Sunt, paşă, neam de beduin

Poezia care mi-a marcat copilăria, care m-a făcut s-o învăţ pe de rost, s-o recit oricând, oricui, oriunde, a fost El-Zorab. Şi-avea, frate, El-Zorab ăsta un stil de a mă revolta, de mă şi vedeam în pielea arabului, în stare să-i rup capul paşei şi să mă iau la harţă cu Allah; de fiecare dată când murea El-Zorab plângeam de se scutura cămăşuţa pe mine, îmi tremurau lacrimile în barbă, mi se înodau şi formau râuri, râuri. Când o terminam, o luam de la capăt. Şi dă-i iar revoltă, şi milă, şi plânsete, de nu ştia bunică-mea ce să-mi mai facă pentru a mă linişti. Mi-a ascuns şi cartea, da' tot degeaba, că plodul o memorase pe toată-toată, şi din cap nu i-o poţi scoate, şi las-o mai bine-n plata ei, că n-ai ce-i face, că e cu capul, şi mă-ntreb dacă la-nmormântarea mea o să plângă tot aşa, că bietul cal e mort de ceva timp şi tot îl plânge...

Când terminam cu El-Zorab, continuam cu Gândăcelul; după el, venea, inevitabil, Căţeluşul Şchiop. Au urmat Puiul şi moartea lui Sufleţel din Singur pe lume. Era tragedie curată. Era mai ceva decât şi-ar fi închipuit ăi de-au scris toate astea că vor dezlănţui vreodată. Forţele naturii nu se comparau cu ce se stârnea în mine când le citeam. Îi vedeam pe toţi: chinuiţi, oropsiţi, plini de mândrie până la capăt, morţi din cauză de neglijenţă, sau dintr-o greşeală, sau pur şi simplu pentru că le venea vremea să moară, şi cum îi mai jeleam!

Dacă murea cutare erou principal uman, era cum era. Adică da, mă afecta, nu-mi convenea, da' aşa am învăţat eu că realitatea nu e aia în care binele învinge răul, ci ailaltă, în care binele şi-o ia nasol, pentru că răul e mai tare, şi mai viclean, şi mai bine înarmat. Şi era logic. Da' pentru bietele animale sufeream de-a binelea. Adică, ele nu se puteau apăra, nu făceau nimic rău nimănui, nu stăteau în calea nici unui scop măreţ, de ce trebuiau să fie chinuite de fiecare dată?

Şi varsă lacrimi amare pentru biata furnicuţă luată de apă, şi gândeşte-te de ce o fi tristă vrabia de alături, nu carecumva cineva i-a omorât cineva vreo rudă, fă planuri măreţe pentru o fermă mare, mare de tot, unde să strângi toţi căţeii şi toate pisicile alea pe care le vezi plângând pe stradă, omoară-ţi câte jumătate de zi să vezi dacă se întorc toate cele trei rândunele la cuib, şi dacă nu, gândeşte-te să te duci s-o cauţi pe a treia, şi la fiecare film, asigură-te că, de fapt, câinele care a murit, n-a murit de tot, ci doar în film, pentru că e actor, şi asta fac actorii, mor pe ecran, pentru a învia, mai apoi în viaţa reală, şi la desene animate, gândeşte-te, că de fapt, nu-s reale, sunt desenate, da' n-ai cum să te opreşti să nu te afecteze că a murit nu'ş ce căprioară şi săracul Bambi a rămas singur pe lume, şi noroc că la 6 ani ai memoria puţin mai scurtă, şi nu te ţine prea mult depresia, că altminteri nu ştiu unde ai fi ajuns, şi mulţumeşte divinităţii în fiecare zi că poţi să treci şi peste moartea căprioarei, şi peste suferinţa ariciului, şi ţii minte doar atât, că nu trebuie să răneşti animale, no matter what...

