DND! Fac gunoi!

Am cumpărat din nou saci menajeri. Din ăia, nici prea mari, nici prea mici, medii, cât să încapă într-un coş de gunoi de cameră, mediu, drăguţ şi cu capac. Trecem peste cât am căutat un coş de gunoi drăguţ, cu cap de broscuţă, sau cu ochişori, sau măcar cu o culoare mai acătării, fără să găsesc. Pentru că da, sună ciudat, dar am căutat câteva zile şi n-am găsit decât coşuri în culori sobre, că vezi tu, dragă doamne, coşurile trebuie să fie camuflate în cameră, nici să nu se simtă prezenţa lor, nici să nu se cunoască faptul că da, mai arunci conţinutul unei scrumiere, două ghemotoace de hârtie şi-un pachet gol de ţigări. Păi, eu voiam un coş care să strige din toţi rărunchii: "aici sunt! uite-mă! bagă-mă-n seamă! hrăneşte-mă!" Nu, nu mi-a mai sărit o doagă, dar când mă uit la săracul coş bej, mă apucă tristeţea...

Dar, reluând, am luat saci menajeri. Trebuie să mărturisesc, cu lăbuţa dusă ruşinos la inimă, că fac mult gunoi. Adică nu, să ne înţelegem, nu programez gunoiul cu pricina, nu mă trezesc într-o bună dimineaţă cu măreaţa idee de a croşeta gunoi, se întâmplă. Şi da, sacii menajeri se duc mai abitir decât metrii cubi de apă, pe apometru.

Am constatat eu aşa: două doze de cola, o sticlă de apă, vreo 2 pachete de ţigări, başca un caiet pe care trebuia să-l arunc demult, dar am amânat că nu-l mai găseam, gata sacu' menajer! Ia, Camelia, sacul decorat cu o fundiţă şmecherie, şi mazileşte-l afară din cameră; peste vreo două ore, încă unul, şi-ncă unul, şi aşa se duce tot sulul de saci, cumpăraţi cu grijă alaltăieri.

În momentul în care fac curat, na belea! mai ia o scamă, mai adu-ţi aminte că trebuie să scapi şi de toate revistele alea pe care le-ai citit cap-coadă, mai găseşte şi-o pereche de pantofi pe care nu-i mai porţi nici moartă, frate, mult gunoi!

Am constatat chestia asta de pe undeva de prin Cluj; venea coletu', despachetam, ambalajul la gunoi. Chestiile interioare coletului, aveau şi ele ambalaj; tot gunoi. Mai curăţă una, alta, gunoi again. Dacă mi-aş fi dat interesul, aş fi putut să fac excursii la "ţara gunoiului" de lângă bloc, de vreo 5 ori pe zi. Mai iei o apă minerală, ghici ce! Gunoi. Mai mănânci o ciocolată, din nou. Proasta inspiraţie de a cumpăra fistic pe care să-l ronţăi la film, nuuuuu, nu gunoi...

Şi stau şi mă gândesc aşa: cum ar fi o lume în care să n-ai voie să faci decât o anumită cantitate de gunoi pe zi, pe săptămână, pe lună? Păi, ar fi trist, trist de tot. Da' să se impoziteze gunoiul? Muuuamă, câţi bani şi-ar scoate statul de pe spinarea mea! Da' să fii plătit să faci gunoi? Mi-aş depune în mod clar cv-ul, pentru că ştiu să fac gunoi cu stil, ba chiar şi să-l împachetez fencitrendi...

Da, ştiu, văd vreo două sprâncene ridicate strategic. Adică, ce mi-a venit să dezbat gunoiul lunea? Păi, tocmai am făcut curat; am mutat patul, am scăpat de o serie de chestii inutile, şi acu' mai am de muncă încă o bucată de vreme, să car toţi sacii menajeri afară din camera mea lucind de curăţenie. Şi dup-aia să trag o fugă să mai cumpăr încă o generaţie de saci, pentru că au dispărut într-un mod inexplicabil; tre' să fie de vină sticla de şampanie pe care am îndesat-o în ultimul, pentru că, să ne înţelegem, sticlele trebuie puse în saci separaţi, hârtia în alţii, şi tot aşa, că cică tre' să fim responsabili, şi să ne transformăm în eco-făcători de gunoi.

Ne place, da, ne place - p. 20

Du beau temps j'en ai rien à foutre
De la pluie j'en ai rien à foutre
De duminică,
Mab

Formol fashion

Nu folosesc căciulă, fes, şapcă sau pălărie. Nici măcar gluga nu mă încântă grozav. Prefer să merg "cu capul gol" chiar dacă afară ninge, plouă, vine potopu'. În parte pentru că n-am găsit nici o chestie care să-mi stea cât de cât ok, în parte pentru că, o dată scoasă chestia de-mi acoperă creierul, podoaba mea capilară ar sta în toate direcţiile posibile; aş arăta ca un punker într-o zi proastă, da' proastă rău de tot, în care n-a avut nici gel, nici fixativ să-şi repare freza. Mă rog, să ne limităm în a spune c-aş arăta mai mult decât ciudat.

