Sunetul copilăriei

Ai mei n-au fost genul de părinţi care să mă considere ou. Copilul trebuia să ştie, să afle şi da, puteai face mişto de el atât timp cât nu-l chinuiai prea tare. De asta aveam pe o bandă de magnetofon, undeva la capăt, o înregistrare cu mine. Dar nu orice fel de înregistrare. Una cu mine pe la două luni, plângând. Şi urlam de mama focului, de parcă mai aveam puţin şi-mi dădeam duhul. Plâns cu sughiţuri, mă-necam, mă poticneam şi continuam să plâng.
Şi-ai mei au înregistrat asta.

De fiecare dată când ajungeam la partea aia de bandă întrebam, inevitabil, de ce plângeam. Ai mei nu se săturau să povestească cum a aşezat tata tacticos magnetofonul, i-a dat rec şi a început să mă-mpingă şi să mă ciupească în aşa fel încât să plâng. Doamna mamă râdea de se prăpădea şi-i dădea idei. Şi povesteau cu atâta plăcere încât pe atunci mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, părinţii mei sau nu sunt adoptată. Şi nu mă săturam să-ntreb, în speranţa că-mi vor spune, măcar o dată, altă versiune de poveste, în care magnetofonul se întâmpla să fie deschis, eu plângeam pentru că, probabil, visasem urât şi ei încercau să mă liniştească. Nu s-a întâmplat asta.
Am rămas doar cu speranţa.

Dar am ascultat de atâtea ori înregistrarea cu pricina, încât am ajuns să ştiu fiecare fracţiune de secundă. Da, eu eram aia de plângea cu patos acolo. Eu mult mai mică. Şi-a ajuns să-mi fie drag de mine. Puţin milă, spun drept, dar m-am convins că, dacă ai mei n-ar fi recurs la metode atât de barbare, n-aş fi ajuns să ştiu niciodată cum suna vocea mea înainte de viaţa conştientă.

A trecut timpul. Ai mei n-au mai stat la poveşti seara, magnetofonul a început să se strice, sunetul a devenit din ce în ce mai hârâit, am uitat să mai întreb. Vocea e undeva prin pod; probabil banda e atât de uzată încât nu mai ţine minte cum plângeam pe ea.
Eu da.

Am crescut cu melodii ascultate la magnetofon şi cu poveşti pe placă. Casetofonul era doar un vis, cd-ul de-abia prin liceu am aflat la ce foloseşte. Boxele şi căştile-mi sunt de ajuns pentru muzică. Sunt old-school, paralelă cu "tehnologia" şi puţin îmi pasă dacă s-ar putea auzi şi răsuflarea solistului la un concert live.
Dar pentru amintiri aş încerca Asus N55 şi N75.

Cică sunetul n-a fost niciodată atât de clar, atât de profund. Asta datorită împletirii de software şi hardware botezată Sonic Master Technology. Sunet surround, bass ataşat, acurateţe în redare, camere de rezonanţă atât de mari încât te fac să crezi că eşti chiar acolo, la concert. Şi mă gândesc eu că dacă seria N a ajuns la performanţa de a te transpune în mijlocul evenimentelor, vocea mea de la 0 ani s-ar auzi atât de clar încât da, mi-aş regăsi copilăria, măcar pentru câteva momente.
Cu tot cu sadismul povestirii şi cu dorinţa mea de a fi adoptată.

Super Blog 2011, etapa 1.

Cartea Recordurilor

Vreau să intru în Cartea Recordurilor. Şi nu cu mizilicuri gen "cel mai tatuat corp", "cel mai înalt castel din nisip" sau "cea mai bătrână femeie din lume". Nu, frate, eu mă bag direct pe chestii serioase. Voi sparge recordurile cu cea mai multă cafea băută. Încă nu m-am hotărât dacă într-o zi, sau într-o viaţă. La acest aspect trebuie să mai reflectez.

Cert este că am început antrenamentul. De acum mai bine de 10 ani, de când am realizat că eu şi cafeaua avem o relaţie specială. Fără mine nu poate exista, fără ea nu sunt funcţională. Am crescut cantitatea în timp. De la una pe zi la fără număr. Şi când beau din ce în ce mai multă, am tendinţa de a le ţine socoteala. Astfel, ieri am băut aşa: una bucată cană dimineaţa. Aia e sfântă. Şi-am continuat. Încă vreo 4 la muncă. În momentul în care i-am pus capac c-un Red Bull, am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să mă opresc. Nu de alta, da' deja nu-mi mai găseam butonul de oprire. Piciorul mi se bâţâia fără voia mea, figura devenise mai psihopată decât de obicei şi, cel mai ciudat, nu mă puteam opri din vorbit. Cu lăbuţa pe inimă spun c-am combinat sloganuri publicitare, am ştouit până când am fost implorată să mai tac dracu' din gură, şi-am continuat în gând cu tot felul de aberaţii pe care, de obicei, nici nu le bag în seamă.

