Jucării - p.3

Mă fascina Lego-ul. N-am avut lego, da` am avut o amică; ea avea lego. Și ne jucam amândouă cu lego-ul ei. Avea mulți omuleți, bucăți din ediții diferite dar, dacă ne dădeam interesul, puteam forma un oraș. Cam pestriț, da` tot oraș se chema că e.

Visul meu major era lego-ul ăla, cum îl vedeam în reclame pe Cartoon Network: construcții imense, tematice, cu tot felul de drăcii pe care le puteai schimba în fel și chip. N-a fost să fie, da`tot am rămas cu gândul la ele.

Și tot din ciclul reclame la televizor, erau și casele alea imense de păpuși. Să ne-nțelegem că eu și păpușile n-am avut niciodată o relație tocmai strânsă. Adică aveam destule, care stăteau cuminți pe șifonier. De jucat tot cu mașinuțe, omuleți și chestii de construit mă jucam. Da` casele alea de păpuși mă fascinau teribil! Aveau de toate: baie, bucătărie, dormitor în miniatură, nebunii de stătea mâța-n coadă și-mi stătea și mie mintea când mă uitam la ele.

Plus cutiuțele pe care, dacă le deschideai, ascundeau și ele un univers în miniatură. Niște căsuțe mai mici, numai bune de purtat în buzunar.

Da` poneiii? Ăia cu păr lung și colorat, pe care-l puteai pieptăna, sau împleti după bunul tău plac... Minunăție curată!

Și știu și acum, la fel cum știam și atunci, că nu m-aș fi jucat neapărat cu ele. Le-aș fi avut frumos puse la păstrare în colecție, dar tare mă-ncântau. Mă-ncântau, zic? Mă-ncântă și acum, când nu le văd doar la televizor; și stau gură-cască la secțiunea jucării de prin magazine, și-aș putea să cumpăr oricând, da` pe bune acum, ce să fac cu ele?

Așa că stau cu palmele lipite de geam, lângă copiii de 6 ani, lécher les vitrines, cu gândul că ”uite, mă, pân`la urmă am ajuns să le văd și live, nu doar în reclame...”

Iar când îmi trece prin cap gândul c-am cam îmbătrânit, mi-aduc aminte că m-aș juca oricând cu lego-ul altcuiva, și mă simt young again. Forever young...

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

14 sacrificat - p.2

Inevitabil au început reclamele stupide legate de Valentine`s day. Să ne-nțelegem că nu mă deranjează sărbătoarea în sine. Sărbătoare fericită, ursuleți și inimioare, whatever, pe bune. Dacă are cineva chef să facă baie într-o cadă cu petale roșii de trandafiri o dată pe an, cine-s eu să mă pun contra?

Ai chef să mai treci o sărbătoare în calendar, bravo ție, vezi de-mi pasă. Poate că mă amuză, poate că-mi place, poate că-mi e indiferentă, în nici un caz n-o să mă vezi cu pancarte ”kill Valentine`s day!”

Dar... DAR pe măsură ce se apropie, începe invazia de chestii siropoase și mesaje subliminale. Pe bune. Vitrine, reviste, internet - tot e plin de inimioare și de îndemnuri semierotice. ”Ia-ți o lenjerie sexy pentru iubitul tău, special de Valentine`s day!” ”Surprinde-l c-un ruj incendiar, ca Ziua Îndrăgostiților!” ”Cucerește-l cu aroma noului tău parfum; fierbinte ca dragostea voastră!”

Știu că poate e leit-motiv faptul că nu pricep de ce ar trebui să fii specială într-o zi anume și - posibil - lălâie, neglijentă și șleampătă în restul timpului. La fel de leit-motiv ca ideea că, dacă iubești, iubești tot timpul, nu doar cu ocazia unei zile din calendar. Dar nu mă pot abține să n-o spun.