Evident că nu a fost dintotdeauna aşa. Nuuu, am avut partea mea de căciuliţe, de mi se urâse la un moment dat, pentru că trebuia să port fes "pentru a nu răci", spunea bunică-mea. Puneam cuminte fesul pe cap, ieşeam pe uşă, ieşeam şi din raza vizuală a bunică-mii, şi fesul păcătos ateriza direct în geantă, de unde nu mai vedea lumina zilei decât înainte de a ajunge din nou acasă; dacă nu uitam de el. Evident că pentru primul strănut cauzat de cine ştie ce alergie, lipsa fesului era dată drept motiv principal; şi-ndură, Camelie, morala cu fesul, şi cu copiii încăpăţânaţi, care nu-şi ascultă părinţii, că părinţii sunt deştepţi, şi ştiu mai bine decât tine cât de pervers e curentul, care vine aşa, pe nesimţite, şi te prinde, şi te aruncă direct în mama răcelii, şi dup-aia mai e posibil ca, la 50 de ani, să ai nişte dureri de cap groaznice, numai şi numai pentru că ai fost căpoasă şi n-ai vrut să laşi frumuseţe de fes adânc înfundat pe cap.

Mă rog, eu m-am luptat cu fesul, el cu mine, acu' nu mai port, după cum spuneam, nici să mă pici cu ceară. Dintre căciulile care mi-au marcat existenţa se numără însă cele de blană. Nu, nu pe mine. Eu am avut o singură căciuliţă de blană artificială undeva pe la 4 ani, care mi-a plăcut teribil, pe care am preţuit-o nespus, care se lega sub bărbie şi mai avea şi doi cănăfei pe-o parte. Da, era drăguţă foc căciuliţa mea...Numai că nu ea e subiectul de azi.

S-o luăm metodic. Ce au în comun toate învăţătoarele? Da, vorbesc despre persoanele alea, pe care timp de patru ani le-am divinizat, care reprezentau autoritatea supremă în orice materie, al căror cuvânt trăgea mai greu decât orice, în orice balanţă l-ai fi pus. Adică, era de ajuns să vii cu argumentul "doamna a spus" şi deja orice teorie devenea certitudine. Jucai după cum spunea "doamna", săreai dacă spunea "doamna", nu-ţi puneai întrebări dacă "doamna" te punea să faci o groapă şi dup-aia s-o umpli la loc; trăgeai ca prostu' să iasă groapa bine şi apoi s-o umpli perfect. Deci, ce aveau în comun toate "doamnele"? Erau trecute de o anumită vârstă? Probabil. Aveau favoriţi între favoriţi? Posibil. Aveau toate căciuli de blană? Categoric!

Deci, era clar. De fiecare dată când vedeam o căciulă de blană pe stradă, existau 90% şanse ca persoana respectivă să fie învăţătoare. Şi nu era orice fel de căciulă. Nu, frate. Cred că exista o fabrică specială, care făcea căciuli de blană exclusiv pentru învăţătoare. Moda s-a extins rapid şi asupra profesoarelor, dar ele, învăţătoarele, au venit cu această inovaţie în materie de modă.

Erau nişte căciuli mari. Dar când zic mari, trebuie să vă gândiţi la ceva cu adevărat maaaaare. Pompoase. De parcă sacrificaseră mai multe animale medii pentru a realiza sus-numita căciulă. Unele încă mai aveau coada sau labele animalului sacrificat. Dacă te uitai cu atenţie, mai că aveai impresia că respectiva căciulă aşteaptă doar momentul potrivit pentru a-şi lua tălpăşiţa. Frate, era vie! Pe bune. O simţeai cum te urmăreşte, cum stă cu ochii pe tine, cum respiră; ba chiar parcă mai şi creştea, pe zi ce trece. Şi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva căciula aia, până la urmă, nu e cu animalul încă în ea. Adică, doamna era o femeie miloasă; oare nu exista posibilitatea să fi vorbit cu nenea căciularu' să-i modeleze doar căciula, să se asigure că nu fuge animalu' şi să şi-l pună pe cap, viu şi nesacrificat? Era ceva aşa, de parcă aş fi luat eu mâţa şi mi-aş fi pus-o direct în creştet, şi i-aş fi folosit coada pe post de nojiţe.

Dacă prindea o urmă de curent, căciula doamnei devenea mai vie decât îmi părea la început. Fremăta toată, se strângea, se mişca; dacă o lăsa pe catedră, puteai să juri că scoate sunete, că se tânguie sau că râde de tâmpeniile pe care le debitam uneori. Oare câţi iepuri fuseseră sacrificaţi pentru căciulă? Pentru că da, era o căciulă moale, pufoasă. Mai existau şi celelalte căciuli, mai băţoase, care arătau de parcă ceva s-ar fi târât, s-ar fi zbătut bine şi ar fi murit acolo. Da' căciulile alea nu le înţelegeam neam. De ce ţi-ai pune un animal atât de urât pe cap? Parcă aveau şi un anume miros, atât de nasoale erau.

