Dă colţu' ierbii

Buey, şi-a venit primăvara. Am aşteptat-o, am rugat-o să vină, bine, recunosc, undeva imediat după Crăciun aş fi preferat să fie direct primăvară, dar asta e deja altă parte a problemei. Am făcut incantaţii, cu degetele sloi şi cu urechile bocnă. Mi-a îngheţat moaca, presupun că dacă mă împingea cineva mai tare m-aş fi spart în mii şi milioane de cioburi, mă rog, m-am simţit aidoma lui Kai, într-o lume de gheaţă. Partea fizică, bineînţeles. Dacă în toiul nopţii s-a întâmplat să vedeţi pe cineva alergând ciudat în jurul cazanului şi bolborosind cuvinte de neînţeles, eu eram, împlorând căldura să vină. Ei, şi uite că rugile mi-au fost ascultate. E cald, e soare, e tot ce-ţi poţi dori de la martie.

Şi-n ordinea asta de idei, a doua zi după ce s-a încălzit, ghici ce! Ce am luat, adică. O răceală... Aham, una din aia veritabilă, cu febră, şi strănut, şi tot felul de alte semne care ar trebui să avertizeze restul lumii "be afraid!" Să ne înţelegem: de-a lungul iernii, cât a fost frig, şi cumplit de frig, cât au fost concedii medicale şi vânzări record la medicamente antigripă, am fost aşaaa... cum să zic? Câte un paracetamol ici şi colo, mai tuşeşte puţin, mai pune o pătură deasupra şi cam atât. Ei, nu, frate, că acu' s-a gândit bine, bine de tot şi m-a pălit cu artileria grea. Nu, nu mă plâng. Prefer să fiu răcită da' să fie cald, aşa că îndur cu stoicism o răceală pe cinste; orice pentru căldură.

O parte bună a acestui anotimp ar fi că s-a lungit perioada de lumină. Asta, din punctul meu de vedere, înseamnă program prelungit la ochelarii de soare. Adică, pot sta lejer cu ei pe nas şi la 6 seara, fără să risc să mă-mpiedic şi să-mi rup gâtul în cine ştie ce groapă pusă strategic în faţa ochelarilor mei. Şi da, ştiu, replicile sunt multe şi deloc diversificate - să ne aducem aminte de "o porţie de soare" şi "vai, da' ce soare e" - da' pe bune că nu-mi pasă. Adică, deja au ajuns să fie ca bâzâitul ăla enervant al unei muşte; şi da, am impulsul de a face plici! cu paleta de muşte, da' mă calmez rapid şi trec mai departe. Unii nu merită nici măcar pliciul...

Că tot veni vorba de muşte şi gângănii enervante, tre' să mărturisesc, cu lăbuţa dusă sfios la inimă că, în momentul în care tânjeam după primăvară, o singură chestie n-am luat în calcul: că oraşul se va anima instantaneu. Toată lumea iese din vizuini, toţi vor o bucată de soare şi o plimbare, cât mai lentă, cât mai lungită, cât mai stresantă.

Am ieşit ieri. Frate, nu mai aveai unde arunca un ac. Mulţi, da' mulţi de tot, cu căţel, cu purcel, cu copil; cu glume-n program, cu oprit din doi în doi paşi şi căscat gura, cu toate chestiile care pe mine, una, mă calcă indubitabil şi iremediabil pe ficaţi. Şi mă-ntreb unde au stat ascunşi toată iarna, că nu i-am văzut? Deja mă obişnuisem cu gândul că populaţia oraşului e undeva la câteva zeci de oameni. Ei, dezamăgire totală; sunt mult mai mulţi. Şi se-ngrămădesc, şi se bulucesc, şi se-mping, şi vor loc, şi vorbesc tare; atât de tare că mp3 player-ul meu nu-i mai acoperă. Asta e grav. E de rău, adică. Şi toţi vor să meargă pe jos, nici vorbă să ia autobuzul, taxiul, sau măcar avionul. Neee, vor să se plimbe, să-şi umple plămânii cu aerul primăvăratic, să se destindă şi să se dezmorţească.

Nimic ieşit din comun, aţi fi tentaţi să spuneţi. Ce-i rău în faptul că vor să se bucure de primăvară aidoma mie? Spun eu ce-i rău: nu-i vorba că ies şi ei, ca gândăceii, să se bucure de soare. Asta e perfect normal. Da' vezi tu, că ieşitul ăla nu e complet fără campionatul de spart seminţe; fără ăla de care scuipă mai departe; fără ăla de replici insipide, incolore şi inodore; fără macho de mârlea; fără toate chestiile care mă fac să-i vizualizez direct în cuşti, la zoo, pentru că până şi maimuţele-s mai civilizate decât mulţi dintre ei.