Din punctul meu de vedere, lenjeria aia sexy, dacă e stilul și genul tău, ar trebui s-o ai oricum. S-o ai pentru că vrei tu s-o ai, nu doar pentru comfortul vizual al altcuiva, într-o seară anume.
Rujul îl ai incendiar pentru că te simți bine tu cu el; pentru că face parte din tine, pentru că ți se potrivește și te definește.
Parfumul - pentru că e notă din tine; pentru că vă completați. Nici una dintre ele pentru o altă persoană.
Că da, efectul poate fi și pentru ceilalți, clar! Dar reclamele care pun accent pe ceilalți prin chestii proprii ție mi se par trase de păr. Adică n-ai îndeajuns de mult respect pentru tine încât să profiți de orice te face să te simți bine; e musai să ai un motiv pentru a face asta...

Ciudat e că mulți pică la faze din astea. Vânzările cresc, reclamele se-nmulțesc, nervometrul meu mai are puțin și explodează. Dacă mai văd pancarte cu inimioare lângă chestii de vânzare, îmi schimb profesia în antireclamist. Să vedem atunci concurență!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.114

Spiel mit mir ein Spiel...



Enjoy!

De ce

Dacă m-ai întreba de ce, ți-aș răspunde că e pentru cum zâmbește. Cald, de parcă ți-ar zâmbi numai ție. De parcă doar tu ai exista atunci, acolo, lângă.

Pentru cum știe să asculte, chit că spui doar bălării, chit că ai mai spus aceeași poveste de multe ori până acum; doar pentru că știe că ție-ți face plăcere să povestești.

Pentru cum povestește, la rândul ei și cum te face să vezi ce povestește. Să trăiești ce-a trăit, să respiri același aer pe care l-a respirat, să simți ce-a simțit.

Pentru cum știe mereu să spună ceva care să te liniștească; să facă senzația aia din stomac să dispară și să-ți dai seama că n-ai avut motive, ai avut doar panică. Pentru cum se bucură, pentru cum te mângâie, pentru cum te ridică, cum te privește, cum te ceartă din priviri, cum îți explică de ce, cum îți susține sau spulberă argumentele, pentru conexiunile pe care le face, pentru grația cu care se mișcă, pentru ideea de cald pe care o emană, pentru aparența uneori absentă, pentru toate astea și multe altele.

Dar nu întrebi. Și neîntrebată, nu spun. Dacă m-ai întreba, ai afla toate astea și altele încă. Sau poate nu întrebi pentru că știi deja...

Pân` la următorul de ce, la bună vedere!

Înainte de plecare

De fiecare dată când trebuia să plec undeva, era clar că nu dorm. Nu în noaptea de dinainte. Sau, dacă adormeam cumva, prindeam vreo 2 ore chinuite de somn, exact înainte de a suna ceasul.

Cu câteva zile înainte era așa, un preludiu foarte lung. Dura măcar 3 zile. Sinceră să fiu, preludiu de 3 zile mi se pare puțin cam mult dar, na, asta se-ntâmplă când afli prea din timp când tre` să pleci.

Niciodată nu mi-am făcut bagajul decât în seara de dinainte. Cât mai târziu, cât mai aproape de moment. Liste da, recunosc, fac din timp. Niciodată nu-mi adun toate ideile odată. Așa că lista avea timp să se umple. În seara aia, ia lista, adună chestii, verifică lista, mai gândește-te puțin, mai verific-o odată, și parcă tot ai uitat ceva, și clar nu știi ce, așa că mai bagă vreo 2 chestii de umplutură, poate înlocuiesc ce crezi c-ai uitat, și nu-nchide geanta până nu ieși pe ușă; în ultimul moment măcar o pereche de șosete și tot mai îndeși pe undeva.

Da` senzația... senzația e inegalabilă. Între nerăbdare, neliniște, furnici la degete, planuri despre cum o să fie, planuri despre cum nu trebuie să fie, întrebări banale gen ”să-mi iau apă de la consignație sau direct din gară?”, d`astea.
Plus că nu, oricât ai fi de conștient că tre` să dormi, nu se lipește somnul neam. Ai mai sta la un pahar de vorbă, și unul se face două, și parcă vorbești mai cu spor, și cu toate că patul te strigă cu mânuțele întinse îl ignori total. Oricum dacă te-ai urca în el perna ar avea ace, pătura ghimpi și cheful de plecat ar fi mai abitir.

Cam aceeași senzație ca înainte de prima zi de școală în 1-4. Ca înainte de Crăciun sau de ziua ta. Sau ca atunci când știi c-o s-o vezi a doua zi, chit că de-abia i-ai zis ”noapte bună”.