Dacă te apropiai de cancelarie, în pauză, iarna, vedeai adunare de foste animale, mişcându-se de colo colo, cu posesoarele lor cu tot. Învăţătoare, repet. Şi erau mai înalte, mai scunde, mai repezite sau mai în slow motion, în funcţie de caracterul posesoarei. Ba chiar era şi-un învăţător, care avea şi el tot căciulă de blană; o căciulă ciudată, de parcă ar fi fost făcută din juma' de lup, roşcată şi băţoasă. Pot să jur că lupul ăla nu murise cu foarte mult timp în urmă; avea şi el acel je ne sais quoi care-l făcea să arate ca şi când ar fi stat la pândă.

Ce n-am văzut deloc, în toată experienţa mea cu căciulile de blană. N-am văzut căciuli din cap de animal, cu toate că persoane cărora li s-ar fi potrivit genul ăla de căciulă erau cu duiumul; mai farouche, mai puse pe harţă, mai gata gata să se repeadă la jugulara ta.

Şi, ca să revin, nu pricep de ce toate învăţătoarele umblau cu mortăciunea pe cap. Mie, una, mi se părea cel puţin ciudat. Morbid de-a dreptul, puţin barbar, puţin cu o doagă în minus. Adică, animalul e făcut să fie viu, nu să ţină de cald. Mă întreb şi acum dacă doar învăţătoarele de Galaţi erau sadice şi crude, şi cu moda lor proprie şi personală, sau e un atribut al învăţătoarelor de pretutindeni, şi mai ales din copilărie...

Copii S(econd)H(and)

Mult timp mi-am dorit un frate sau o soră; care chiar să fie prezent în viaţa mea, cu care să fac tot felul de tâmpenii, pe care să mă supăr sau care să se supere pe mine, pe care să-l împac mai apoi, cu nervii căruia să pot să-i ameninţ pe cei care se luau de mine. Aş fi fost în stare să împart şi jucăriile cu el, şi dulciurile, şi cărţile.

Evident că mania asta m-a pocnit pe undeva, pe la 10 ani; exclus să se apuce maică-mea să mai procreeze o Camelie în miniatură, plus că eu aş fi preferat să fie cam de-o vârstă cu mine, ba chiar cu un an, doi mai mare, pentru a nu-mi pierde total statutul de băgată cu precădere în seamă. Un micuţ care să urle non-stop, căruia să trebuiască să-i schimb scutecele şi care să mă detroneze, nu mă încânta. Aş fi vrut pe cineva cu care să pot discuta, cu care să construiesc cazemate, cu care să schimb trânte. Clar aşa ceva era fizic imposibil, aşa încât mi-a venit mie ideea de a-i convinge pe ai mei să adoptăm un copil. Oricare. Şi n-am înţeles decât mai târziu că, într-adevăr, nu se prea putea. Adică, am auzit multă lume spunând că, unde mănâncă trei, mănâncă şi al patrulea. Nu-i chiar aşa, pentru că nu contează doar că mănâncă, mai contează şi ce, şi cât. Deci a trebuit să renunţ la visul cu adopţia.

Dar aşa am ajuns eu la concluzia că adoptatul nu e o chestie deloc rea. Adică, nu poţi avea copii "natural", n-are nici un rost să-ţi faci riduri, nervi, sau să-ţi pui capăt zilelor. În mod clar există măcar un copil de adoptat care şi-ar da jumătate de cap numai ca să-l alegi pe el. Eşti gay, vrei copil da' n-ai cum să-l faci, adopţia e soluţia. Nu vrei să rămâi cu vergeturi sau te sperie gândul de a te chinui sub formă de păstaie şi kinder cu surpriză timp de 9 luni, adoptă. Neee, nu m-am transformat peste noapte în iubitoarea copiilor de pretutindeni, nu, în continuare am aceeaşi părere, ar face bine să stea departe de mine, dar m-a pus o chestie auzită zilele trecute pe gânduri.

O anumită doamnă nu vrea să-şi recunoască nepotul pentru că e adoptat. Pentru că nu e sânge din sângele ei, pentru că nu le curge acelaşi ADN prin vine, pentru că vezi tu, dragă doamne, nu e decât un copil din flori nimerit din greşeală în familia ei, menit să-i strice pedigree-ul.