Una peste alta, zic aşa: m-a uns pe suflet că s-a încălzit. Acu' aştept alea 48 de grade la umbră, să mă pot bucura de vară nestingherită de nimeni. La 48 de grade, gândăceii nu se mai încumetă să iasă, deci va fi aceeaşi atmosferă pustie de iarnă, doar că eu mă voi simţi în largul meu. Să fie caniculă!

Pân' la următoarea veste bună, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.51

Încă e duminică. Şi încă...



Enjoy!

Tot ce zboară se mănâncă

Un şut în fund, un pas înainte mi-l imaginam aşa: cineva - în principiu frate-miu, pentru că el era messer şi campion zonal la şuturi în fund - îţi dă una în regalul dos; şi e dat cu atâta precizie şi fineţe, încât clar înaintezi. Literalmente vorbind. Bine, problema era de ce ai vrea să înaintezi dureros, dacă poţi să pui şi singur un picior în faţa celuilalt? Şi da, puteam merge şi singură, da' am încercat, să văd cum e. Vreo 5 ani să fi avut, şi mi-am luat la şuturi de stăteam dup-aia cam ciudat pe scaun. Da' să zic cuiva din ce cauză, canci. Adică, n-am pârât niciodată.

Pârâcioşii, turnătorii, şobolanii sunt o categorie specială, din care nu mi-am dorit niciodată să fac parte. Printre chestiile pe care le dispreţuiesc major şi care mă calcă pe ficaţi e pâra. Pentru că are vreo trei motive principale:
- răutate pură - din aia cu "ha, ha! Ştiu ce-ai făcut, nu mă afectează, da' asta nu înseamnă că nu te spun gratuit. Să suferi, zic!"
- laşitate maximă - spui ca să nu păţeşti tu ceva, ca să scapi mai uşor, ca să te fofilezi şi să eviţi o chestie neplăcută;
- prostie crasă - aici aplicându-se faza cu "câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia".

Dar nu despre pârâcioşi va fi vorba azi; şi-au luat destule capace de la mine în copilărie. Când au mai crescut, i-a bătut îndeajuns soarta. Deci prefer să-i evit. Azi va fi aşa:

Vorbeşte cu prune-n gură. Problema majoră era de care prune? Adică, din alea mari, pietroase, din alea mici şi nervoase, dulci şi aromate, coapte, necoapte? De care prune, frate? Şi de unde, în mijlocul iernii? Pentru că prunele în starea lor naturală nu m-au extaziat prea mult, în schimb dacă apăreau, asta însemna moartea mea, găluşte cu prune. Deci, dacă ăla vorbeşte cu prune-n gură, tre' să ştie el ceva; secretul prunelor eterne, sau ceva de genul ăsta. Aşa că mă-nvârteam pe lângă persoana cu pricina; o studiam cu grijă şi cu atenţie, poate-poate văd de unde scoate prunele alea. Dezamăgire totală! Nu numai că nu avea coşul cu prune după el, da' nici în gură n-avea prune. Vorbea cam ciudat, ce-i drept, da' prunele? Prunele unde-s? Nu-s... Şi mă retrăgeam cu coada între picioare, cu multe luni în faţă până la găluştele alea care mă făceau fericită.

Închide gura că intră musca era iar problematic. Adică, de ce ar vrea o muscă să intre la mine-n gură? Chiar e posibil? Văzusem eu câini care mâncau muşte, da' se chinuiau să le prindă, nu intra musca aşa, de bunăvoie şi nesilită de nimeni în gura câinelui. Şi de-al naibii mă refugiam, căscam gura să văd dacă intră. Tre' să spun sincer că n-a intrat nici una; nici măcar un pui de muscă. Da' dacă ar fi intrat, dup-aia aş fi început să bâzâi? Sau ar fi declanşat musca aia o adevărată revoltă şi aş fi început să zbor? Aia mi-ar fi plăcut; dar, în aşteptarea muştei, închideam geamul. Nu de alta, da' dacă o pocnea pofta de zburat, şi vedea geamul deschis, şi eu stăteam, hăt, la etajul 9, şi biata muscă n-ar fi putut să ne zboare pe amândouă, asta ar fi însemnat sfârşitul pentru mine. Ochii în X, dead, over, kaput, конец. Şi nu era o perspectivă îmbucurătoare.

