Return to innocence

Totul a început cu pufarinele. În pungi mari, mari de tot, de abia puteam ţine o pungă în braţe. Mari, colorate - cam chimic colorate, ce-i drept, dar ce-mi păsa mie de chimic atunci? - care se topeau în gură. Asta până când dădeai de una nu tocmai cooperantă, mai tare şi mai nervoasă din fire, pe care încercai s-o crănţăni; ei, crănţănitul ăla ajungea până la creier, pentru că era ca şi cum fi încercat cu toată puterea şi ambiţia să spargi un sâmbure de măslină între dinţi; şi poate şi ăla ar fi fost mai milos cu măselele tale de lapte. Asta era, îţi crănţăneai pufarina, creierii o dată cu ea, treceai mai departe; alt pumn de pufarine, alt deliciu, altă senzaţie de aproape Nirvana. Nu, evident că habar n-aveam ce-i aia Nirvana dar, dacă aş fi ştiut, aş fi spus din tot sufletul meu de ochelaristă la 4 ani că aşa trebuie să fie; că pufarinele sunt Nirvana.

Le-am regăsit mulţi ani mai târziu, ca să spun drept undeva anul acesta. Mai mici, în nişte punguţe minuscule, triste, la 50 de bani; scofâlcite, colorate sărac, majoritatea tari şi cătrănite. Nici urmă de măreţia pufarinelor aşa cum le ştiam eu, nici urmă de deliciul şi senzaţia pe care mi le ofereau atunci, departe de ele gândul că au fost, odată, number one în viaţa mea culinară.

Au urmat bomboanele Cip-Cirip. Frate, adevărată nebunie! Cutiuţa plină de promisiuni, rotundă, ascunzând în ea toate secretele fericirii. Dacă aveai o cutie de Cip, n-aveai cum să te simţi trist sau nefericit. Era de ajuns să scuturi cutiuţa, să auzi bomboanele cum se lovesc fericite între ele, şi te apuca o stare de bine. Deschideam capacul uşor, cu religiozitate aproape, mărind aşteptarea şi chinul. Le vedeam, le miroseam, le admiram. Puteam să le scriu şi-o poezie, atât de mult le iubeam! Urma apoi faza aia, în care le atingeam; uşor, cu vârful limbii, pentru a lua doar câteva, pe care să le savurez apoi în linişte. Şi aveau arome diferite, şi te înnebuneau cu cât erau de parfumate, şi nici un Skittles de azi nu le poate bate nici ca senzaţie, nici ca aromă, nici ca nimic.

Le-am regăsit şi pe ele mult timp după. Mai gri, mai dezolante, dacă se poate spune aşa ceva despre bomboane. Mai mari, mai greoaie, mai toate cu acelaşi gust. Cutia, banală. Bomboanele, şi mai banale. De parcă cineva s-a gândit să facă o glumă proastă şi, în loc de Cip, a pus drajeuri la kilogram în cutie. Da, drajeurile alea care stăteau în borcane de kilogram la Alimentara, care se mai lipeau între ele, care se decolorau pentru că nu le cumpăra nimeni, decât atunci când era cazul să facă o colivă. Da, Cip-ul meu ajunsese decoraţiune pentru înmormântări...

Batoanele de lapte, făcute după cum am găsit pe eternul net, de către ruşi, dintr-un soi de miere cu nu ştiu ce minunăţii şi cu lapte praf. Batoanele verzi, roz, galbene, ambalate în celofan care se rupea între dinţi; îl mâncam cu tot cu bucata de baton, pentru că nu dădeam importanţă la toate nimicurile; şi scârţâia celofanul o dată cu batonul, şi mamă, ce fericire când aveam câte două, trei batoane din alea. Parcă tot camionul cu lapte praf se răsturnase peste mine, şi nu, ăsta nu era coşmar; era Raiul!