Şi mă gândesc eu aşa: contează chiar atât de mult legăturile de sânge, sau e mult mai important faptul că, într-un final, cei care l-au adoptat chiar îl privesc ca pe copilul propriu şi personal, pentru că bagă în el toate chestiile alea minuscule care, la un moment dat, îl vor face al lor. Care e diferenţa pentru oricine altcineva în afară de mama preaînsărcinată între un necunoscut pe care îl vezi după nouă luni, sau unul pe care îl iei frumos de la orfelinat? Tot nu-l vezi până atunci, tot nu-l cunoşti, tot tu îl creşti după. Deci? Că-l ştii ieşit dintr-un spermatozoid familiar sau dintr-unul necunoscut, tot vrăjeala aia e. Cu nici unul dintre cei doi spermatozoizi nu vei ajunge să stai de vorbă la o cafea, pe când cu rezultatul lor, da.

Şi-mi aduc aminte de o chestie din copilărie. În bloc cu noi, o familie. El, ea, copilul. Copilul adoptat. Păi, frate, şi-au dorit copilul ăla, l-au crescut cum ştiau ei mai bine, stăteau şi-n cap pentru el. Toate bune şi frumoase până când, la 15 ani, îi spun că e adoptată. Şi fetişoara aia a dat toţi cei 15 ani la o parte, şi-a-nceput să facă numai după cum o tăia capul şi, la fiecare "mustrare", răspundea clar că "nu sunteţi părinţii mei, n-am de ce să vă ascult". O fi bine, o fi rău, Bălan să-i aleagă. Da' mie mi s-a părut cel puţin ciudat că poţi spune că nu-s părinţii tăi doar pentru că nu e acelaşi sânge. Adică, te-au crescut, te-au gâdilat şi-n cot, te-au învelit noaptea şi te-au ajutat să faci exerciţiul ăla stupid la matematică; asta nu-i face mai părinţi decât ăi de te-au procreat şi te-au lăsat dup-aia la orfelinat?

Da' nu, că vezi tu, că adopţiile şi orfelinatul sunt încă privite ca acu' ţâşpe ani în urmă, când era ruşine să spui că ai adoptat sau că ai fost adoptat. Frate, încă ne mai cramponăm de cele mai stupide chestii, numai ca să avem de ce ne plânge? Păi, dacă tot e aşa, eu zic ca toţi copiii de la orfelinat să fie obligaţi să poarte un semn distinctiv, cum aveau evreii în lagăre, iar cei care-i adoptă să aibă şi ei, de asemenea, un semn. Pentru că vezi ce au putut să facă! C'mon! Un plod e un plod chiar dacă n-ai contribuit la facerea lui, un tată e tot tată, chiar dacă nu te-a văzut la ecograf.

Şi da, cred în adopţii; repet, nu's eu cea mare iubitoare de copii, da' dacă tot sunt acolo, există în stoc, de ce să nu-i iei şi pe ei, dacă tot îţi doreşti cu patimă unul şi nu-l poţi avea? E cam aceeaşi chestie cu persoanele care spun că iubesc animalele, vor unul, dar nu îl hrănesc pe ăla de pe stradă pentru că e vagabond, şi nu-şi vor lua decât unul cu pedigree, pentru că nu concep să ducă în lesă decât câine de firmă. Da, poate nu o să vă surâdă comparaţia, dar pe bune că, dacă o gândiţi cu atenţie, veţi vedea că e acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru.

De Paştele tău, mămico!

"Paşşşştele mă-tii, azi, mâini, poimâini, şi răspoimâini!" Cam aşa suna cea mai des auzită "vorbă de dulce" din copilăria mea. Autoarea, bunică-mea, când se supăra pe ceva; sau pe cineva. Că era vorba despre scaunul care-i stătea în drum, despre mine care făcusem nu'ş ce boroboaţă cu talent, sau faptul că iar s-a ars siguranţa, asta era maxim. Şi îmi răsuceam creierii pe toate părţile, să-nţeleg, mă suceam, mă învârteam, şi ceva tot nu se pupa. Adică, mama are Paşte? Pe bune? E într-un fel, aşa, ziua ei onomastică de fiecare dată când pică Paştele? Şi dacă-i aşa, de ce n-o cheamă Păscuţa, sau Ouşoara, sau măcar Cozonăcica pentru că, dacă tot e Paştele ei, ar trebui să existe cea mai mică legătură între ea şi sărbătoarea menţionată printre dinţii încleştaţi. Pân' la urmă am decis că există legătura cu pricina, pe mama chemând-o Maria, Maria mama lui Isus, care a înviat de Paşti, şi slavă domnului că bunica a fost inspirată şi n-a nenorocit-o pe vecie cu un nume mai mult decât culinar, religios până-n măduva oaselor.

