit rezerva maică-mii de cartoane din alea, gen hârtia de fotografie. Waaa, a fost crimă şi pedeapsă. Erau aşa, Mecca în materie de suport de felicitări. Puteau fi decupate fără să se îndoaie, culorile se strângeau, puteai să faci umbre şi minunăţii artistice, ce mai, era genială. Şi da, am continuat să fac felicitări de 8 martie. Să ne înţelegem, le făceam şi de Crăciun, şi de Anul Nou, da' de 8 martie era mai abitir, pentru că era Ziua Femeii. Şi suna aşa de pompos, că mă simţeam mai importantă făcându-le.

Ultima chestie pe care am "construit-o" în martie a fost o cutie. Una de carton, ascunzând o plăntuţă pictată. Şi nu, n-a fost pentru "mame". Aveam mult mai mult de 6 ani...

Azi va fi aşa: unii vor spune "la mulţi ani" femeilor pentru că, de, e ziua lor. Le vor răsfăţa, le vor cumpăra flori, le vor zâmbi virtual. Alţii vor susţine că femeia trebuie sărbătorită în fiecare zi; că eternul feminin e veşnic. Că nu e nevoie de ocazie pentru a-i cumpăra flori. Tind să le dau dreptate celor din urmă. În plus, va mai fi aşa: ele vor zâmbi fericite pentru fiecare semn de afecţiune. Altele se vor dispera artistic pe streaptease masculin. Unele îşi vor lua o sticlă de vin bun cu care se vor cinsti singure. Altele, probabil, îşi vor plânge de milă; dacă e zi specială, de ce sunt singure? Mă rog, fiecare după posibilităţi şi dorinţe şi obicei.

Eu zic în felul următor: deja suntem în martie. Deja a început primăvara. Nu de o renaştere e nevoie, ci de o revizuire. Şi nu pentru că toată lumea spune că e nevoie de-o schimbare, ci pentru că e prea faină primăvara ca să te gândeşti la altceva decât la lucruri care să te facă să zâmbeşti.

Aş putea face chestia aia: nu, nu pentru că e 8 martie, ci pentru că e încă un motiv în plus pentru a-ţi spune toate lucrurile drăguţe, şi geniale, şi pufoase pe care le ştii deja. Nu pentru că e 8 martie, ci pentru că e o stare constantă. Nu pentru că e o ocazie să cumpăr flori, ci pentru că e o ocazie în plus. Nu pentru că trebuie să repet ca să ştii, ci pentru că simt nevoia. Nu pentru că toată lumea zâmbeşte, ci pentru zâmbetul tău. Şi-aş putea continua; da' pe bune că toate cuvintele nu pot acoperi tot ce aş vrea să spun. Şi le ştii. Aşa că mă opresc la timp. Nu, nu voi folosi faza aia cu "în ochii mei se ascunde albastrul orbitor..."

Şi încă ceva: pentru persoanele care se bucură la fiecare "la mulţi ani" primit azi, "La Mulţi Ani!" Pentru restul, un zâmbet primăvăratic. 8 pentru mine nu e piatră de hotar; e doar confirmarea primăverii. Şi-un motiv în plus pentru a spune că femeia din viaţa fiecăruia e specială. Fiecare în felul ei.

Pân' la următoarea ocazie, la bună vedere!

I iz Superman

Da, am avut o perioadă în care am fost nedespărţită de Buţulache, păpuşa roşie care mi-a însoţit copilăria. Dar, să ne înţelegem, o târâiam prin casă, mai dormeam pe ea, şi cam atât. Nu făceam crize de isterie pentru că n-o puteam lua la plimbare, nu mă dădeam cu fundul pe pământ pentru că ai mei nu-i spuneau pe nume şi nu-i luau şi ei cadouri şi nu, în nici un caz nu o trimiteam în toiul nopţii să-mi sugrume lejer părinţii.