Le-am căutat mult timp după; din batoanele fericite de lapte praf, singura reminescenţă o mai găseşti la cele ungureşti, cu ambalaj roşu şi-o vacă sugestiv trântită în mijloc. Da, sunt bune, mai ales cele albe, dar nu se compară nici pe departe cu ce numeam eu baton de lapte. În astea simţi laptele venit direct de la vaca mamă, simţi normele europene care le împiedică să aibă nu'ş ce aditivi şi E-uri care le dădeau savoare, sunt nişte batoane gustoase, dar deprimante. Unde-s râurile de lapte praf, gogoloaiele de făină, bucata de sfoară peste care dădeai ca din întâmplare, şi-o ignorai, şi treceai mai departe? Unde-s coloranţii ăia cancerigeni, care îţi gâdilau plăcut retina, unde-s ambalajele lipicioase, unde-s urmele de degete pe baton?

Bomboanele nu mai sunt Sidef; sunt îmbogăţite şi alintate cu aromă de unt. Se topesc fără să le simţi, fără să ţi se irite limba, fără să te tai într-un colţ sticlos. Nu se mai lipesc între ele, în aşa fel încât să fii nevoit să bagi 3 în loc de una; nu, că vezi tu, că poate fi cât de cald, ele au proprietatea asta de a rămâne intacte, de parcă-s regina Angliei, care nu transpiră nici la 50 de grade la umbră. Mai greu găseşti bomboane care să-ţi coloreze limba, fără să conţină avertismentul mare, la vedere. Mai greu bomboane umplute cu marmeladă, nu cu cel mai fin gem, făcut în cele mai bune condiţii şi ambalat cu grijă de zeci de bunicuţe iubitoare. Mai greu bomboane dungate simplu, toate au chestii încrustate, chestii decorative, chestii complicate. Bomboane Sidef, simple, canci!

Ciocolata era aia de-o desfăceai şi-o mâncai. Bună, rea, whatever! Cu ce beai, era altă chestie. Aia se chema şocolată, şi-o făcea bunica, dintr-un amestec de cacao, zahăr şi apă. Şi pe bune că era bună, şi te relaxa, şi-ţi ajungea până în măduva oaselor. Ciocolata se mânca, şocolata era de băut. Nu, că vezi tu, că acum se vinde la pliculeţ, îi spune pompos ciocolată caldă, şi are tot felul de ingrediente; parcă aş citi din cărţi când citesc ambalajul acela. Şi e din ce în ce mai fină, şi-ţi garantează senzaţii nebănuite şi de neegalat, şi-i de ajuns să torni conţinutul pliculeţului în cană, să pui apă caldă deasupra, şi ai ciocolată instant. Ok, da' şocolata unde-i? Und-i senzaţia aia că nu s-a topit toată cantitatea de cacao, şi mai şi mesteci în gol, şi-ţi rămâne cacao pe mustăţi, şi e cea mai bună şocolată din lume? Până şi asta e instant acu'? Pentru atunci când ţi-e lene să răstorni plicul de cacao, să te aventurezi în borcanul cu zahăr şi să-ţi trânteşti şocolată de casă. Trist.

Şi nu, nu mă hrănesc cu miturile de demult, nici nu vreau să am din nou 6 ani şi mustăţi de şocolată. Da' parcă zâmbeam mai des ştiind că, după masă, mă aşteaptă cutiuţa cu Cip-Cirip, şi că pufarinele le halesc fericită, cu capul băgat în pungă, şi că o să-mi sparg în mod clar măseaua dacă încerc să mestec bomboane. Parcă mă-ntorc la dulciurile din trecut pentru că-n prezent până şi dulciurile sunt alambicate.

Leapşă, premiu, de dimineaţă

Până una alta, am primit un premiu de la Miss Sunshine (căreia îi mulţumesc frumos, cu o plecăciune plină de graţie)...



Pentru că, zice-se, am un blog sexy:P
Premiul se duce la toţi cei "de dimineaţă"; consultaţi cu atenţie secţiunea, e redecorată şi reamenajată de curând.

În plus, o leapşă de la Dianna. Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică.
Asta e greu; pentru că nu am frică, am temeri, iar temerile mele sunt puţin cam personale pentru blog. Aşa că o să rămân la eterna fază, conform căreia mi-e frică fără motiv. Da, ştiu, nu e foarte inspirată faza, dar la atât mă duce capul în momentul de faţă:)
Leapsă pe bază de autoservire, pentru cei care au cum să-şi exteriorizeze fricile...