Mda, sunt şchiop, dă-mi şi cocoaşa ta. Spusă de taică-miu. Hmmm... mă scărpinam încă de pe atunci româneşte-n cap; sprânceana era în formare, da' tata parcă nu era şchiop. Pe bune acu'. Mie mi s-a părut mereu că merge normal. Şi nici la spital n-a fost în ultimul timp; nu de când îl cunoşteam eu, cel puţin. Nope, nu şchiopătează, atunci de ce insistă? Oare tata ar putea să mintă? Îndepărtam rapid ipoteza asta, pentru că nu, el nu minte; pentru asta puteam să bag mâna în foc. Bine, puţine şanse să nu mă ard, da' dacă m-ar fi pus cineva să bag mâna în foc pentru ceva, asta ar fi fost - pe atunci - singurul motiv de sacrificiu. Deci tata e şchiop. Săracul. Da' ascunde asta teribil de bine; ştiam eu că-i special. Da' cocoaşa? Cu cocoaşa cum e? Singurul cocoşat pe care l-am văzut era ăla din desene animate, şi nu era nimeni în apropierea mea imediată care să aducă câtuşi de puţin cu ăla. În stilul ăsta am ajuns eu la concluzia că nu, tata nu minte, da' are nevoie gravă de ochelari. Şi-am încercat să-i sugerez această posibilitate, da' se ţinea ţanţos, şi de citit citea fără probleme, deci clar avea nevoie de ochelari special creaţi pentru el. L-am lăsat să se descurce singur cu această problemă, dacă tot se încăpăţâna să-mi refuze ajutorul. Da' şchiopul şi cocoşatul nu mi-au mai ieşit de atunci din minte.

Şi-o ultimă chestie pe ziua de azi: nu-l plouă, că merge printre picături. Asta a fost maximă. Şi încercam şi eu să merg printre picături. Da' printre care? Printre alea care pică, sau printre alea care au ajuns deja pe pământ? Am încercat ambele variante, da' nu mi-a ieşit. Adică, orice aş fi făcut, erau picături care se încăpăţânau să mă ude. La asta am cerut explicaţii foarte rapid, pentru că mi se părea un secret bun de ştiut când plouă cu găleata, şi n-ai umbrelă, şi nu suporţi pelerina de ploaie. Şi-a râs maică-mea de mine, şi mi-a zis că uneori oamenii mari spun lucruri aşa, doar de dragul de a le spune, şi că faptul că tata mergea printre picături nu însemna că nu-l plouă; însemna mai degrabă că e atât de filiform încât ar fi putut - cu accentul pus pe ar fi - să se strecoare chiar şi printre picături. Deci să nu mai fiu atât de bleagă şi să cred că tot ce zboară se mănâncă, şi să mă opresc să ţopăi prin ploaie, că n-o să reuşesc să evit fiecare picătură, cu toate că-s şi eu filiformă. E doar o expresie şi nimic mai mult. M-am uita la ea cam ciudat atunci. Pentru că mi-a lămurit faza cu ploaia, şi-am înţeles că adulţii vorbesc în dodii de cele mai multe ori, da' cum adică nu tot ce zboară se mănâncă? Raţa zboară şi poate fi mâncată; la fel şi porumbeii, şi vrăbiile, ba chiar şi muştele dacă eşti înfometat peste măsură. Avionul, într-adevăr, zboară, da' nu se mănâncă; deci clar asta voia să spună: chiar dacă zboară, ca să poată fi mâncabil, tre' să zboare cu de la sine putere şi să fie viu. Off, încă o dilemă rezolvată! Mânca-m-ar mama de copil deştept...

Daps, adulţii vorbesc ciudat; şi, în timp, am început şi eu să vorbesc ca ei, şi să nu mai cer lămuriri la fiecare pas. Da' asta nu înseamnă că încă nu mă amuză multe expresii cărora, la fel ca-n copilărie, prefer să le văd partea literală, nu metaforică. E mai aproape de zâmbetul ăla pe care mi-l pun în fiecare zi...

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

Drobul de sare

Că a fost cutremur mare în Japonia, înţeleg. Că e normal să nu rămâi indiferent, mai ales când televiziunile insistă pe ideea de imagini apocaliptice, înţeleg de asemenea. Şi da, recunosc, e naşpa; e nasol, e grav, e chinuitor. Nu contest nici măcar faptul că mobilizarea care a început pentru a-i ajuta pe cei afectaţi e cât se poate de umană şi de binevenită. Ba chiar aş mai spune şi că nu, nu e de râs, nu e de glumit, e chiar tragic. Şi-atunci de ce se insistă să fie transformată într-o tragi-comedie?