Odată rezolvată problema cu legătura secretă dintre mama şi Paşte, urma a doua chestie: de ce şi azi, şi mâine şi răspoimâine? Păi, ce, mama e os regesc, să sărbătorească trei zile în şir? Şi dacă tot ăsta e cazul, atunci de ce nu-i facem tort şi nu-i dăm cadouri de Paşte? Adică, de bun simţ ar fi fost măcar să amintim că e şi ziua ei, nu să spargem ou după ou, ignorând-o total. Ce tristă trebuie să se simtă mama, ştiind că de fiecare Paşte e ignorată constant...Şi totuşi, trei zile la rând, asta e mult, mai ales că onomastica ei mai era de vreo 2 ori pe an, adică, pân' la urmă e privilegiată, spre deosebire de mine, care n-am decât o zi de naştere şi o singură onomastică; da' măcar eu primesc cadouri în ambele cazuri.

Ultima, şi cea mai fierbinte dilemă, era în felul următor: dacă e ziua maică-mii, ar trebui să fie motiv de bucurie. Oare de asta bunică-mea foloseşte sintagma maximă de fiecare dată când e nervoasă? Pentru a se binedispune instantaneu, gândindu-se la lucruri fericite, baloane şi "la mulţi ani"-uri? Cu siguranţă ăsta tre' să fie motivul, pentru că altă legătură nu găseam între nervozitatea care scotea Paşşşştele ăla apăsat şi mama, care de obicei nici măcar nu era prezentă când i se pomenea ziua. Şi clar i se pomenea doar in absentia, pentru că bunica voia să-i pregătească o petrecere de pomină, de care ea să nu ştie; petrecerea nu se întâmpla niciodată, Paştele în schimb era veşnic şi etern...

Urma bunicu', care suna în felul următor: "Paşşştele, grrrrijania şi cădelniţa mă-tii!" Hmmm...iar Paştele. Oare mama ştie că onomastica ei e atât de importantă, încât până şi tata lu' tata ştie de ea? Adică, maică-mea băga de seamă că e Paşte, niciodată şi ziua ei. Când era mică probabil nu i-au spus, pentru a o lipsi de cadourile pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le primească. Iar acum, ea nu ştie, ei au uitat că trebuie să ascundă acest lucru, şi încearcă să recupereze, pomenind-o de câteva ori pe zi. Asta trebuie să fie, cu siguranţă! Dar, ca un copil bun, n-ar trebui s-o anunţ că a fost practic jefuită ani de-a rândul de cadouri? Sau s-o las în neştiinţa ei, pentru a nu o întrista, pentru că gândul la cadourile pierdute poate întrista şi-un elefant, darămite pe maică-mea, care e o sensibilă şi-o finuţă? Decideam eu că ceea ce nu ştii nu te poate răni; şi amânam cumplita dezvăluire, pentru a o proteja. Şi, frate, importantă mă mai simţeam...

Dar venea, ca de obicei, a doua problemă: mama are şi grijanie, şi cădelniţă? Trebuie că le ţine ascunse bine, bine de tot, pentru că eu, la noi în casă, n-am văzut nici grijanie, nici cădelniţă; şi pe bune că ştiam fiecare colţişor din casă; fiecare raft, fiecare după raft, fiecare spaţiu de la parchet. Da' cum arată o grijanie şi o cădelniţă? Tre' să fie lucruri de preţ, de le ţine maică-mea ascunse atât de bine! Poate sunt chiar moştenire de familie, date din generaţie în generaţie, transmise la o anumită vârstă, clar în jurul zilei onomastice. Deci, şi grijania şi cădelniţă vor fi ale mele la un moment dat, pentru că eu voi fi păstrătoarea moştenirii familiei. Adică, pe frate-meu nu l-am auzit să fi primit nici una din cele două obiecte, deja e prea mare ca să i se mai încredinţeze. Clar se dau doar pe linie feminină. Dar, dacă ai mei se decid să-mi dea mie grijania şi lui cădelniţa? Hmm...Sau invers? Oare care îmi va reveni mie? Şi pe care aş prefera-o? Nu mă puteam decide între grijanie şi cădelniţă, aşa că ajungeam la concluzia că s-ar putea să-şi facă frate-meu milă şi pomană şi să mi le lase mie pe amândouă. La urma urmei, ce-ar putea el să facă cu o grijanie sau cu o cădelniţă?

Inutil să spun că se făcea abuz şi de Paşte, şi de grijanie, şi de cădelniţă. Aşa că am zis eu că tre' să fie ceva bun. Şi le-am preluat pe toate trei. Şi bună a fost păruiala mea când i-am zis bunică-mii că nu vreau să mă duc la şcoală într-o zi, că mă enervează cutare, Paşşşştele mă-tii! Şi să mă lase-n Paştele, grijania şi cădelniţa mea în pace, că m-am săturat de figurile lui! Da, după trasul de codiţe executat metodic, am fost şi pârâtă maică-mii, că vorbesc atât de spurcat că ar trebui să mi se spele gura cu săpun, şi-n mod clar mă joc cu cine ştie ce derbedei, de am venit cu un vocabular atât de dubaş acasă, că s-au înroşit şi pereţii când m-au auzit debitând. Şi ferească sfântul să mai audă pereţii vocabular din ăla din gura mea, că-n Paşşşştele mă-tii dacă nu te zbor de nu te vezi! Clar n-am mai aşteptat onomastica maică-mii cu acelaşi entuziasm; şi-aşa Paştele a rămas doar motiv de spart ouă.