Ca mine, mulţi. Adică, mai toţi din generaţia mea, başca ăia din generaţiile anterioare. Dacă ar fi să extind, aş spune că fiecare copil autentic român a avut maniile lui; ba alergat după muşte, ba jucăria favorită, ba bluza pe care ar fi purtat-o 7 zile din 7 dacă ar fi fost lăsat. Dar - şi aici vine DAR-ul - nu înţeleg şi pace bună o chestie: crescută în dulcea tradiţie a filmelor americane, n-am văzut un singur copil care să aibă atâtea manii pe cât ar fi având - filmele spun, nu eu - copiii din State.

Să ne înţelegem: nu vorbesc despre copiii prerevoluţie, care eram noi, şi eram aşa, mai naivi, poate, nu ştiam exact ce-i ăla tv color şi eram în stare să credem că Superman chiar există, da' undeva acolo, la ei, peste ocean. Probabil că am fi crezut orice, dacă ne-ai fi dat un argument valabil, da' ne ducea îndeajuns mintea încât să nu cădem în prima canalizare, să nu ne ducem cu nenea care ne îmbia cu bomboane şi să fugim cât ne ţineau picioarele dacă am fi spart vreun geam. Nici despre cei postrevoluţie, pentru care tv-ul alb-negru e piesă de muzeu, care ştiu să schimbe placa video de la comp de pe undeva de la 5 ani şi care se uită la tine cu sprânceana rdicată dacă le spui de Batman. Să ne lămurim că vorbesc despre copiii care eram, şi despre ăi de i-am cunoscut în timp.

Ei, pe bune că eu n-am văzut nici măcar unul care să refuze să-şi părăsească preferatul costum de ... nu ştiu, să zicem Spiderman? Adică să stea în el cu lunile, cu masca adânc înfiptă-n meclă, să-ncerce să-i convingă pe toţi că el e realul, adevăratul şi inegalabilul, şi care să facă o criză de isterie dacă vrei să i-l schimbi cu oricare altul. Păi, frate, ştiu una şi bună: dacă acel costum trebuie dat la spălat, poa' să stea el şi-n cap, şi tot va fi dezbrăcat şi pus direct în maşină. Costumul, nu copilul. Ei, în situaţii de criză, dacă nu vreau şi nu vrea, va ajunge în maşină cu tot cu costum. Da', repet, eu n-am văzut nici unul care să ducă mania atât de departe. La fel ca-n flme adică. Pare-se că respectivii copii americani au un fetiş cu faza asta. Trei din cinci filme au câte unul care nu se dă dezbrăcat nici cu ordinul procuraturii pentru că, vezi tu, a suferit o traumă de genul i s-a furat sandvişul la şcoală, sau au picat frunzele pomului din curtea vecinului, saaau, mai tare, i-a murit păpuşa.

Următoarea chestie e aia cu desenatul. Recunosc cu lăbuţa la inimă că eu am desenat tare prost. Adică, soarele era un rotund cu faţă, casa era un pătrat nu foarte reuşit, cu un triunghi deasupra şi ferestrele cam disproporţionate, omul era un băţ cu un cerc pe post de cap şi alte beţe în loc de mâini/picioare. Da, n-am fost un copil foarte artistic. Nici acu' nu's în stare să desenez ceva ca lumea. În materie de desen am două mâini stângi şi, să ne înţelegem, îs dreptace de când mă ştiu. Majoritatea desena ca mine; da' mai erau cei câţiva aleşi care chiar desenau, frate. Orice le-ai fi dat, le ieşea bengos; mişto, caşto, bestial. Care mai desenau scheleţei, care ici colo câte un pumnal, da' asta deja era prin clasa a patra/a cincea, când începea să se întrezărească teribilismul.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, nu ştiu să fi desenat vreunul case-n flăcări, cu părinţi spintecaţi sugestiv, sau cu omul negru care stătea în pragul uşii, aşteptând să stingi lumina pentru a veni să te măcelărească. Şi pe bune că erau unii care ar fi avut destule motive să facă chestia asta. Copii ba mai săraci, ba mai traumatizaţi, ba mai bătuţi în fiecare zi, cu program; copii care, în dulcele stil al filmelor hollywood-iene ar fi trebui să ajungă direct pe canapeaua psihologului, unde i-ar fi aşteptat ani grei de terapie, dacă ar fi desenat mai în afara tiparelor. Dar în primul rând eu n-am văzut nici un desen mult prea sângeros şi, în al doilea rând, cei despre care vorbesc au supravieţuit, ba chiar au evoluat destul de frumos şi fără terapie.