Nu ştiu acum cum sunt cărţile pentru copii. Da, alea frumos colorate, cu poveşti şi povestioare, cu personaje din ce în ce mai moderne, dar, din câte mi-au sărit în ochi, în majoritatea se evită chestiile dramatice; pentru ca "micuţii" de azi să nu sufere profund, să nu rămână marcaţi pe viaţă, să aibă impresia veşnică şi eternă că Spiderman învinge mereu şi că poţi fi Hannah Montana dacă-ţi dai puţin interesul.

Da' la noi nu s-a gândit nimeni? Dacă stau şi mă gândesc bine, toţi cei care au scris poezii şi povestioare pentru noi, au fost al naibii de sadici. Încă mă chinuie imaginea cu papagalul căruia tigrul i-a smuls toate penele din coadă; şi mai era una, cu păsările flamingo care au încetat să mai aibă picioarele albe, după ce o gaşcă de vipere le-a smuls pielea de pe picioare. C'mon, dude! Asta-i bolnav de-a dreptul! Cum să scrii aşa ceva? Şi-ncă pentru copii de 5 ani. Păi, uite cum ajungi dacă citeşti chestii din astea...

Dar, revenind. Partea bună care a ieşit din toată chestia asta a fost că pun fiecare melc pe care-l văd înapoi în iarbă, să nu-l calce nimeni. Că am învăţat că animalele sunt prietenele noastre. Da, ştiu, sună ca la clasa a doua, da' aşa este. Camelia aia de-l jelea pe El-Zorab e-n stare să te ia la bătaie dacă te vede că ai intenţia de a chinui o mâţă. Şi tot ea a învăţat că n-are rost să plângi pentru oameni; tot ce fac, fac cu bună ştiinţă. Şi tot aşa a redevenit Camelia Sfinxul de odinioară; chiar dacă încă îl mai ştie pe El-Zorab pe de rost...

Super Blog 2010

Da, m-am gândit, m-am răsclocit, na, că particip şi eu. Nu de alta, dar pare a fi fain.
Cu alte cuvinte, mă încumet să încerc să particip la Super Blog 2010.

Cât o fi de "super", om vedea. Da' blog, sigur este:)

Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip

-Juri tu?
-Jur...

Jur pe roşu; asta înseamnă că, dacă nu-mi respect jurământul, o să înnebunesc. Dacă juri pe mamă, te legi c-o să moară dacă nu-ţi ţii jurământul. Pe mormântul ei, înseamnă că nu-şi va găsi liniştea eternă şi veşnică niciodată. Pe Biblie, că vei fi condamnat la chinurile iadului celui fără de fund. Pe cineva la care ţii, că va muri şi că i-ai jucat sufletul la loterie. Pe sânge, că vă leagă deja totul. Pe toţi sfinţii, că te vor trăsni în moalele capului atunci când vei face sau spune altceva decât ceea ce ai jurat. Pe divinitate, că vei pica mort în secunda în care ai jurat strâmb. Pe tot ce ai mai sfânt, oricare din variantele de mai sus.

Eu, una, n-am văzut pe nimeni afectat câtuşi de puţin în momentul în care a călcat un jurământ. N-am văzut nici foc şi pucioasă, nici înnebuniri în masă, nici morţi care se zvârcolesc în mormânt. Concluzia logică şi firească e că jurămintele sunt o mare abureală. Adică da, ar trebui să însemne ceva, ar trebui să fie sacre, da' ca naiba, în momentul în care aud pe cineva jurând, îmi vine să râd. Pentru că, în mod clar, minte total şi iremediabil. Pe orice chestie ar jura. Da, a zis cineva mai deştept decât mine că jurămintele sunt făcute pentru a fi încălcate, şi mare dreptate a avut.