In a matter of stinking...

Spuneam că îmi displac total persoanele care emit anumite mirosuri; care se sfiesc să se apropie de apă, care sunt timide cu săpunul, care aşteaptă să facă gelul de duş primul pas, şi să-i acopere cu spumă din proprie iniţiativă. Sincer, anumite persoane îmi dau impresia că lasă o dâră verde în urmă; că dâra aia colcăie, că e deja de-a dreptul radioactivă, că verdele ăla ameninţă să îţi intre-n ochi, în gură, în suflet. Când trec pe lângă o persoană de gen, am tendinţa de a-mi ţine respiraţia. Chiar dacă în ziua cu pricina pentru ea a fost sărbătoare, şi a dat la pace pentru 2 minute cu toate chestiile menite s-o menţină frumos mirositoare şi scârţâind de curăţenie, nu pot trece peste faptul că, în genere, anumite efluvii o însoţesc constant. Aşa că o reperez de la distanţă, trag o gură bună de aer, cât să-mi umplu bine, bine de tot plămânii, şi-mi ţin respiraţia până trece de tot. Dacă se întâmplă să fiu la ţigară, afum în urma ei; parcă-s popă cu cadelniţă... Asta e, nu-mi pot opri acest instinct primar, pentru că ce ar trebui să cred despre un om care miroase a nespălat 6 zile din 7, care recunoaşte că se spală o dată pe săptămână, al cărui păr se lipeşte şuviţe, şuviţe, şi nu, nu e dat cu gel; e în starea lui naturală....

Problema intervine în momentul în care te aşezi după o asemenea persoană; pentru că nu ai alt loc pe care să-l ocupi în ziua respectivă. Şi, pe mine una, mă apucă năbădăii. Noroc că suntem dotaţi cu loţiune dezinfectantă şi şerveţele din plin. Biroul suferă astfel o depuricare totală; tot ce ar fi putut constitui ADN străin şi nespălat este îndepărtat cu grijă şi minuţiozitate. Frec la tastatura aia mai abitir decât la mine acasă, când mă pocneşte hărnicia şi trec la curăţenie generală. Frec cu patos, cu frenezie, cu plăcere diabolică ştiind că fiecare "microb" va muri în chinuri groaznice, şi regret doar faptul că soluţia miraculoasă nu vine într-o variantă mai mare, pentru a dezinfecta şi sursa iniţială a particulelor invizibile. Da, ştiu, probabil sunt puţin într-o ureche, poate-mi lipseşte o doagă, dar nu pot pune mâna pe un mouse care are urme întărite de degeţele; nu pot atinge o tastatură care-mi arată vizibil ce taste au fost folosite mai cu patos, şi nu pentru că s-au şters tastele, ci pentru că sunt acoperite cu o chestie lipicioasă. BRRRR!

În aceeaşi ordine de idei, am o chichiţă pe creier, care-mi şopteşte să nu împrumut chestii unei persoane susceptibilă de a fi mirosind, chit că e vorba despre un pix, o brichetă, o oglindă. Dacă se aventurează să vrea să-i împrumut pixul, apoi pixul meu, care trona fastuos lângă tastatură, dispare în mod miraculos. Pe bune dacă nu fuge singur, că eu nu-i fac nimic. Mă uit mirată după el, nu pentru că aş fi avut cea mai mică tendinţă de a-l da, ci pentru că nu-mi imaginez cum a dispărut atât de total şi de iremediabil. Şi spun că n-am. Da, ştiu, intră la categoria minciuni lesne iertătoare, dar chiar n-aş putea să condamn bietul pix la o moarte lentă, prin asfixiere. Dup-aia mi-aş imagina în vecii vecilor cum persoana aceea l-a băgat în gură, dintr-un imbold de nestăpânit, şi i-a mestecat subtil capătul, şi eu, punând mâna pe pix îi ating ADN-ul, şi pe bune că e o imagine mai mult decât neplăcută. Dacă se întâmplă să pună mâna pe pix înainte de a reuşi eu să reacţionez, bietul pix e kaput. Ori i-l donez cu mărinimie persoanei, ori ajunge la cel mai alăturat coş de gunoi. Dacă e un pix de care mă leagă mai multe amintiri, înainte de a-mi reintra în graţii, trece prin duşul soluţiei dezinfectante, şi e mai pur decât un nou-născut.