Mai există şi fazele alea: cam tot aşa, trei din cinci filme au copii care refuză să mai vorbească; alţii care nu mănâncă decât mâncare de-o singură culoare; alţii care consideră că cel mai bun prieten le e piciorul patului şi, dacă ar putea, l-ar lua cu ei sub pătură; unii care văd îngeri, alţii care au linie directă cu măria sa, satan; sadici, malefici, ultramegageniali, prea puţin copii are chiar se dau în leagăn, se joacă cu grebla în nisip sau care aleargă dezlegaţi de dimineaţă până seara.

Şi mă gândesc aşa, una din două: ori ăştia de fac cap de afiş la filme îs nişte excepţii (multe, multe de tot, dacă e să ne luăm după spusele scenariilor), ori într-adevăr acolo, peste ocean, e o lume total diferită, în care toţi au probleme majore, toţi au nevoie de psihologi şi reţete. Saaaaau, ar mai fi şi a treia variantă, aia în care sunt extrem de alintaţi, mult prea băgaţi în seamă şi normal că şantajează la coarda sensibilă.

Cert e un singur lucru: ştiu eu vreo două persoane pe care aş vrea să le văd îmbrăcate gen Superman şi încercând să vadă dacă pot zbura; nu, nu de prea sus, nu's atât de sadică. Doar cât să dea cu nasul de realitate. Da' vezi tu, asta nu se întâmplă decât prin filme, din păcate...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.50

Pentru că, uneori, chiar mi-ar plăcea.



Enjoy!

Nu sta pe coadă...

Mi-ar fi plăcut teribil să mă fi născut în altă epocă. Da, să fiu bărbat şi să fac pe cavalerul-menestrel. Să mă alătur aboliţioniştilor. Să fiu sufragetă. Să militez pentru egalitatea între sexe. Da, mi-ar fi plăcut. O altă epocă şi, indubitabil, altă ţară. Nu s-a putut, asta e, trebuie să mă obişnuiesc cu gândul.

Dar nu despre cruciadele pe care mi-ar fi plăcut să le port va fi vorba azi. Azi va fi aşa: spuneam aici ceva despre un miting împotriva eutanasierii câinilor maidanezi. Mitingul a fost; puţini participanţi pentru că, de, s-a suprapus cu mitingul pensionarilor. Şi pe bune că faza asta s-a-mpărţit în două: 1. pensionarii care oricum îs dispuşi să iasă-n stradă oricând, oricum, pentru că, pe lângă faptul că există şansa să li se dea ceea ce cer (mereu cer câte ceva, dar asta deja e altă parte a problemei) mai e şi şuetă gratis, posibilitatea de a practica sportul preferat - discutat de politică şi înjurat guvernul, de la un capăt la celălalt - şi, de ce nu, o plimbare în grup; 2. pensionarii ăia care au animale de companie şi care au renunţat la mărşăluirea cu scop direct pensia, pentru a ţine pancarte pro tratament uman pentru maidanezi.

Pentru că "salvaţi copiii de foame" sau "construiţi diguri în Africa" nu e de mine, tre' să repet că da, faza cu eutanasierea în masă a maidanezilor face să mi se zburlească direct şi iremediabil codiţa. Atât timp cât exsită asociaţii dispuse să aibă grijă să-i sterilizeze, să-i ofere spre adopţie, să le ofere mai mult decât o cuşca inuman de mică şi o moarte lentă şi dureroasă, nu-nţeleg de ce atâta reticenţă. Şi-am auzit multe zilele astea.