Să mă explic:

E normal ca televiziunile să vrea să scoată şi ultima picătură de ştire din drama japonezilor. Pentru că, de, asta fac jurnaliştii; trag cu dinţii de-un cadavru, poate-poate mai scot ceva suculent. Repet, nu mă uit la televizor; daaaar, tot repetându-mă, asta nu înseamnă că, atunci când îmi iau o cafea în pauză, la serviciu, respectiva cutie nu merge. Ei, şi tre' să spun că, în maximul de juma' de oră pe care l-am petrecut în preajma cutiuţei cu minuni, am auzit diverse. Başca newsflash-urile aduse de colegii care mai aruncau un ochi milos asupra ştirilor şi veneau să împărtăşească. Am aflat deci tot ce se putea afla, fără să stau gură cască 8 ore cu moaca lipită de ecran.

Şi zic aşa: oare ştirile alea n-ar fi avut un impact mai mare dacă ar fi fost prezentate fără figura aia extrem de afectată, puţin constipată şi tonul vocii puţin tremurător, aproape plângăcios? Pentru că, pe bune acu', când îţi tremură vocea de mila japonezilor şi-apoi îţi revii instantaneu pentru că trebuie să prezinţi cine divorţează de cine, mie mi se pare teatru. Da' din ăla ieftin, gen empatia de la ora 5. Şi de asta prefer oricând să citesc pe net ce s-a întâmplat, mai ales dintr-o sursă deloc românească, pentru a evita frazele lacrimogene introduse doar de dragul dramei.

Partea a doua:
- Ntz, ntz, ntz, ai văzut, fată, ce le-a făcut săracilor? Mi se rupea inima când îi vedeam...
- Da, fată, ştiu... Clar vine sfârşitul lumii. Doamne apără şi păzeşte!
- Da' ai văzut, că ziceau că sigur în curând o să fie şi la noi ceva asemănător; ăsta e finalul, fată îţi zic... Ce ne facem?
Cruci până-n pământ, priviri pioase, cuvinte pentru îmbunarea cerului. Eventual, venite de la persoane care, cu o zi înainte, erau departe de pioşenie şi de îmbunarea divinităţii. Dar, de, vine sfârşitul lumii; dacă tot vine, măcar să ne dăm bine pe lângă ăl de sus, că nu se ştie ce ne aşteaptă.

Stau şi mă-ntreb: de unde atâta fatalism? Unde mai încape atâta dramă? Anu' trecut prin primăvară trebuia să fie nu'ş ce cutremur imens pe plaiurile mioritice; n-a fost. În septembrie trebuia să fie sfârşitul lumii; n-a fost. S-a mutat undeva prin noiembrie; nope, n-a fost nici atunci. Acu' s-a prelungit termenul; cică o să fie prin primăvara asta şi, dacă tot nu şi nu, atunci cu siguranţă în 2012. Pe bune? Să mori tu? A dat cineva în bobi aşa şi-a hotărât să tot trăim dintr-un sfârşit într-altul? Şi nu ştiu cum se întâmplă că, de fiecare dată când e vreo chestie d'asta babană prin afară, românii decretează-n cor că noi suntem următorii. Clar nu ne ocoleşte nici pe noi drama şi tragedia. În mod sigur sigur de tot nu mai scăpăm; nu, nu se întâmplă nimic cu vecinii de graniţă, direct la noi va fi potopul. Sânge pe pereţi! M-am săturat.

Şi se emit tot felul de ipoteze, alimentate la cafeaua de la ora 5 şi la şueta de la ora 7. Ce s-ar întâmpla dacă ar fi un asemenea cutremur şi la noi? Da' dacă ar pica toate blocurile? Da' dacă ar exploda centrala de la Cernavodă? Ce s-ar întâmpla atunci? Cum am face faţă unui asemenea dezastru? Suntem capabili să ne apărăm? Da' dacă valul ăla de-a lovit Japonia ajunge şi la noi? Da' dacă? Şi dacă pe lângă dacă prim mai apare şi dacă secund? Ce ne facem? Panică-ntre găini, zic.