No white flag!

Pe când eram eu mică, nu ştiu cum se făcea că parcă nu prea existau chestii nasoale; iar dacă existau, mă durea la bască de ele. N-aveai bani de suc? Maaaamaaaa, dă şi mie! Nu-ţi dădea? Un şut în fund, un pas înainte şi beai tragic un gât de apă de la canal, după care te decideai că ai văzut şi-un zarzăr care să meargă bine de tot cu apa îngurcitată iniţial, aşa că treceai rapid de la suc la zarzăre verzi. Important era ca, atunci când dădeai de-un corcoduş, nu de-un zarzăr, să ai sarea aproape. Da, ştiu, s-ar putea să sune ciudat, dar gorgoazele se mănâncă numai cu sare, la fel cum untul se mănâncă cu pâine şi ciocolata cu mâna...

Un moment de-a dreptul tragic a fost când am câştigat un concurs; frate, a fost groaznic! A fost cea mai mare sumă de bani pe care am câştigat-o vreodată şi-o programasem pentru bicicletă. Nu de alta, dar văzusem şi bicicleta perfectă, şi mă şi imaginasem în spinarea ei. Juliturile inerente? N-ar fi contat. Nici vânătăile, nici faptul că ar fi trebuit - neapărat - s-o împrumut şi altora, contra-cost desigur. Numai că, în loc de bicicletă, m-am trezit în maşină; am fost convinsă că maşina e mai utilă, că doar contribuţia mea ar fi dus la cumpărarea maşinii perfecte, că în mâna mea stătea toată puterea de a vedea volanul şi de a claxona pe drumuri de munte. Dusă a fost bicicleta; da, a fost teribil. M-a ţinut aproape 5 minute, după care am realizat eu că, într-adevăr, e mai şmecher să ai maşină şi că, până la urmă, bicicleta poţi s-o împrumuţi şi de la alţii şi, pe bune acu', aş fi coborât eu 9 etaje cu bicicleta de gât? Ei, da, de coborât le-aş fi coborât, dar de urcat? Neeeaaahhh!

Mă durea capul? Piramidonul să trăiască! Asta dacă nu uitam până la venirea piramidonului că mă doare capul, şi nu începea să mă doară măseaua. Ei, dar piramidonul era bun şi pentru măsea, şi dacă tot nu trece şi nu trece, na-ţi de-aici o frecţie cu carmol; ai şi febră? Şosete cu oţet. Durere? Care durere, că dup-o frecţie din aia, meserie, dormeai ca bolovanul şi nu mai ştiai nici de tine, darămite de ce te doare.

Ai făcut o tâmpenie, o boacănă, o boroboaţă? Nu-i nimic! Două palme dorsale, trei cuvinte moralizatoare, până să-ţi treacă năduful că ai încasat-o şi de data asta, deja ai mai spart o vază, başca două farfurii, că ai vrut să dai drumul la aragaz, ai scăpat chibritul aprins pe covor şi, în panica aceea nebună, te-ai gândit să verşi omleta din farfurie peste foc; numai că, o dată cu omleta, a alunecat şi farfuria, care s-a făcut ţăndări de singura bucăţică vizibilă de ciment, de lângă aragaz. Ei, şi după prima farfurie, a urmat a doua, pe care din grabă ai lovit-o cu cotul şi da, să spun drept, a atras în cădere şi restul chestiilor din suportul de vase de pe chiuvetă, şi-acu'-s ţăndări toate, da' ce mai contează, poate treci drept erou că ai oprit incediul...