Că dacă aş sta în Bucureşti şi aş avea de-a face cu maidanezii de acolo, aş fi şi eu "procanicid". Sprânceana mi se ridică incontrolabil şi vizibil. Mda, pentru că eu, biet provincial ce mă aflu, n-am de unde şti cum sunt câinii maidanezi. Iar dacă au buletin de capitală, ar trebui deja să-mi scot pălăria imaginară în faţa lor şi să mă cutremur. Ce pana mea pot şti eu - repet, din provincie - despre câini, şi muşcături, şi traversat pe partea cealaltă a străzii? Păi, n-am de unde şti, pentru că iluminarea ar veni numai şi numai dacă aş fi "de capitală". Pentru că vezi tu, acolo se întâmplă toate chestiile, acolo e viaţa reală, doar dacă stai acolo poţi spune că trăieşti cu adevărat.

Că sunt mulţi şi că au fost adunaţi şi lăsaţi prin anumite cartiere, unde s-au mobilizat şi au format o adevărată mafie; nu poţi trece fără taxă de protecţie. Total de acord. Şi, la fel de bine, li s-a pus cercel cum că ar fi fost castraţi şi n-au fost şi, în loc să se folosească injecţia letală, s-a folosit bâta şi sârma ghimpată. Şi nu, n-au fost ONG-urile cele care au făcut asta, ci armata de sadici plătiţi de primării. De ce ai vrea să le dai tot lor banii şi ocazia pentru a repeta istoria?

Dacă tot vrei rezolvată "problema", de ce să nu gândeşti puţin - pe bune, nici nu trebuie să te chinui foarte mult, e de ajuns să-ţi forţezi creierul vreo 2 minute - pentru a realiza că măcelul nu-i o soluţie. Da, trebuie adunaţi de pe străzi; da, trebuie sterilizaţi, îngrijiţi şi plasaţi. Dar baia de sânge nu ar trebui să fie o opţiune. Pentru că lăcrimezi de mama focului pentru bietul ăla de se chinuie să-şi crească copiii - vreo 6 la număr şi cu încă unul în pregătire; şi care da, şi-o face cu mâna lui, pentru că el e ăla de decide că mai vrea încă unul, şi-ncă unul, cu toate că ştie că n-are cu ce-i creşte - da' nu poţi să gândeşti uman în legătură cu un câine a cărui singură vină e că nu poate să-ţi ceară ajutorul.

În ordinea asta de idei, s-a mai întâmplat o chestie: circulă pe facebook o petiţie. Romania: stop killing stray dogs! start neutering! Şi-a fost share-uită, şi tot ce trebuie să faci e să-ţi rupi două minute s-o semnezi. Nu mai mult. Sunt necesare 5000 de semnături. Şi, dacă e să aduni prieten de la prieten, şi vorbesc exclusiv despre cei care se dau drept iubitori de animale, ai strânge măcar jumate. Ghici ce! Sunt deja vreo 2600 de semnături. Are cineva vaga impresie că grosul e format din români? Ntz; canci români. Adică da, sunt câţiva, dar mult prea puţini. Şi semnează, frate, oameni de prin toate colţurile lumii. Nu spun că fac cine ştie ce; la urma urmei, e doar o semnătură. Problema e că ei se rup la două minuţele, în timp ce prietenii români preferă să se plângă şi să nu facă nici măcar atât.

Tipic românesc aş fi tentată să spun. Lasă-i pe alţii să-ţi rezolve problemele, cât timp tu stai frumos pe regalu-ţi dos, plângându-ţi de milă şi nefăcând absolut nimic pentru a remedia situaţia. Lasă-n seama altora rezolvarea; dacă vine, de bine; dacă nu, măcar nu ţi-ai pierdut motivul de lamentat. A win-win situation.

Şi mai zic atât şi-nchei: pe 7 martie, ora 15.00, Parcul Izvor, intrarea la Camera Deputaţilor e din nou miting. Pentru a spune "nu" amendamentului care introduce eutanasia la discreţia autorităţilor locale. Share-uiţi, semnaţi, participaţi dacă puteţi. Măcar pentru 2 minute cred că se poate lăsa nepăsarea la o parte. Cred. Sau sper.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Invizibil. Ba nu. Offline.