Pentru că da, repet, e tragic; da' nici nu te poţi pune în pielea lor, nici nu poţi evita o chestie de genul discutând discuţii. Şi dacă din întâmplare chiar o să se-ntâmple, atunci nu pot zice decât atât: vedem atunci cum ne descurcăm. Ce rost are să stau să-mi frâng mâinile pe o ipoteză dramatică? Pot schimba ceva? Nu. Deci nu-mi voi irosi neuronii pe "what if"; prefer să mă bucur de faptul că e soare şi cald afară. Că pot bea liniştită o cafea, că am ţigări, că mâţele sunt bine, că are cine să mă asculte, că încă mai pot zâmbi. Când va fi momentul să jelesc, o voi face; da' voi avea motiv, nu voi alerga prin casă smulgându-mi părul de panică pe ceva ce s-ar putea să fie, posibil, poate, cândva.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Manie de dicţionar

Că am nenumărate manii, deja cred că e lucru ştiut. Că unele sunt mai lejere - "ca o ploaie caldă de vară" - sau că pentru altele ar trebui să stau frumos într-un borcan în scopuri ştiinţifice, asta e cu totul şi cu totul altă problemă. Dar, nah, sunt maniile mele, dezvoltate şi cultivate cu grijă, în timp; le-am ocrotit când erau doar o biată sămânţă, le-am alimentat, le-am udat, plivit şi apărat de soarele excesiv, mă rog, chestii d'astea pe care le face omul când vrea să aibă grijă de ce-i al lui. Şi-au crescut frumoase şi sănătoase, întocmai ca-n poveşti.

Ei, printre maniile cu pricina, se află una legată de cuvinte. Nu, nu le colecţionez pentru a le ţine frumos în vitrină. Nici măcar nu le caut pe alea de sună mai şmecher pentru a le implanta în vocabularul propriu şi personal. Nu iau cuvintele altora, nu am carneţel mental în care să le lipesc şi să nu le mai pot scoate nici cu ordinul procuraturii, nu alerg după ele. Daaaar - şi aici vine DAR-ul - există câteva care mă zgârie pe timpan. Am mai zis despre "mulţu", "plicti" şi "cu plă"; că-mi strepezesc dinţii, că au cam acelaşi efect ca lama de ras pe spatele fierului de călcat, ca mohairul între dinţi sau ca unghia pe tablă. Astea-s o categorie aparte. O modă voită care, sper eu pentru liniştea neuronilor mei şi aşa destul de în colţuri, să înceteze rapid.

Da' nu, că vezi tu, că mai există o categorie. Una despre care am crezut că e doar un moft, dar care se încăpăţânează să persiste. Şi nu, nu mă refer la eternele fraze luate de prin show-uri tv, care sar ca haita de lupi înfometaţi, din toate părţile. Aş putea ignora faptul că o dată pe minut se trezeşte unul să folosească "ori suntem golani" sau "nu ştiu", repetat, chinuit, încercând să reproducă tonul iniţial şi original. Pe bune că aş putea să ignor chestia asta, cu toate că, lucrând printre aproape 100 de oameni, probabilitatea de a auzi respectivele fraze creşte, creşte, explodează. Dar să spunem că s-au îndrăgostit atât de tare de ele încât par să se fi născut cu "nu ştiu" în braţe. Să spunem că nu mi se zburleşte decât codiţa când le aud, că o netezesc la loc şi că trec mai departe.

În schimb tata lor în materie de enervat este "Românica". Frate, mi se ridică sprânceana până peste cap, neuronii îs în colţuri, văd roşu; sânge pe pereţi! Nu, n-am nici o treabă cu patriotismul. Nu, nu susţin sus şi tare că e cea mai cea ţară; nu cred că totul e roz şi frumos, n-am ideea aia conform căreia tre' să te emoţionezi când vezi drapelul şi să stai cu mâna la inimă când se cântă imnul, n-are nici o legătură cu toate discursurile iubitoare de glie; pur şi simplu mă stresează cum sună. Adică, de ce? Nu e mai scurt, nu e mai uşor de pronunţat, nu e în nici un fel; sună bizar şi-atât. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi se pare că sună de-a dreptul penal. Şi da, vor veni argumentele alea, conform cărora e o denumire peiorativă; că la halul în care merg lucrurile în ţara asta nu merită o denumire mai bună, că şi-o merită, bla-bla-bla. Ridic şi din umeri, nu numai din sprânceană. Că se-ntâmplă chestii naşpa, înţeleg; da' numele ce vină are? Şi, mai presus de toate, eu ce vină am? Adică, de ce tre' să suport zgâriatul pe creier venit din toate părţile? Zi-i, frate, România e naşpa; România sucks; România e de-a dreptul peste stângul. Da' n-o maneliza în aşa hal încât să fiu tentată să mă-ntreb dacă vorbim aceeaşi limbă.