Pân` la următoarea senzație, la bună vedere!

Camera de urgențe - p.3

În fața camerei mele e o bucață de gheață. Destul de consistentă.
Și tre` să fiu atentă cum și pe unde calc, pentru că există riscul de a aluneca.
Dacă alunec, e posibil să cad.

Cel mai fericit scenariu e ăla în care cad și-mi julesc palmele.

Da` dacă alunec, și-mi fuge piciorul, și intră sub mine, și se rupe? Un picior rupt nu-i o tragedie. Decât dacă e osul rupt total și c-o așchie ieșind prin piele. Așchie zic? Juma` de tibie zâmbind fastuoasă, cu gingiile însângerate, pielea din jur ferfeniță, fâșii crăpate și sânge ca la balamuc.

Dar dacă, în cădere, mă sprijin de geam și geamul se sparge, și o bucată-mi secționează jugulara? Și mă zbat ca un pui cu gâtul tăiat și mă înec în propriul sânge, în timp ce tibia fortează pielea, și rotula sare de la locul ei, și mă lovește direct în moalele capului, și nu știu ce pățesc mai întâi: mă înec, pierd tot sângele sau leșin.

Bineînțeles, există mereu posibilitatea de a lovi treapta cu capul în timp ce cad. Și, din cauză de zguduială,geamul să cedeze, cioburile să mă acopere, să mă transforme în arici, unul dintre ele să-mi pice-n ochi, altul să tranșeze partea de piele care mai ținea piciorul deja rupt și, în timp ce-ncerc să mă târăsc după ajutor, să-mi intre în palmă un cui ruginit care nu știu cum a ajuns acolo (dar orice e posibil), să scap aproape teafără de cioburi, și căzătură și orice, dar să uit de partea cu rugina, și ea să lucreze neștiută pentru că am uitat de antitetanos.

Și astea toate pentru că e o bucată de gheață în fața camerei mele...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Fum risca(n)t

Fumez de undeva de prin clasa a-12-a. Cu toate că diriga dintr-a-7-a era convinsă că bat în mine ca turcoaica. Vocea era de vină. Da` ce vină aveam eu că m-am născut cu voce de fumător?

Bun, și-am fumat lângă zidul liceului, lângă blocurile din față sau în părculețul din apropiere, în funcție de politica școlii față de fumători. După liceu, am fumat în curtea facultății, în interiorul facultății, în tren, nu prea mai conta; era liber la fumat în locuri publice. Și-a fost bine.

Mecca a fost în anul în care m-am angajat, c-aveam loc de fumat în clădire, și-ți era mai mare dragul să vii la muncă, să-ți iei cafeluța și să fumezi liniștit, eventual rezemat de-un scaun, înconjurat de perdeaua de fum a celorlalți, la cald și bine și comod.

N-a ținut mult minunea. Acum nu mai avem loc de fumat. Și pe bune că nu mă deranjează când e acceptabil afară. Da` cum dă gerul, cum mă aricesc. Pentru că, oricât de ger ar fi, tot vrei să fumezi. Ca pauză, ca destindere sau pur și simplu pentru că țipă plămânul în tine. Vânt din față, vâjgăraie din spate, ciclon stânga-dreapta. Oricâte haine ai avea, tot te mușcă. Ești înghețat în secunda doi. Degetele-s degerate pe țigară; nu le mai simți, din instinct nu-i dai drumul; și tragi din ea, poate te mai încălzește, și tragi și frig odată cu fumul, și-ți îngheață și plămânii, nu doar exteriorul. După juma` de țigară mergi de parc-ar fi picioarele altuia care te duc, da` măcar plămânul e fericit. Până îl lovește din nou dorința. Și ia-o de la capăt...

Cică-i viciu. Eu prefer să-i spun plăcere. Și-mi place să-mi întrețin plăcerile, și-s în stare de aproape orice pentru ele. Chiar și să fumez semi-înghețată la minus țâșpe grade. Fiecare cu maniile și limita lui de rezistență. Alte manii? Lista e deschisă...

Pân` la următorul ”viciu” la bună vedere!