Ce zi minunată! Ce soare încăntător! Ce bucurie că e încă vineri şi voi ajunge la serviciu! Ar fi fost tragic să fie sâmbătă şi să fiu obligată să nu muncesc! Voi avea ocazia să iau fiecare persoană care-mi iese-n cale-n braţe, să-i zâmbesc prietenos, cald, şi să-i spun că, în ciuda faptului că până acum n-a fost băgată-n seamă niciodată, de acum înainte totul se va schimba! Vom fi cei mai buni prieteni, ne vom ţine de mânuţe şi vom dansa dansuri psihotice, fredonând uşurel un cântecel vesel! Fiecare străin nu va mai primi o privire din spatele ochelarilor de soare, ci direct una de-a dreptul sublimă!

Hoooo... Stooopp! Ce e în neregulă cu imaginea asta? Vă spun eu: nici presupunând că aş lua o doză consistentă de Valium n-aş fi eu aia care să reacţioneze aşa. Valium zic? Orice, ar suna mult mai bine; orice pastilă, adică. Neee... nu-i de mine faza cu iubeşte umanitatea, împrieteneşte-te chiar şi cu duşmanii (apropo, de ce a ajuns cuvântul ăsta să aibă o tentă manelistică?) şi zâmbeşte non-stop pentru că viaţa e frumoasă. Las idealiştii să aibă grijă de aspectele astea.

Mie dă-mi realitatea aşa cum e. Dă-mi nervi, dă-mi situaţii în care am impresia că norişorul ăla cu tunete şi fulgere chiar are ceva cu mine de stă numai şi numai deasupra capului meu, dă-mi sânge pe pereţi! Şi da, dă-mi mantia invizibilităţii; parte pentru a fi lăsată-n pace, parte pentru a-mi satisface mania de a apărea unde vreau, când vreau.

Spuneam acu' ceva timp că mă calcă pe ficaţi site-urile alea unde se duce curiosu', tastează calm (sau mai puţin calm, puţin tracasat, cu degetele tremurânde şi cu o picătură de sudoare alunecându-i tiptil pe tâmplă, pentru că, de, crapă fierea-n el de curiozitate) id-ul de mess şi... PADABUM BANG! află instantaneu dacă tu, bietul de tine, biata victimă inocentă şi fără de apărare eşti sau nu pe mess. Că n-are cum să-şi dea seama dacă chiar eşti lângă tastatură sau pur şi simplu ai rămas invizibil pe mess dar faci delilah pe mese în alt oraş, deja e altă parte a problemei. Cert e că ştie că eşti invizibil. Adicătelea, nu eşti nici offline, da' nici online. Adică, e posibil să te ascunzi. Adică, ai ceva de ascuns. Adică, de ce, dacă tot eşti invizibil, să nu intre cu bocancul şi să se bage-n seamă?

Cine nu cunoaşte zâmbetul lui Grinch? Zâmbetul ăla de porneşte dintr-o biată liniuţă, şi se extinde, şi creşte, şi creşte, până când devine semipsihopat, semimalefic, semisadic, semipartiallycrazy? Ei, da, zâmbetul ăla s-a extins pe toată figura mea - care, da, recunosc, nu e tocmai inocentă - când am aflat megavestea, megainovaţia, megaMeccainvizibilităţii: epoca site-urilor acelora a dispărut!

Să mă explic: nu, n-au dispărut de pe net, încă mai există şi par funcţionale, dar - şi aici vine partea frumoasă - dau chix genial. Adică dacă eşti invizibil, site-ul cu pricina nu te mai detectează. Te raportează direct offline. Şi da, e pe bune. Pe încercate zic. Da, am făcut-o şi p'asta. M-am căutat pe site-urile sus-numite; pe câteva dintre ele, cel puţin. Şi, cu toate că eram pe cel mai original invizibil, apăream ca şi cum n-aş fi avut nici o tangenţă cu mess-ul.

Mi-am lovit călcâiele în aer, am făcut piruete, ba chiar mi-a trecut un gând barbar să trimit mail cu "ghici ce, sunt pe mess, da' tu nu mai poţi să vezi asta; die, die, die!" Bineînţeles că n-am mers atât de departe, da' pe bune că a fost înviorător numai gândul. Pentru că, şi aici s-ar putea să mă repet, că mă caută x sau y de invizibilitate, n-ar fi o problemă; dar am eu muşterii mei, care n-ar trebui nici măcar să se gândească în direcţia mea, darămite să mă urmărească. Da' un cui în cap nu poţi bate nimănui pentru a pricepe chestia asta.