Nu, nu eşti mai interesant dacă îi spui "Românica". Şi, pe bune acu', mă ustură tastele când scriu denumirea asta. Nu, nu eşti nici mai monden, nici mai cult, nici mai amuzant, nici mai nimic de bine. Pur şi simplu te incluzi într-un sens peiorativ care te înconjoară. Pentru că nu te poţi separa de ea. Trăieşti în ea, o construieşti, o populezi, eşti o bucăţică din dispreţul pe care-l împrăştii.

Pe locul doi se află "Bucale". Pentru neofiţi - cu toate că mă îndoiesc de faptul că există cineva care să nu fi auzit asta - e Bucureşti. Şi nu se mai spune că stai în Bucureşti; nici nu te-ai dus în vizită la nişte amici din Bucureşti; nici măcar nu mai e capitală Bucureşti-ul. "Bucale e capitala Românicii". Arrrghh! Mi s-a făcut pielea ca de găină. Sincer înţeleg să vrei să stilizezi un nume care sună ciudat. Oricare ar fi el. Da' să strici ceva ce sună bine doar pentru că e în trend e, din nou, sânge pe pereţi.

Şi, finalmente, pe locul 3, e "Băse". Spus aşa, cu faţa puţin într-o parte, semiafectat, semidispreţuitor, cu gura dusă periculos de mult în apropierea urechii, mă rog, o imitaţie cam nereuşită de mimică à la Becali. Să ne înţelegem că puţin îmi pasă de politică. Nu mă afectează, nu mă "concernează". Nu are nici o legătură cu o posibilă simpatie/antipatie pe care aş avea-o faţă de Băsescu. Pur şi simplu mă calcă pe ficaţi numele prescurtat. A, da, şi figura cu care e, de obicei, spus. Din punctul meu de vedere, cere pumni.

Ei, şi maximul pe care poţi să mi-l dai dacă vrei să mă vezi cum mă transform e în felul următor: "Băse a fost primar de Bucale, capitala Românicii". Bine, dacă te rişti şi-o spui, ai face bine să fii sigur că alergi cu viteza vântului şi-a gândului, pentru că transformarea n-o să fie una plăcută. Adică, spui şi-apoi faci paşi rapid. Nu de alta, da' scrâşnetul ăla din dinţi nu e tocmai de plăcere.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Biblia cu dileme - p.2

Ce m-a dat peste cap a fost faza cu stigmatele. Adică, apar aşa, nişte răni, identice cu alea de le-a avut Isus, care sângerează, şi sunt acolo, pur şi simplu, fără să faci nimic, şi toată lumea zice că eşti binecuvântat, şi ghici ce: ultima, aia de apare în coastă, e menită să te omoare. Cu alte cuvinte eşti atât de binecuvântat încât dai colţu'. Şi nu oricum, ci în miros de mir, şi voci de îngeri care cântă încântaţi "aleluia", şi cerurile se deschid, şi tu eşti ăl ales, cel mai fericit dintre muritorii morţi. Dar da, eşti mort; dead, over, kaput, конец, cu ochii în X. Cu ce te mai încălzeşte că miroşi frumos?

În ordinea asta de idei, vom purcede azi la partea a doua de dileme biblice. Şi voi spune aşa:

Moise. Daps, ăla de-a desfăcut Marea Roşie în două. Adică cum a desfăcut-o? Adică s-a gândit el aşa mult, şi cu puterea minţii a făcut o cărare prin apă. Păi, îţi dai seama câtă forţă şi putere? Păi, realizezi cât de înalţi erau pereţii ăia de apă? Era aşa, ca la muzeu, unde vezi acvariile alea mari, cu mulţi peşti care fac tot felul de giumbuşlucuri. Şi cum de n-a avut nici un peşte curiozitatea să sară dintr-un perete în altul? Şi n-a vrut nimeni să-i scoată de acolo? Nu, că erau prea grăbiţi cu fuga. Da' când au intrat egiptenii, marea a simţit şi s-a gândit că poate au nevoie de o baie, aşa că s-a unit la loc, în unicul scop de a-i spăla. Sau poate că s-a gândit că e cam cald afară, şi-o baie bună o să-i răcorească. Sau... sau cine ştie? Cert e că pe mine mă cam lasă cu o sprânceană ridicată.