Vrabie moartă? O, tragedie! O, destin crud! Omorâtă-n floarea vârstei de-o mâţă criminală, şi-avea atâta viitor înainte, şi atâtea de văzut şi de povestit...Merită o înmormântare în toată regula. Numai că din vrabie nu mai găseşti decât penele, şi ce rost are să mai continui procesiunea funebră pentru un pumn de pene? Şi-i plănuisem loc călduţ, lângă trandafirul maică-mii, ei, asta e, trebuie să păstrăm locul călduţ până la următoarea victimă. Şi, ooo, săracele furnici, cum sunt ele strivite de toată lumea! Un timp am mers doar uitându-mă-n jos, ca să nu kilăresc nici o furnică, pentru că de-abia citisem cartea cu furnicuţa Ciupi, şi aveam o impresie foarte bună despre furnici. Asta până când am sesizat eu că se pot apăra foarte bine, după ce m-au atacat un soi de furnici mai roşii, aşa, şi al naibii de neprietenoase, care n-au priceput că voiam doar să le ajut să-şi construiască bârlogul; şi-au dat nenorocitele atacul, şi pişcau ca naiba, şi lecuită am fost şi de furnici, şi de mila excesivă pentru ele.

Te ameninţa popa cu iadul cel fără de fund atunci când te duceai cârd, cu clasa, la împărtăşit? Da, tremurai puţin. Ba chiar îţi aduceai periodic aminte de figura lui răvăşită şi de cazanul ăla, în care cică o să te perpeleşti lângă alţi păcătoşi fără de ruşine care, aidoma ţie, au uitat să-şi spună rugăciunea şi au furat frunze de viţă din grădina lu' vecinu'. Da' trecea! Şi cum să nu treacă dacă de fiecare dată când îi făceai o vizită spunea acelaşi lucru dar la urmă te ierta, că cică aşa trebuie să fie; dacă te căieşti, eşti iertat. Şi de piatră să fi fost, şi tot te căiai de frica smolii încinse din cazan. Şi-apoi o luai de la capăt.

Dar vorbele urâte, aruncate de copii răi, fără de suflet şi fără de conştiinţă? Mă luam, mă analizam, neeaaah, n-aveau dreptate. Că în momentul ăla subiectul insultei supreme ajunsese înălţimea mea de necuprins de ochiul omenesc de la 10 ani. Adică da, pe bune că eram înaltă; dacă jucam măgarul între oi, ghici cine era măgarul! Şi, frate, ce de-a nervi aveam pe faza asta! Voiam să-i fac fărâmiţe, să-i trag de cap şi de picioare să ajungă la fel de lungi ca mine, să le dau pastile care să-i facă peste noapte să se trezească la 1.65, mă rog, din astea. Până am realizat că, hmmm, nu-i chiar aşa de rău să fii înalt. Doar eu ajungeam la raftul de sus, doar eu vedeam în zare, doar eu prindeam direct craca copacului, fără intervenţii exterioare. La un moment dat nici de hoţoaică nu mai aveam nevoie. Tragedia a intervenit când s-a trezit maică-mea că aş putea să merg mai dreaptă, şi-a încercat faza cu cărţile pe regalul meu creştet...Ei, şi chinuie-te să duci dicţionarul de neologisme fără să-l răstorni; ai reuşit? Ia încearcă şi cu ăla enciclopedic, că e mai pompos. Ei, şi acum, cu amândouă...Dar da, am văzut eu că merg mai dreaptă, parcă mai înaltă, şi mi-a crescut inima de 5 metri, cât de vreo 3 ori înălţimea adică, şi care insulte? Care copii? Nu mai existau; nu-i mai vedeam pentru că, ups, erau prea mici!

Morală, sistemul osos de învăţat pe de rost, căzături, replici maliţioase, chestii dorite şi necăpătate, orice, pe toate le-am încercat. Da, în copilărie nu prea erau chestii nasoale; şi dacă erau, nu exista nici una care să nu poate fă rezolvată cu ciocolată. Sau cu o chestie şi mai nasoală, pe care o uitai la fel de repede. Nu, n-o dau în optimism excesiv, da' poate nu exista "nasol" pentru că îl uitam în secunda doi, şi treceam mai departe. Exact ca mâţele mele care dorm una pe cealaltă cu toate că, acu' vreo 10 minute, s-au certat cumplit care din ce castron mănâncă.

Să fie căldură!

Nu-mi place, nu suport, urăsc de-a dreptul să-mi fie frig. Prefer să fie cald, să fie toată lumea cu limba de-un cot pe-afară, câinii să mişte alene doar din sprânceană, până şi muştelor să le fie prea cald să zboare. Să fie toropeală, să simţi nevoia să scoţi şi pielea de pe tine, să te ardă nările când respiri.