Aşa că da, azi zâmbesc à la Grinch. Azi mă gândesc la unghii roase până în carne, la păr smuls din cap de panică şi mânie, la un posibil atac de panică suferit de persoanele dependente de imvisible şi toată hoarda de detectivi roboţei. Şi nu, nu-mi pare rău, ba chiar o să mă îndrept cu inima uşoară spre muncă, ştiind că one enemy is down (virtual vorbind, bineînţeles).

Pân' la următoarea veste bună, la bună vedere!

Şunculiţe credincioase

După spusele celor care se ocupă cu controlul greutăţii, secretele unui corp filiform, a unei siluete de invidiat, a unei măsuri S ca la carte, sunt o alimentaţie atent supravegheată şi sport. Ok, am înţeles; adică nu mănânci ca balena şi dup-aia te-ntinzi în pat ca morsa. Cam asta ar fi ideea principală.

Dar nu despre cum să ajungi la silueta aia va fi vorba azi. Azi va fi aşa: imposibil să nu fi văzut, măcar la televizor dacă nu şi în real life, mulţimea de credincioşi - aici intră ortodocşii şi parte din catolici - îmbulzindu-se fericiţi, cu privirea plină de pioşenie şi de încântare divină, îndreptându-se către altar, pentru a primi dovada iertării supreme. Şi, dacă cercetăm cu atenţie subiecţii, vom observa că, în afară de excepţiile de rigoare, din spate majoritatea seamănă cu un grup de popice. Aha, capul mic, fundul mare, suportul subţire. Cu alte cuvinte, gabarit depăşit. Cu alte cuvinte... dar să nu anticipăm. Vom spune aşa:

Credinciosul - ăla practicant, desigur, ăla puţin habotnic, mai mult ca sigur, pentru că la el ne raportăm azi - are o acţiune de căpătâi pe care o face constant: se roagă. Cum se roagă? Mult. Extrem de mult, cumplit de mult, aş fi tentată să zic, dacă îmi e permis. Bun, şi poziţia de rugăciune poate fi oricare. În genunchi, în pat, în cadă; ba chiar am văzut persoane care-şi continuă ruga chiar şi-n mijloacele de transport în comun, în timp ce stau cuminţi da, aţi ghicit, pe scaun. Cu alte cuvinte, credinciosul habotnic stă. Nu, rugăciunea aia pe care o murmură bătând subţirel din buze nu se pune ca mişcare fizică. Cu alte cuvinte, în tot timpul cât se roagă, nu arde nimic. Nici măcar un pui de calorie. Nici măcar un picioruş al unui pui de calorie. Aşa că, încet încet, armata de calorii nearse se depune. Încet dar sigur, plusez. Credinciosul se îngraşă.

O altă chestie tipică pentru credincios e că, după ce a terminat rugăciunea, trece la citit. Ce? Cum adică ce? Păi, în primul rând Biblia. Şi asta are, frate, muuulte pagini. Scris mărunt, spaţii aproape inexistente, chestii la care trebuie să meditezi; deci se va citi mai greu decât orice altă carte. În mai mult timp, adică. Şi nu, în nici un caz să nu vă imaginaţi că respectivul credincios citeşte Biblia în timp ce aleragă pe bandă, sau pedalează la bicicletă. No way! El are poziţia statică, pentru că atenţia îi e îndreptată exclusiv către cuvântul plin de har al domnului, şi ar fi lipsă de respect să facă orice altceva în timpul ăsta. Bun, deci citeşte, şi stă. Stă, şi citeşte. Caloriile nu ard. Repetăm teoria de mai sus. Daaaar - şi aici e un mare DAR - orice carte ajunge la final. Nu, după ce a terminat Biblia, nu s-a oprit din citit. Mai există atâtea alte cărţi: vieţile sfinţilor (care-s mulţi, sumedenie, puzderie), părerile lu' cutare în legătură cu ce face un bun creştin, cum să pregăteşti o pomană pe cinste, cărţulii despre relicvele sfinte, care-s păcatele ce te trimit direct în iad, cum să le eviţi, de cine să te fereşti, cum să-ţi faci cruce cu stil, şi câte şi mai câte. Ca să le citeşti pe toate trebuie, da, să stai. Credinciosul se îngraşă.