Şi plus faza cu tablele legii. Le-a găsit acolo, pe munte. Şi stăteau ele liniştite, încărcate de învăţături şi substrat, şi s-a întâmplat să treacă el pe acolo, să le vadă, şi să hotărască subit că după ce spun pietrele se va ghida de acum încolo. Să ne înţelegem: erau pietrele înţelepte, care au ajuns acolo prin inspiraţia divină, da' cum le-a coborât? Erau mari, mici, pătrate? Din ce fel de piatră erau făcute? Cât de adânc erau încrustate? Cât cântăreau? Erau groase, sau erau nişte biete tăbliţe cu semne pe ele? În ce limbă erau scrise? Erau şi cu traducere, sau au folosit Google translate? Complicate tablele astea...

Şi cu Iona? Cu Iona cum a fost? Păi, s-a gândit el aşa că i-ar prinde bine o excursie printr-un peşte. Cât mai mare, cât să aibă bulevard de plimbare, să poată să construiască oraşe în miniatură, să facă toate chestiile pe care le-ar fi putut face la suprafaţă; doar că s-o fi gândit că e boem să le încerce în burta peştelui. Vorba cuiva (da, nu e originală, am auzit-o şi mi-a plăcut), Iona seamănă cu Geppetto. Numai că dacă Geppetto îl căuta pe Pinocchio, Iona n-avea scopuri atât de părinteşti. El doar s-a bucurat de-o călătorie gratis, a zis "mersi" şi şi-a continuat viaţa. Bizar aş putea spune, da' te pui cu gustul omului?

Faza care mă dă peste cap de tot e aia cu vârsta. Că cică unii au trăit cu sutele de ani. Waaaa... asta e ceva, pe bune. Şi unde a dispărut secretul vieţii ăleia atât de lungi? Că doar mulţi dintre ei trăiau cu secolele, deci cineva tre' să fi ştiut cum fac chestia asta. Da' au fost egoişti, frate, şi n-au dat mai departe. N-au dat din casă, n-au suflat nici un cuvinţel, nici un indiciu, nimic-nimicuţ. Da' cum rezistau la schimbări? Se adaptau rapid, sau condamnau apariţia invenţiilor? Da' cum de mai ştiau ce vârstă au? Unde ţineau evidenţa? Cum puneau sute de lumânări pe un tort? Frate, ce plămâni trebuie că aveau, ca să le stingă pe toate dintr-o singură răsuflare... Şi, din nou, sigur anul lor avea 365 de zile? Adică, pe bune, mie una mi se pare cam greu de crezut că secolele alea avea de multe ori 365 de zile în ele. Şi dacă le reduci la jumate, şi tot mi se pare ceva dubaş la mjloc. Dar, hei, poate-s eu aia paranoică, şi ei chiar trăiau fără limită. Da' tot mă întreb, scărpinându-mă româneşte în cap, dacă mai ştie careva secretul, şi cum de-l păstrează doar pentru ei, şi nici măcar nu-l folosesc, pentru că cineva care ajunge la măcar 150 de ani ar trebui să fie pe prima pagină a fiecărui ziar, şi cap de afiş la toate televiziunile existente. Da' n-am văzut nici unul. Aşa că ori nu-l ştiu, ori nu-l folosesc...

Şi da, mai sunt. Multe întrebări, multe dileme, da' mă opresc aici pentru moment. Următoarele, altă dată. Măcar aşa să mă simt şi eu ca Şeherezada.

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

Mucenic sacrificat

Luni. Programare la coafor. Mda, ştiu, sună ciudat. Cu lăbuţa pe inimă spun că m-am dus doar pentru că bretonul ajunsese mult prea lung, iar partea din spate mai avea puţin şi putea să fie făcută coadă. Deci, m-am dus pentru o scurtare vizibilă a tunsorii actuale. Şi am ales luni, pentru că experienţa precedentă m-a învăţat să nu mai pun piciorul pe acolo sâmbăta. Nu de alta, da' ar fi trebuit să mă lupt pe o rezervare cu hoarda de femei care voiau sarmale pentru nunţi şi paste pentru botezuri; nu, coaforul nu e cantină, da' unele se încăpăţânează să aibă impresia asta.

Buuun, şi ajung eu la Morena care mă tunde fără să mă agaseze, fără să-şi dea aere de atotcunoascătoare, căreia îi spun "vreau asta" şi "asta" nu ajunge stilizată după bunul ei plac. Cu alte cuvinte, mă tunde după cum îmi tună mie, nu după cum îi tună ei. Ei, şi stăteam eu liniştită pe scaunul meu, zgomot de foarfecă în ureche, ici colo câte un foehn, ba o uşă deschisă, ba un râset colorat, când aud:
- Fetelor, vreţi să mă duc să iau mucenici? Da, tot de acolo, de unde am luat şi ieri, că tare buni au fost...