Unde-i cea încălzire globală? Unde-s căldurile alea de nesuportat? Mă simt minţită, dusă cu preşul, amăgită. Mă simt ca un copil căruia îi arăţi o cutie de bomboane de ciocolată şi-i dai doar una singură. Mi-e frig şi sunt nervoasă că nu mi-e cald.

Vreau zeci de pleduri de puf, zeci de mănuşi pufoase, sute de fulare, catralioane de grade afară; mă uit cu un ochi rău la mâţă, pentru că ei i-e cald, şi cică dacă nu îi e cald, găseşte ea o modalitate prin care să-i fie. Şi, bineînţeles, mi-e ciudă pe mâţă că ea rămâne acasă, cu toată căldura ei, şi eu tre' să ajung moţ la muncă, în fiecare dimineaţă, sau dup-amiază, în funcţie de necesităţi. În momentul ăsta nu mai vreau să fiu Paris Hilton; vreau să fiu mâţa mea, oricare dintre ele, să mă corcolesc lejer în pat, să torc fericită şi să mă alinte o mână caldă.

Şi da, mi-e atât de frig că nici să găsesc un motiv care să mă enerveze n-am chef; şi poate mâine coc o postare mai acătării. Da, într-o oareşcare măsură depinde şi de temperatură...

P.S. - da, ştiu, iar am uitat să pun beculeţe cum că astea sunt câteva rânduri în care mă plâng. Mea culpa.

Niiinooo, niiinooo!

Nu ştiu câtă importanţă aţi dat faptului următor: mergi frumos, ca românul pe stradă. Nu, nu alergi, nu vorbeşti tare, nu ai boxele după tine; nu arăţi de parcă ai fi prins direct de pe Siret, ai hăinuţe curate, şireturi legate, te ţii de geantă şi mergi, regulamentar. Încotro mergi tu, asta nu importă. Bun... În faţa ta, un pensionar; poate chiar doi. Dar cu mult în faţa ta, mergând agale. Ei, în momentul în care te apropii cât de cât de pensionarul cu pricina, se va opri. Nu, nu trebuie să-şi lege şiretul, nici să-şi aşeze sacoşa, nici să se asigure că nu şi-a pierdut portofelul. Pur şi simplu se opreşte. O fracţiune de secundă îngheţată, după care se întoarce. Te ţintuieşte cu o privire oţelită, te măsoară din cap până-n picioare, te inspectează suspicios; nu i se mişcă decât privirea, o dată cu capul, o dată cu tine, care-ţi vezi liniştit de drum. Te lasă să treci, aşteaptă să depăşeşti, să te depărtezi, şi de-abia apoi îşi reia traseul. Nestingherit, până la următorul personaj care va avea de gând să-l depăşesească.

Pe bune că nu înţeleg. Adică, de ce te-ai opri? De ce n-ai merge liniştit ştiind că, oricum într-un final vei fi depăşit, pentru că mergi ca melcul? Ţi-e frică de ceva? Te simţi ameninţat de fiecare trecător? Nu, nu toată lumea vrea să te lovească şi să-ţi fure portofelul. Nu, n-are nimeni nimic personal cu tine, nu, nu vei fi următoarea victimă de la ştirile de la ora 5. Şi chiar de-ai fi, faptul că te opreşti nu va schimba cu nimic acest lucru. Indubitabil fac legătura între pensionarii care se opresc şi te privesc ameninţători, cu mâţa mea care, atunci când vede un câine, se expandează instantaneu, pentru a-l speria cu mărimea ei exagerată. E cam aceeaşi chestie. Şi da, mâţa mea devine de vreo 3 ori mai mare în momentul în care se înfoaie, probabil câinele e tentat să bată în retragere, se sperie atât de cumplit că scuipă-n sân şi-şi face cruce, dar eu una nu-s speriată de pensionarii care se opresc. Sunt doar al naibii de amuzată.