La slujbă. Asta e, pentru subiectul nostru habotnic, un must. În fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi. Şi nu, nu vă imaginaţi că stă în picioare şi face mătănii non-stop. Alea sunt făcute doar dacă vrea neapărat să i se ierte ceva grav, gen nu i-a împrumutat maşina de tocat carne vecinei, şi acu' încearcă să impresioneze divinitatea. Odată iertarea obţinută, îşi reia locul comod pe scaun sau pe băncuţă, în faţa bisericii, pentru că, de, nu contează că nu e tocmai prezent la ce zice popa; oricum ştie slujba pe de rost. Important e actul de prezenţă şi conversaţia cu restul credincioşilor, despre post sau despre ce a mai zis părintele cutare. Reluăm, credinciosul se îngraşă.

Dar despre post? Da, în post nu mănâncă decât apă şi pâine. Bine, şi cartofi. Şi fasole. Şi paste fără ou. Bombe calorice, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, dar hei, cine-s eu să ştiu care-s bombele calorice? Buuun, s-a terminat postul, ghici ce! Se aruncă direct în oala cu sarmale, face baie-n răcitură, se cosmetizează cu cozonac şi da, devorează tot ce are frigiderul lui mai bun; al lui şi al rudelor, prietenilor, amicilor. Pentru că e sărbătoare, şi toată lumea împarte; mâncare, să ne înţelegem. Deeci, din nou, credinciosul se îngraşă.

Plus, aţi văzut vreun credincios habotnic care să poarte haine strâmte? Nuuu, că asta ar fi o ofensă adusă divinităţii; ar fi semn de umflare în pene, şi credinciosul nu vrea să mânie pe domnul. În concluzie, poartă haine largi. Cât mai largi, pentru a ascunde cu graţie şunculiţele care se acumulează una peste alta, întregind imaginea de popică. Dacă - şi subliniez DACĂ - ar încerca ceva mulat, ar ajunge probabil la concluzia că au pus cam mult - în kilograme vorbind - în timp ce citeau rugăciune după rugăciune şi ţineau post după post. Dar cum nu poate fi vorba despre împăunare la un credincios autentic, rămân în safe zone şi cumpără haine din ce în ce mai largi. Domnul îşi iubeşte toţi copiii, indiferent de gabarit.

Dar preoţii? Cei care sunt cel mai aproape de dumnezeu, cu ei cum stă treaba? Păi, sincer acu', aţi văzut vreun preot slab? Eu nu. Toţi sunt cu bujori în obrăjori, plesnind de sănătate, cu burtica adiacentă, cu degeţelele aidoma cârnăciorilor, şi de ce n-ar fi până la urmă? Ba o pomană, ba un plocon, ba preoteasa care găteşte delicios doar pentru el, cum ar putea un reprezentant divin să fie palid şi tras la faţă? N-ar putea, pentru că trebuie să demonstreze armatei de credincioşi că doar cuvântul divin e de ajuns pentru a te face să nu mai fii flămând...

În ordinea asta de idei, zic aşa: credinţa excesivă îngraşă. Adică, da, crezi; tu tot sufletul, cu toată tăria, cu toată pasiunea, da' nu uita că de acolo până la popică e un drum extrem de scurt.

Pân' la următoarea "dilemă", la bună vedere!

Schimb caracter

Una dintre judecăţile de valoare pe care le-am tot auzit de ceva timp încoace e aia conform căreia oamenii se schimbă. Că pot deveni mai buni, mai calmi, mai altfel; că pot renunţa la vechile obiceiuri, că vor arunca pe fereastră chestiile care deranjează, că vor schimba, pe lângă exterior, şi interiorul; că vor încerca mai mult, că vor şi reuşi, că da, vor deveni persoane cu totul şi cu totul diferite.