Aveam vreo 6 ani şi-l tot auzeam pe taică-meu că-şi dă cuvântul de onoare. Băi, frate, şi mă intriga chestia asta. Adică, ce e ăla cuvânt de onoare? Cuvânt, ştiam eu cam ce ar fi; onoare, bănuiam. Că X a făcut un lucru onorabil când şi-a dat demisia, că Y a ieşit onorabil dintr-o situaţie, că şi-a păstrat intactă onoarea, da, îmi imaginam că trebuie să fie ceva puternic şi bun. Ca un fel de magie, ceva pe care trebuie să fii foarte puternic pentru a-l avea, mă rog, ce gândeam la 6 ani în afară de dulciuri, jucării şi degete pline de gem. Şi dacă voiam ceva şi-l rugam pe taică-meu, şi-şi dădea cuvântul că aşa va fi, aşa era. Nu, nu şi-l dădea pentru chestii majore gen îţi iau bicicletă, sau o să treacă repede, sau o să ai chestia aia, pe care tu ştii sigur că e imposibil să o ai, dar eu îmi dau cuvântul. Nici vorbă de aşa ceva. Dar, dacă şi-l dădea, ştiam că o să stea şi-n cap pentru a-l respecta.

Ei, şi tot pe atunci am auzit şi de jurăminte. Şi m-a luat taică-meu deoparte, şi mi-a explicat, cum explici la proşti sau la copii de 6 ani, că singura chestie pe care o ai, şi pe care nu ţi-o poate lua nimeni, oricât de tare ar încerca, e onoarea. Că poate să te bată, să te rupă, să te termine; poate să te omoare, să te chinuie, să te încerce în fel şi-n chip. Dacă ai onoare până la capăt, mori; da' măcar mori cu capul sus. Şi cum în perioada aia aveam capul plin de piraţi onorabili, şi de aboliţionişti respectabili, şi de piei roşii, şi de Robin Hood, şi de Rob Roy, nu mi-a venit greu să pricep. Dacă ai onoare, eşti bun. Dacă nu, eşti un nimeni. Şi mi-a mai zis să nu-mi dau niciodată cuvântul de onoare dacă ştiu că mint, sau dacă ştiu că nu-l pot respecta. Pentru că, în momentul în care ai renunţat la el, nu mai ai nimic. Da, a fost o discuţie care m-a lăsat confuză; era cam alambicat pentru nişte neuroni care abia ieşiseră din ou. Şi l-am pus să mai îmi explice o dată. Şi-nc-o dată. Până când am priceput.

Nu ştiu câtă lume jură şi îşi respectă jurământul. Nu ştiu câţi mai ştiu ce-i ăla cuvânt de onoare. Uneori mă simt cam cum trebuie să se fi simţit ultimul dinozaur când a văzut că, pe lângă el, apar elefanţi, şi lei, şi foci. Nu ştiu câtă lume mai joacă după reguli; după regulile alea, care n-au nici o treabă cu religia, sau cu societatea, sau cu chestiile alea pe care ţi le doreşti teribil. Da' ştiu una şi bună: deşi sună mai bine să spui că juri, şi pare mai oficial, şi mai mistic, şi mai pompos, ca să te cred trebuie să-ţi dai cuvântul. Dacă ţi l-ai dat, ai face bine să-l respecţi. Pentru că nu, nu se vor deschide cerurile şi va coborî sfântul Petru cu carul, şi biciul, şi mânia divină; astea-s poveşti. Dar va veni un moment când vei fi singur, şi nici măcar cuvântul că vei încerca să fie bine nu vei putea să ţi-l dai, pentru că nu-l mai ai.

Origini nefolosite

Când eram mică am văzut că toţi se burzuluiesc teribil dacă le spui ceva de dulce despre mamă. Era de ajuns să le spui să se ducă la mama lor, şi îi vedeai cum se schimbă; instantaneu. Prima fază era cea cu înroşitul. De la albul imaculat al unui ten de blond, trecea la roziu, roşu, stacojiu. Ochii începeau să arunce săgeţi; ce, săgeţi e puţin spus. Aruncau suliţe de-a dreptul. Suliţe de foc, cu vârful înmuiat în otravă. Se expandau, se umflau în pene, ajungeau tripli faţă de gabaritul iniţial. Îşi pierdeau cuvintele, mai aveau puţin şi li se înodau lacrimile în barbă, vedeau roşu în faţa ochilor, deveneau taurii de la coridă. Frate, şi ce se mai ofticau! Dacă te plictiseai şi voiai show, era de ajuns să găseşti unu' din ăsta mai emotiv, şi să-i pomeneşti de mamă. Show garantat.