În aceeaşi ordine de idei, mai e o chestie pe care n-o pricep. Mărturisesc, cu lăbuţa dusă macabru la inimă, că nu trece zi fără să aud maşina de pompieri sau ambulanţa, care trec în trombă pe lângă mine. Da, clar au fost sunaţi pentru cine ştie ce incendiu, bătaie sau cal căzut în canal; se grăbesc să ajungă la locul accidentului şi să-şi facă meseria. Toată lumea ştie cum arată o maşină de pompieri sau o ambulanţă. Sunt deja arhicunoscute; sirenele lor la fel. Dacă le auzi, ştii clar că e nevoie de ei undeva. Maşina trece, sirena bâzâie enervant, cel mai probabil te va depăşi înainte să-ţi dai seama, mă rog, chestii din astea.

Dar de ce te-ai opri şi te-ai întoarce curios, rupându-ţi literalmente gâtul, pentru a vedea cum trec pompierii? Ce poţi vedea altceva decât maşina care trece? Pe bune că n-au panou pe care să anunţe ce sau unde s-a întâmplat. N-au ecran din ăla mare, pe care să transmită live detalii morbide de la locul accidentului. Pentru numele divinităţii, e doar o maşină care trece. Atâta tot. Nu, că vezi tu, că românu-i curios, şi românul trebuie să vadă cum trece maşina aia pentru ca, mai apoi, să povestească emfatic cum a văzut el pompierii. Şi mai era şi ambulanţa după ei, deci clar, îţi dai seama ce nenorocire s-a putut întâmpla? Câte victime, probabil a fost mult sânge, râuri de sânge, şi săracii pompieri, cât trebuie că s-au chinuit să scoată rămăşiţele din carcasele zdrobite ale maşinilor... Repet, asta neştiind ce s-a întâmplat, doar pentru că au văzut maşina pompierilor. Mai apoi, dacă într-adevăr a fost ceva bombastic care apare şi la ştiri, vor mărturisi importanţi vecinilor că au văzut maşinile ducându-se spre locul accidentului. Aşa, şi? Care-i mândria şi onoarea şi faima, că ai văzut maşina aia de face mult zgomot, trecând pe stradă? Nu, n-ai fost printre cei care au dat o mână de ajutor, n-ai mişcat un deget, nici măcar n-ai început să alergi în urma maşinilor pentru a ajunge acolo unde, probabil, ar fi nevoie de ajutor, şi să te oferi voluntar să-l dai. Nu, ai stat frumuşel pe trotuar, ai observat fenomenul maşinii trecând grăbite, şi apoi te-ai transformat în Peneş Curcanul, povestind ce viteză aveau şi cât erau de roşii.

În plus, dacă se întâmplă să fie în interiorul unei clădiri, muncind drăguţ şi regulamentar alea câteva ore pe zi şi aude sirenele, ghici ce! În mod clar va lăsa tot ceea ce făcea în momentul ăla, se va duce la fereastră să se asigure că da, sunt ambulanţe alea de se aud, şi...hopa! mai e şi maşina de la descarcerări...Care-i faza, că înnebunesc! De ce fiecare sirenă acţionează ca becul lui Pavlov? Ce poţi vedea mai mult decât auzi? Da, auzi că trece ambulanţa; e ca şi cum ai vedea-o, pentru că da, clar e ea. Cu ce te ajută să beleşti ochii mari şi s-o examinezi până-n cele mai ascunse beculeţe?

Ca multe alte chestii, acest subiect mă depăşeşte total. Poate-oi fi eu aia mai insensibilă, dar la ce-mi foloseşte să şi văd ambulanţa care, în 10 secunde oricum dispare din raza mea vizuală? Ori poate, mă gândesc eu aşa, au un carneţel pe care notează numărul ambulanţelor văzute; pe o altă foaie, numărul maşinilor de pompieri. La sfârşitul zilei, trag linie şi adună, şi-şi fac idei, şi-şi dau cu părerea despre câte maşini pregătite să dea o mână de ajutor avem în total. Pentru că, de, sunt plătite din banii contribuabililor, şi contribuabilul trebuie să ştie pe ce dă banii, nu-i aşa?