Figura mea a căpătat o mimică nedumerită. Mucenici? Ce le-a pocnit? De unde până unde mucenici pe vremea asta? E drept că am intrat eu într-un magazin şi erau nişte mucenici ciudaţi într-o pungă, da' pe bune că nu le-am dat importanţă. Ei, cine ştie, s-or fi făcând acu' mucenici indiferent de sezon... Figura mea nedumerită a căutat să-şi îndrepte atenţia asupra coafurii. Nu de alta, da' la spate voiam mult mai scurt decât mi-l lăsase Morena, şi-ntre dilema mucenicilor şi părul meu, prefer părul. Tipic Vărsătorilor, aţi fi tentaţi să spuneţi, şi n-aş putea decât să vă dau dreptate. Deci, las mucenicii la o parte şi mă concentrez pe tunsoare. Care, apropo, a ieşit şmecheră...

Ei, ies eu prospăt tunsă în lume şi da, normal că am în plan colindat prin magazine. În faţa mea apare ca prin minune o simigerie. Da, din aia de se cheamă tradiţional "covrigărie". Miros de covrigi proaspeţi, fierbinţi chiar, în frigul de afară. Yummi! Daaaar, ce-mi văd ochii? În faţa simigeriei, anunţ mare: "avem mucenici!"

Sprânceana mi se ridică vizibil de astă dată. Ce-a păţit lumea? Păi, reluăm, de ce mucenici în martie? La începutul lui martie? Nu se făceau aşaaaa, mai târziu? Nu trebuia să fie maică-mea adânc îngropată în tăvile cu mucenici? Nu trebuia să alerge taică-miu panicat pentru că nu-i ajunge nuca? Mierea să curgă râuri prin bucătăria mea? Mâţa să facă 13-14 pentru că miroase frumos şi vrea şi ea, chit că nu mănâncă? Deci clar s-au încurcat ăştia cu mucenicii, pentru că, ghici ce, nu e sezonul mucenicilor, altminteri aş fi ştiut. Ei, îi las în pace, nu mă iau de ei, mai ştii, poate o fi vreo nouă tradiţie, să faci mucenici de mai multe ori pe an... Îndepărtez tradiţia religioasă din minte şi trec la partea importantă, magazinele.

Marţi. Dimineaţă. Mă târâi înspre aragaz pentru a pune de cafeaua care mi-ar permite să merg. Dispoziţie mirifică, foarte sociabilă şi comunicativă; not. Când, panică, nedumerire, dramă: la mine în bucătărie, un mucenic! Unul singur, tronând pe farfuriuţa lui, uns cu miere şi acoperit cu nucă. Momentul de agonie a fost scurt. Ăla de "e o conspiraţie mondială împotriva minţii mele" a existat, recunosc, da' a trecut rapid pentru că... m-a lovit. Realitatea adică. Şi, Camelia, eşti cu capul. A trecut un an; un an de la ultimii mucenici. Da, ţi-ai repetat că e martie, da' ai şi conştientizat chestia asta? Nee, era greu. Adică da, ai sesizat că e martie, ţi-ai ales baba, ai cumpărat flori şi mărţişoare şi cadouri, da' să te prinzi că pe 9 se fac mucenici, canci. Sânge pe pereţi!

De nervi, l-am mâncat. Aha, pe tot. N-a mai rămas nici nuca din el. L-am devorat, l-am fărâmiţat, l-am făcut istorie. Să ştie el de altă dată să se mai furişeze la mine-n bucătărie fără să anunţe. Păi, musafirii nepoftiţi asta păţesc: sunt mestecaţi şi nu rămâne nici urmă din ei. Şi m-a mai lovit ceva: am scăpat anu' ăsta fără să mai fiu terorizată de platouri cu mucenici, de mucenici fierţi, de mucenici veniţi din toate direcţiile. Frate, în anii trecuţi era invazie. Era exact o armată de mucenici, venită să mă terorizeze. Anul ăsta, unul singur a fost de ajuns să-mi dea peste cap evidenţa timpului. Da' i-am venit de hac.

Şi-a mai trecut o zi. Şi pe bune dacă pricep cum trece timpul, pentru că am senzaţia că am rămas cu un an în urmă. Un an care preferam să nu existe. Aşa că mucenicul ăla şi-a meritat soarta. N-am nici mustrări de conştiinţă, nici accese de vinovăţie. Îl aştept pregătită pe ăla de anul viitor. Dacă s-o încumeta să mai apară, după ce a păţit fratele lui mai mare. Oricum, încă o dilemă rezolvată.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!