Am mai crescut, şi-am observat aceeaşi chestie la majoritatea adulţilor. Spun majoritatea, pentru că sunt şi unii, mai aşa, ca mine, care se amuză teribil. Adică, chestiile "de dulce" despre mamă nu sunt în carneţelul meu la chestiile care să mă afecteze teribil, care să mă termine pentru următoarele ore. Din punctul ăsta de vedere, mă amuză teribil "Yo mama". Înjurăturile despre mamă sunt atât de banale încât, dacă mi le arunci în faţă, una din două: ori mă pocneşte râsul, pentru că sunt spuse în glumă, ori mă lasă rece pentru că cel care le lansează se aşteaptă să mă expandez. E ca şi cum mi-ai oferi un pahar de apă; banal.

Ce nu pricep însă e asta: toate chestiile sunt apropo de mamă. Pasca mă-tii, paştele mă-tii, du-te-n mă-ta, morţii mă-tii, şi lista poate continua. Nimic legat de tată. Mi-am scormonit creierii cu atenţie, cu rigurozitate, ca atunci când mă pregăteam să fac ultramegareferatul, menit să dea pe spate proful din liceu. Nope, nimic. Nimic legat de tată. Nimic legat de originea patriarhală, nimic care să te trimită cu gândul la bărbatul care a cooperat la procreerea ta, de parcă taţii nici n-ar exista.

Şi mă gândesc aşa: ce a dus la excluderea totală a taţilor din repertoriul cuvintelor spuse la nervi? Ei sunt mai calmi, şi n-au vrut să se bage în jocul ăsta? Sunt mai puţin melodioşi atunci când vrei să vomiţi cuvinte? Nu au nici rimă, nici ritm? Nu pot fi scandaţi? Pentru că nu e faza doar de noi; peste tot mamele sunt subiectul expresiilor colorate.

Da, nu obişnuiesc să înjur. Nu-mi place. N-oi fi eu cea mai feminină persoană din lume, da' mi se pare de-a dreptul dizgraţios să vorbeşti ca un birjar. Da, la nervi mai îmi scapă şi mie câte una colorată. Nu foarte, de ajuns cât să mi se deblocheze compul, sau să se dezlege şiretul, sau să nu-mi mai roadă mâţa degetul de la picior în timp ce dorm liniştită. Da' atât. Cu lăbuţa pe inimă spun. Şi vreau să pricep. De ce doar de mame, şi de ce te-ai ataca când e pomenită? Adică, şi tu o pomeneşti; non-stop. Cu ce e diferită mama ta dacă o aduce în vorbă altcineva sau dacă o aduci tu? Cum funcţionează? Care sunt regulile? Există o listă cu ce poţi să spui, cu tonurile folosite, cu situaţiile în care poţi face caterincă şi alea în care vorbeşti de-a dreptul serios, cu persoanele care au voie şi cele care nu, unde-i lista asta, cu ce fel de carioci e scrisă, pe ce fel de hârtie, îi sunt alocate şi ei nişte table mari, de piatră, gen tablele legii mamelor, cine a iniţiat-o, cine o completează, cât de des, frazele învechite sunt scoase din uz, cine hotărăşte că sunt învechite, cum sunt anunţaţi toţi cei care le folosesc, primesc telefon sau sms, dacă n-au telefon, ce fac? Mă rog, întrebări din astea obişnuite pe care, presupun, şi le-a pus fiecare la un moment dat. Sau, dacă nu, aveţi la ce medita. Nu de alta, da' trece timpul mai repede, şi-n momentul ăsta, să treacă mai repede e tot ceea ce vreau.

În mod tradiţional, ar fi trebuit să închei cu o frază de dulce. Imaginaţi-vă c-am scris-o. Oricare dintre ele. Asta aşa, ca să fie mai "interactiv"...