Şi pentru final, mi-a venit o idee: ce-ar fi să se înfiinţeze un call-center, eventual gratuit în Romtelecom, la care să poţi suna de fiecare dată când vezi o ambulanţă, pentru a afla din sursă sigură ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, unde s-a întâmplat. Asta aşa, pentru a linişti curiozitatea unora, şi pentru a le domoli inima care le bate-n piept gata să sară, că nu ştiu exact cauza şi motivul pentru care se mişcă cu zgomot ambulanţe pe stradă...

Femei din toate ţările, alintaţi-vă!

Frate, alintate sunt femeile! Se ia una bucată femeie şi se lasă în habitatul ei natural. I se dăruiesc toate chestiile care ar putea-o ajuta să se întreţină; în speţă, cardul bine aprovizionat, o poşetă încăpătoare şi ochelarii de soare, în caz că e încă vară; dacă s-a schimbat sezonul, la cele menţionate mai sus adăugaţi şi un fular, o pereche de mănuşi şi cizmuliţe căptuşite, pentru a rezista la stresul provocat de shopping non-stop. Deci, se lasă în habitatul ei natural. Şi de aici începe alintul.

După ce se va întoarce cu poşeta doldora de chestii micuţe, aparent inutile şi pe care a deşărtat tot cardul, va începe: Să vezi ce bine-mi stă bluza pe care tocmai mi-am cumpărat-o! Adică, mă rog, eu aşa zic, cu toate că ar fi trebuit, zic eu, să fie puţin mai strâmtă, puţin mai altă nuanţă, puţin mai pe gât, puţin mai lungă, puţin mai nu ştiu cum, adică, da, eu ştiu că e perfectă, şi că stă perfect pe mine, dar zi-mi tu cât de bine-mi stă, pentru că e aşa de fain să-mi lauzi juma' de oră stocul de cumpărături... Şi am umblat o grămadă, fără să găsesc mare lucru; mă cam dor picioarele. Offf, săracele mele picioare, ce mi-ar trebui acum ar fi o baie revigorantă şi-un masaj autentic, pentru că, uite, deja mi s-a făcut rană acolo, unde stătea baretuţa de la pantof. Şi nu ştiu din ce cauză mă doare şi umărul atât de tare; parcă nu m-am lovit nicăieri... Dar stai! Trebuie să fie de la atâta cărat. Prin tot oraşul am umblat cu chestiile toate după mine. Nu, n-am cumpărat multe, da's grele, şi sper să nu păţesc ceva, adică n-am nici o şansă să mă doară mai mult de două zile, nu? N-aş putea suporta durerea şi, în plus, aş vrea să mai ies la o sesiune de cumpărături şi poimâine, şi dacă mă doare spatele eu ce fac?

Şi uite, că am luat şi mască de păr; era nevoie, nici nu ştii ce mi-a făcut soarele la păr! Mi s-a uscat, şi parcă-i lipseşte strălucirea... Cum adică am dreptate? Adică îmi stă naşpa părul? A, erai doar de acord că am făcut bine de-am luat masca... Mai bine aşa...

Să ne înţelegem că femeile nu-s alintate doar când vine vorba de cumpărături. Nuuu. Sunt alintate prin definiţie. Dacă veţi căuta în dicţionar definiţia cuvântului alintat, veţi găsi o poză; a unei femei, evident. Nu contează care. Oricare, cu explicaţia că toate sunt alintate. Că e vorba de o banală durere de cap, de faptul că şi-au schimbat coafura, că au primit un avertisment, că au făcut un aranjament floral, că s-au lovit la unghia de la degetul mic de la picior, că au câştigat la loto, că vor să-şi ia o pisică, că au tricotat un pulover, că orice. Se vor alinta nu neapărat pentru a cere atenţie, ci pentru a fi lăudate, ridicate în slăvi sau pentru a suferi alături de ele, în mod direct şi empatic.

Nu, în nici un caz nu te va trezi în toiul nopţii dacă are insomnii. În schimb va aprinde subtil veioza; şi-o ţigară. Şi va ofta din toţi rărunchii. Dacă nu va merge, te va împinge subtil. Puţin, puţin de tot. Dacă semideschizi un ochi, va spune că a crezut că ai visat urât, şi-apoi te va anunţa că n-a pus geană pe geană; nu ştie de ce. N-are nici un motiv. Dar nu poate adormi. A încercat şi faza cu număratul, şi recitatul de poezii, ba chiar i-a trecut prin cap să dea cu aspiratorul, dar n-a vrut să te trezească. Ei, dar acum, dacă tot te-ai trezit din proprie iniţiativă, vă puteţi bucura împreună de-o insomnie pe cinste!