Sprânceana mi se ridică. Din două motive, ca să fiu sinceră. Pentru că da, o zi fără sprânceană ridicată e o zi pierdută şi, după cum spunea un raton primit acu' vreo două săptămâni, "fără stres, viaţa mea ar fi searbădă". Să purcedem deci în a trece rapid peste cele două motive care mi-au provocat zvâcnirea incontrolabilă de sprânceană:

1. În primul rând, de ce ai vrea să te schimbi? Adică da, mi se pare normal, ba chiar recomandat, atât timp cât e o chestie legată de tine. Atât timp cât ai ajuns singur la concluzia că nu mai poţi trăi tu cu tine fără o schimbare. Dar dacă ţi se sugerează subtil - sau mai puţin subtil - susnumita schimbare, deja mi se pare puţin tras de păr. Pentru că, să ne înţelegem, nu vorbesc despre chestii gen o altă coafură sau tricouri mai largi. Nici despre cum ar fi să-ţi redecorezi camera, ci despre chestii mai... spirituale să spunem. Sau direct legate de caracter.

Adică se întâmplă aşa: să spunem că te aprinzi mai repede; din toate nimicurile. Da' asta te caracterizează. Altminteri ai fi cel puţin banal. De ce ai încerca să te calmezi? Păi, ţi-ai pierde esenţa. Şi dacă ajungi tu la ideea că ar trebui să te mai moderezi, ok. Da' să ţi se impună acest lucru pentru că altfel... Hmmm... complicat.

Sau joci jocuri de orice fel într-o dulce veselie. Ei, da, vezi tu, clar nu e pe placul cuiva; şi-ar trebui să renunţi la această plăcere vinovată, pentru că sigur, sigur de tot ţi se face capul calendar pe chestia asta. C'mooooon! E momentul tău de deconectare. E chestia pe care o faci pentru că altminteri ţi-ar exploda creierii; şi te relaxează. Da' nu, în mod clar trebuie să renunţi, sau să diminuezi măcar la jumate porţia de joacă, pentru că altfel...

Şi da, exemple sunt cu nemiluita. Da' de ce ai face asta? De ce ai schimba tocmai esenţa ta, chestia care te face unic şi irepetabil, lucrurile care te caracterizează şi care-ţi plac? Păi, dacă te schimbi radical, nu e ca şi cum ai deveni altcineva? Altcineva pe care n-o să-l recunoşti dimineaţa în oglindă pentru că, ghici ce, nu mai ai cum. Vechiul tu s-a dus. Dead, over, kaput, конец. În locul tău stă cineva pe care nu-l cunoşti, şi care ai devenit nu pentru că ai vrut tu, ci pentru că au vrut alţii.

2. Oricât de ciudat ar suna, oamenii nu se schimbă. Da, pot încerca. Da, pot ajunge la un anume nivel. Da, pot păcăli restul lumii că s-au schimbat, că-s persoane noi, că au renăscut din propria cenuşă. Da' e doar o dulce aparenţă.

Bineînţeles că pot deveni mai cumpătaţi, mai gânditori, mai cinici, dar scheletul rămâne acelaşi. Nu se chimbă, nu se vindecă, nu trec peste. Pot pretinde că au făcut chestia asta, şi să-şi joace rolul atât de convingător încât să te păcălească; da' e doar o mască. Una construită cu grijă, una atât de bine făcută încât ar trece orice test, şi totuşi o mască. Sub ea clocoteşte adevăratul tu. Ăla pe care ai încercat să-l ascunzi. Şi, una din două: ori iese din când în când la iveală, ori clocoteşte până când izbucneşte şi-şi reia locul.

Pe principiul "once a loser, always a loser", once something, always that thing. Chiar dacă e bine ascuns, chiar dacă vine împachetat frumos, tot acelaşi vechi tu e. Poate sunt sceptică; prea sceptică, ar spune unii. Da' nu cred şi pace bună în schimbările radicale pe care le cântă menestreii sub balcoane. Şi nu, n-o să mă schimb într-o persoană care crede acest lucru.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!