Money, money, money

De obicei stau la muncă 8 ore. Adică, ăsta e timpul maxim pe care îl petrec fiind "clasa muncitoare". Ca oricine altcineva, la început de lună dau cu cardul. Verific, scot, dau ce am de dat şi de restul delilah. Îmi place teribil să cheltuiesc. Pe orice. Pe tot. Pe nimicuri şi pe chestii care mie mi se par esenţiale. Că nu-mi ajung întotdeauna pentru tot ce aş vrea eu să cumpăr, asta e altă parte a problemei. Dar nici nu mă plâng; e pe cât de ok poate fi, în condiţiile în care nu mă spetesc muncind şi nici nu am ideea măreaţă de a pune bani deoparte pentru chestii majore gen casă, maşină, copil.

De la ce a pornit toată faza: toată lumea vrea bani. Toată lumea e cu ochişorii lucitori, în căutarea bănuţului magic, care să le aducă alţi bănuţi magici, care să se strângă în săculeţi, şi săculeţii în stive, şi stivele în depozit, şi-apoi să-şi mai ia alt depozit, şi să fie mulţi, mulţi bani, toţi peste ei. Şi aşa am ajuns eu la 2 chestii, spre dezbaterea cărora voi purcede imediat:

1. Am stat faţă în faţă cu un job care ar fi însemnat cam dublu cât câştig în momentul de faţă. Nu m-ar fi dat pe spate cu munca, ar fi fost, probabil, mai lejer decât ceea ce fac acum, dar ar fi presupus 10 ore de muncă pe zi. De la 9 la 19, başca sâmbăta încă ceva ore. Tentant? Da, evident. Refuzat? Cu certitudine. Pentru că am stat şi m-am gândit: da, faci bani mulţi. Catralioane de milioane de gume de mestecat şi munţi de pahare de suc la dozator. Dar când ai timp să-i cheltui?
Păi, vin eu aşa, la 7 seara acasă, şi mai am chef de orice altceva decât de somn? Sau de lâncezeală tristă în faţa compului? Mai am eu chef să ies la un cocktail? Mai am chef să arunc cu banii - ăia mulţi, de-mi încarcă cardul şi-mi trag buzunarul în jos - prin magazine, în căutare de nimicuri? Nope, în mod evident nu.

Nu spun că e meserie curată să ai o groază de timp liber şi să n-ai şfanţ în buzunar. Spun doar că, atât timp cât ai niscaiva monezi, dar şi timp pentru a le cheltui, e ok. De ce să ai mai mult şi să n-ai timp să te bucuri de ei?

În ordinea asta de idei, nu i-am înţeles niciodată pe marii oameni de afaceri care îşi petrec 16-18 ore la birou, au contul atât de rotund că eu trebuie să mă uit atent, să încerc să pun punctele după zerouri ca să-mi dau seama ce sumă e aia, dar care îşi pun secretara să cumpere florile pentru soţie şi cadourile pentru copii, pentru că ei n-au timp de aşa ceva. Păi, frate, unde-i farmecul? Pentru ce îi strângi dacă nu poţi să-i cheltui? Ca să ai relaţia trofeu, casa trofeu, contul trofeu? Nu, mersi. Peste trofeu se aşează praful; prefer o ciocolată. Îmi rămâne măcar plăcerea gustului.

2. Partea a doua e mai tristă: ai bani, ai timp, da' n-ai cu cine. Nu, nu mă refer că n-ai găsi o gaşcă de amicuţe cu care să dansezi pe boxe pân' la ore târzii din noapte; astea se găsesc uşor. N-ai cu cine cu care să-ţi facă maximă plăcere să-i cheltuieşti. Căreia să-i iei tot, să-i construieşti castele, să-i iei o îngheţată de care n-a mai mâncat never ever şi să te bucuri şi că-i place, şi că i-a rămas puţină ciocolată în colţul buzelor.

Oricât de puţin ai avea, să ai cu cine să împarţi puţinul ăla şi, la sfârşit de zi, să zâmbeşti mulţumit că chifla aia a fost împărţită cu spor.

Da, aici probabil că aş putea scrie tomuri întregi. Da' nu vreau nici să mă întind, nici s-o dau în patetisme. Aţi prins ideea.