Dacă îi place teribil cum i-a ieşit culoarea la păr, te va face să repeţi de multe ori că-i stă bine. Dacă trebuie să facă un referat, ţi-l va citi, pentru că ea nu e prea mulţumită de el. De-abia după ce-i vei repeta de jdemii de ori că e mai mult decât perfect, va părea cât de cât mulţumită de rezultat. Dacă a gătit ceva, clar trebuie din prima, chiar înainte de a gusta, să lauzi rezultatul; dacă a călcat, clar a călcat perfect, dacă, dacă, dacă...

Nu, nu e decât starea de alintare specifică. Pentru că da, cu riscul de a mă repeta, cu lăbuţa dusă alintat la inimă, mărturisesc faptul că femeile sunt alintate. Atât de alintate, că ajung să scrie despre asta...

Say "Cheese!" - p. 2

Mi-au plăcut dintotdeauna aparatele de fotografiat; în principiu, le iubeam mai mult dacă stăteam eu în spatele lor. Dar n-aveam nimic împotrivă să fiu pozată, atât timp cât mi se spunea, mi se cerea părerea, voiam eu să fiu trasă-n poză pentru veşnicie. Evident că n-am scăpat însă de pozele făcute cu de-a sila. Pozele alea în care erai anunţat că trebuie să stai frumos, să te uiţi la nenea fotografu', eventual să zâmbeşti când el spune "păsărica!" Da, pe vremea mea nu se spunea nici "cheese", nici "brânză", nici măcar "zâmbiţi, vă rog". Trebuia să spună meşteru' faza cu zburătoarea. Nu conta că n-ai chef, că nu vrei, că ai ieşit ciudat. Nu se făcea dublă pentru că părul stătea funky sau pentru că n-ai avut zâmbetul încântător pe care-l dorea artistul. N-ai fost pe fază, ţi se citeşte sictiru'n ochi, n-aveam ce face; nu mai tragem o dublă pentru măria ta, şi nici n-aşteptăm să-ţi vină mătăluţă chefu' de poză.

În ordinea asta de idei, lansez un fel de "leapşă". Poze pe care aţi fost obligaţi să le faceţi, în care aţi fi vrut să fiţi oriunde în altă parte, care v-au prins fie pe neve, fie cu ideea că ăl de face poza tre' să fie cerber de nu te lasă să scăpi nepozat. Evident că sar eu prima, cu exemplul...

1. Poză la grădiniţă. Aia de se vede în colţ, lângă mine, e eterna crăiasă a zăpezii. Şi da, eu sunt fulgul obligat să pozeze, sub însemnele epocii comuniste.






2.
Cea chinuită de codiţe, şi pampoane, şi păr lung, şi feţe de masă, cu o privire cam psihopată, semi resemnată, semi iritată, chinuită de imaginea veşnică a căciulii vii, ghici ce? Tot eu. Clasa I. Iarna. Observaţi cu atenţie. Da, sunt pe cât de chinuită par.


3. Last but not least, clasa a IV-a. Poză de final. Nici în perioada aceea târzie n-am scăpat de guleraşe, manşetuţe, da, sunt al naibii de incomode, da, eram blondă, da, aveam tunsoare şmecheră. Măcar scăpasem de coafuri alambicate şi de teroarea codiţelor. Dar nu, n-am vrut să fac acea poză. Pe bune că nu.


Aşa...Şi pentru că spuneam că e "un fel de leapsă", n-o să o "trimit" oficial nimănui. Pentru că, din motive obiective, unii nu-şi vor poza publicată, sau n-au poze chinuite, sau le-a plăcut teribil să fie traşi în toate pozele posibile. Leapşa merge la cei care au chef să se amuze de cât de nervoşi erau în anumite fotografii, şi mai au chef să şi "share" cu restul "blogosferei".

Scormoneală plăcută!