Oricum, impulsul iniţial e de a refuza orice schimb, orice apropiere, orice contact. Şi da, pe bune că în momentul în care se apropie una dintre persoanele acelea, mă dau la o parte. Dacă din nefericire pentru mine drumul e prea îngust, prefer să rămân în urmă sau să-mi vărs plămânii, depăşind-o. Uneori îmi vine să-mi atârn de gât o pancartă pe care să scrie "nu mă atinge, sunt sterilă". Am fost nevoită să-mi ţin respiraţia mai mult decât aş fi reuşit în mod normal; a trebuit să-mi parfumez literalmente nasul pentru că lângă mine se mirosea grupa mare; am legat prietenie veşnică cu soluţia dezinfectantă, care miroase a spirt, dar care e mirosul cel mai plăcut nasului meu atunci când o folosesc pe o tastatură îmbâcsită; am spus că n-am brichetă, cu toate că, în urmă cu câteva secunde, bricheta cu pricina îmi aprindea ţigara; m-am făcut că plouă în momentul în care cineva căuta cu disperare un pix; am refuzat să mănânc prăjituri pentru că persoana în cauză se servise înaintea mea; am deschis uşa cu cotul, pentru a nu atinge cu mâna clanţa pângărită anterior; refuz să-mi umplu paharul cu apă de la acelaşi "butoi" cu ză părsăn; stau la câteva compuri depărtare; mă mut dacă se mută lângă mine. Şi da, ştiu că am şi o doză sănătoasă de probleme pe creier, dar pe bune acum, câţi ar pune mâna pe o chestie despre care ştiu cu siguranţă că e nu numai murdară, ci de-a dreptul bolnăvicios de scârbos de nespălat? Mă simt exact ca atunci când eram mică, şi-am luat un copil necunoscut la palme pentru că era mult prea borcăit pentru viaţa asta. Diferenţa ar fi că acum nu-mi mai permit să împart respectivele palme; există riscul să mă mudăresc de-a dreptul...

Marry me!

Cum a dat semn că se apropie toamna, cum au început să se bulucească nunţile. Mai mici, mai mari, mai între prieteni, ba că tre' să te duci că-l cunoşti pe fratele mirelui din fragedă pruncie, oricum ar fi, tot nunţi se cheamă. Şi dă-i din nou cu "fată, ce îmbraci la nunta asta, şi câte sarmale-ţi pui în cap, şi cât laşi darul, că eu la nunta de săptămâna trecută am lăsat jumătate din salariu, şi zi tu dacă mireasa nu putea măcar să-şi prindă părul, că tare nasol îi mai stătea, săracul mire parcă era de carton, şi viaţă bună n-o să ducă cu asta că se cunoaşte că e femeie rea şi geloasă după cum l-a tras de mânecă, că el se cam îmbătase, şi se dădea aşa, ca românul, la domnişoara de onoare, da' ăsta-i motiv de scandal, fată, că doar se cunosc de zeci de ani, şi dup-aia a stat îmbufnată toată seara, de parcă nu ştie ea cum sunt bărbaţii, că bărbaţii e porci, dar, fată, oricum, îţi spun, nuntă mai faină ca aia de acu' o lună n-am mai văzut demult, şi preotul a citit aşa de frumos, cred că i-au împins mulţi bani, păcat de feţele de masă că erau cam banale, şi poţi să-mi împrumuţi şi mie pantofii tăi ăia negri, că n-am la ce asorta rochia şi e musai să mă duc la nunta de sâmbăta asta..."

Eu, una, mărturisesc cu lăbuţa dusă sincer la inimă, că n-am fost decât la o singură nuntă. Să spunem doar că am fost obligată, legată fedeleş şi depusă în rochie (da, am avut şi rochie, da' nu era nici lucioasă, nici fencitrendi, era singura rochiţă din dotare, singura pe care o cumpărasem pentru că mi-a plăcut, cu gândul că n-o s-o port niciodată), ba chiar obligată să fiu domnişoară de onoare, şi-atunci am decis, din adâncul sufletului meu de copil, să nu mai calc la nici o nuntă. A fost de-a dreptul traumatizant, m-am întrebat în fiecare secundă din alea lungi cât o zi fără ţigară, ce caut acolo şi cum de m-au târât şi la biserică, şi la starea civilă, ba chiar şi la restaurant, când eu nu voiam altceva decât să stau cuminte cuminte acasă. Mă rog, a trecut, n-o să mai fie ocazia, dacă am fost la nuntă pot spune că am trecut prin toate cercurile infernului. Cu toate astea, există câteva puncte legate de nunţi pe care nu o să le pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap. Să purcedem deci în a le diseca mărunţel, poate poate găsesc vreo rezolvare valabilă:

1. Te plângi că n-ai bani, că ai rată, că nu te ajungi cu salariul, că ai dat până acu' muuulte salarii pe la nunţile anterioare pe unde ţi-ai făcut simţită prezenţa şi, totuşi, te mai duci la una. Că e musai, că nu poţi lipsi, că e nunta vărului de-al patrulea, al surorii nevestei unchiului bunicului. Păi, şăzi ghinişor. Adică, de ce trebuie? Nu te duci din plăcere, te duci din obligaţie? Ce cordon ombilical te-mpiedică să lipseşti? Ştiu una şi bună: dacă vrei, te duci; dacă nu, nu. Poa' să fie cea mai cea legătură de sânge, poate aţi copilărit împreună, poate chiar aţi lins aceeaşi acadea şi-aţi mestecat din aceeaşi gumă; dacă nu vrei să te duci, nu te duci. Dacă consideri că n-ai bani de dar, nu te duci. Dacă pur şi simplu preferi să stai pe canapea în seara cu pricina, nu te duci. Adică, pe bune acu', nu e nici o obligaţie la mijloc. Ce-o să zică rudele că nu faci act de prezenţă? Ete, na! N-au decât să zică ce le-o veni la gură; de ce să-ţi pese ce zic alţii, dacă tot nu-ţi dau ei de mâncare?
În ultimul an am numărat 5 nunţi la care ar fi trebuit să mă duc; că vezi tu, că ne cunoaştem de pe vremea când construiam garaje în pământ, că e finul care-şi pune pirostriile, că e vară-mea. Aşa, şi? N-am mai văzut oamenii ăia de măcar 5 ani. N-am mai vorbit cu ei, dacă mă văd pe stradă nu mă recunosc cu siguranţă, n-avem nici un punct în comun. De ce ar trebui să mă duc doar de complezenţă? Nu, frate, cred că nici la nunta lu' frate-meu nu m-aş duce dacă n-aş simţi imboldul necesar. Şi, să ne înţelegem, nunta lui a fost sau nu, habar n-am; acest aspect mă depăşeşte...

2. Localul pentru nuntă trebuie găsit şi arvunit cam cu un an înainte. Adică cum? Păi, într-un an se pot întâmpla multe. Poate dă localul faliment, poate te loveşte accidentul, poate te decizi că nu mai ai chef să participi la propria ta nuntă, frate, un an înseamnă mult timp, în care se pot întâmpla multe. Nu, că vezi tu, că am auzit şi de nunţi pe cale de a fi anulate, care nu s-au mai anulat până la urmă, pentru că plătiseră deja rezervarea la restaurant. Păi, stai aşa că nu-i aşa. Ajungi să te căsătoreşti pentru că te obligă restaurantul căruia i-ai dat bani? Eu, una, văd ceva foarte în neregulă la o căsătorie făcută doar ca să nu piezi banii şi să nu anulezi invitaţiile...

3. Era pe vremuri obiceiul ca mireasa să poarte voal pe faţă. Că cică era fecioară, şi nepângărită, şi necunoscătoare de bărbat până în momentul în care le dădea popa binecuvântarea. Care-i acu' rostul voalului? Să ne înţelegem, n-am fost niciodată de părere că mireasa trebuie să fie curată ca roua sau ca zăpada. Ba chiar mi se pare cel puţin ciudat să te căsătoreşti fără să stai ceva timp cu persoana respectivă, fără să dulce păcătuieşti, cu alte cuvinte să aterizezi de-a dreptul virgină în faţa altarului. Da' de ce să insişti să ai voal când deja ai dat naştere moştenitorului care asistă şi el la nunta părinţilor? C'mon! E cel puţin o doză de făţărnicie învechită aici.
Şi înc-o chestie pe care creieraşul meu refuză s-o priceapă: semnezi actele şi, după un an, faci şi cununia religioasă. Şi nu din prea mare religiozitate, ci pentru cel măreţ "dar". Şi vezi ochii cum sclipesc, maxilarul cum mestecă pofticios, nările cum se zbat în vânt, la gândul muntelui de bani pe care îi vei aduna la petrecere. Păi, frate, pe bune acu', te căsătoreşti pentru că ai crezut întotdeauna în cea preamărită instituţie, sau pentru că ai nevoie de finanţe? În stilul ăsta poţi face o afacere: te măriţi, iei darul, îl împarţi la doi, divorţezi; peste câteva luni, din nou: te măriţi, iei darul, îl împarţi la doi, divorţezi... Pe bune dacă nu e o chestie cât se poate de profitabilă. Ai toate şansele să ajungi Bill Gates al nunţilor, pentru că rudele nu se vor sătura niciodată să te vadă în rochie de mireasă, să vină la petrecere şi să arunce cu darul. Şi, probabil, se vor gândi că-ţi cauţi încă dragostea veşnică şi eternă; şi în baza asta, ai cont gras în bancă. Super plan!

Reiau, nu pricep şi pace bună. Poate pentru că eu cu căsătoria ne avem ca baba cu mitraliera. Dar până şi creieraşul meu de neofit în ale mariajului poate să-şi pună semne de întrebare când aude ghidul nunţilor repetat măcar o dată pe săptămână, prin marea bunăvoinţă a colegilor căsătoriţi, sau cu gânduri măreţe de preacuvioasă nuntă cu dar.