Ei, şi-n virtutea chestiilor ăstora, normal că mi se zburleşte codiţa. Cu lăbuţa dusă nervos la inimă, mărturisesc că, decât un munte de bancnote, prefer cardul meu lejer; şi, pe lângă el, timpul şi persoana cu care să-l scutur bine, bine de tot, până când ecranul bancomatului afişează ZERO. Dar, pe de altă parte, aşa sunt eu...

Înainte eram nehotărâtă; acum nu mai ştiu sigur...

Multe chestii ştiam eu despre femei: că vorbesc mult, că-s alintate, că le plac cumpărăturile şi ciocolata. Da' că sunt indecise, pe bune dacă ştiam. Nu se pot decide ce rochie să îmbrace de dimineaţă, ce fel de pastă de dinţi să cumpere, ce culoare de vopsea să încerce de data asta. Cum să se tundă, ce poşetă să aleagă, dacă să folosească fixativ sau gel, pe ce parte a patului să doarmă, dacă să-şi ia sandale sau pantofi. Alb sau negru, poezie sau proză, supă sau ciorbă, friptură sau rasol, vin sau bere, cană sau pahar, bluză sau cămaşă, fustă sau pantalon, cu maşina sau pe jos, primăvară sau toamnă, lent sau rapid, orice ar putea fi indecis, devine cu siguranţă indecis.

În magazin; acelaşi orez, acelaşi preţ, două mărci diferite. Cu câte o pungă în fiecare mână, va gândi jumătate de oră pe care s-o aleagă. După ce va fi pus una dintre ele în coş, tot se va întreba dacă a făcut alegerea corectă. De multe ori se va întoarce şi va lua şi cealaltă marcă de orez, ca să se convingă care e mai bună. Data viitoare când va face cumpărături, va avea aceeaşi dilemă.

Şi nu, nu e vorba doar despre lucruri minore. Şi-n cele mai majore chestii - dacă-mi e permis să folosesc un grad ciudat de comparaţie - aceeaşi situaţie. Probabil Eva, când i-a arătat şarpele mărul, s-a gândit juma' de oră din ce parte să muşte. Imaginaţă-vă şarpele, cu ochii mari, cu inima bătând să-i iasă din piept, dezamăgit de câteva ori consecutiv, pentru că ea nu se putea decide din care parte dintr-un măr rotund să guste prima dată.

Şi da, e cu şustă. De fiecare dată când e forţată să ia o decizie, o va suci, o va răsuci, o va întoarce pe toate părţile. Îşi va face plan mare, pe hârtie, cu posibilităţi. Va face schiţe. Va avea carioci colorate, nu de alta, dar nu se poate hotărî la una singură. Va strica zeci de foi pentru că nu e convinsă că e planul bun. Îmi imaginez aşa, zeci, mii, miliarde de circuite, fiecare ducând în altă parte, făcând jdemii de conexiuni, studiind fiecare implicaţie în parte, evitând dead end-urile, ocolind cu grijă zonele nisipoase, îngrămădite toate într-un cip minuscul, ascuns în creier de femeie.

Nu spun nu, ştiam că sunt complicate. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de complicate. Văd hoarde de bărbaţi bulversaţi, cu ochii cât cepele, scărpinându-se româneşte în cap şi dându-şi cuşma pe-o ureche, pentru că nu pricep foarte clar despre ce e vorba. Pentru că pentru ei e simplu. E ori una, ori alta. Nu vor sta să-şi bată creierii cu dubii majore. Şi-atunci e cam greu să priceapă care-i faza. Şi cum să nu fie aşa, când nici eu nu pricep care-i faza? Eu, în postura mea de femeie, adică.

Se poate rezolva cu un circuit în minus? Probabil. Dar clar, la cât sunt de indecise, nu se vor hotărî la care circuit să renunţe. Şi iar o luăm de la capăt.

Ne place, da, ne place - p.21

M-ai lăsat fără cuvinte.
Şi nici măcar nu-i nr. 22...