Şi m-am gândit eu aşa: nimeni n-a folosit recordul ăsta până acum. Ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz îmi explodează inima. Poate d'asta nu s-a băgat nimeni până acum. Altminteri, toate bune şi frumoase. Mă antrenez zilnic. În fiecare zi mai adaug încă o cafea faţă de ziua anterioară. Cel mai mult am ajuns la 10. Când ajung la 20, sun Guiness Book-ul. Şi-i rog să vină cu mic, cu mare şi cu Ambulanţa. Toţi să fie prezenţi la măreţul moment în care voi doborî recordul la care nu s-a gândit nimeni. Chiar cu preţul inimii mele. Am zis, am zis!

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.92

Pană de timp.
Enjoy!

Fă-mă din cuvinte - p.2

Mergeam cu bunică-mea prin piaţă. De obicei pe la ore care acum mi se par inumane dar, hei, eram mic, prost şi prăfuit. Executam ce zicea mamaia fără să crâcnesc şi faptul că mă ţineam de sacoşa ei mi se părea cea mai mare onoare posibilă. Repet, copil prost.

Ei, şi nimeream pe la câte o tarabă de-abia deschisă, lua bunică-mea leuştean, pătrunjel şi alte d'astea de nu le-am deosebit niciodată, se mai târguia puţin, îşi aducea aminte că şi străbunicul fusese la viaţa lui neguţător şi-ncheia triumfătoare: "hai, acum te las, ţi-am făcut safteaua!" Precupeaţa dădea fericită din coadă, bunică-mea se umfla în pene, eu mă-ntrebam unde naiba e salteaua aia de i-o făcuse bunică-mea.

Mult mi-a luat să pricep că "safteaua" nu e "saltea" şi că nu, bunică-mea n-avea veleităţi de tapiţer, doar debit verbal şi trecere la oameni. Am uitat total de faza cu safteaua până zilele trecute când un taximetrist m-a făcut să mă scutur de mărunţei. N-avea să-mi dea rest, pentru că-i "făcusem safteaua". Şi, uitându-mă la ăi 19 ani de aproape îi avea, oare ce bunică i-a lipit în vocabular expresia buclucaşă?

În aceeaşi ordine de idei, când venea vorba de cumpărături şi de cheltuit, zicea bunică-mea, pe-un ton de reproş că a dat banii pe "te miri ce". Ar fi fost o chestie uşor de înţeles, dacă mie nu mi-ar fi sunat a "temirce". Mă suceam şi mă-nvârteam ba-n jurul maică-mii, ba-n jurul sacoşei, să văd şi eu temirce-ul. Să pot pipăi temirce-ul. Să gust temirce-ul sau măcar să-mi dau seama ce este. Nu. Dezamăgire totală. Din sacoşă ieşeau nişte cartofi, vreo două legături de verdeaţă, poate nişte orez, dar temirce-ul întârzia să apară. Mult timp am crezut că ascund cu intenţie de mine temirce-ul. Să nu-l văd, să nu carecumva să-mi placă atât de mult încât să fie nevoiţi să-l împartă cu mine. Pân' l-am văzut scris, şi-atunci m-am dezumflat ca un balon. Tristă revelaţie.

La cafele interminabile se discuta despre diverse. Pricepeam multe; da' când se ajungea la o anumită persoană, mi se rupea filmul. Pentru că nu mai era fată mare şi avea copil din flori. Mă, şi ştiam persoana. Nu mi se părea că ar fi descrescut între timp. Nu era copil ca mine, nu era bătrână ca bunică-mea, deci clar pentru mine era fată mare. Nu, că vezi că nu mai era. Şi-atunci, ce era? Că fată mică sigur nu putea fi. Iar copilul din flori... He, ce glumă bună. De parcă eu nu ştiam că doar Degeţica era copil din flori, şi Degeţica era personaj de poveste, şi poveştile nu-s realitate, deci cum să aibă copil din flori? O fi avut îndeajuns timp liber încât să facă un aranjament floral, aşa frumos, cum îl bibilea maică-mea, şi să-i dea formă de copil? Tot ce e posibil, da' cafegiţele vorbeau că iese cu copilul la plimbare şi că, în curând, îl va da la cămin. Deci fata care nu mai era mare avea un copil construit din flori pe care voia să-l facă coleg de grădiniţă cu mine. Pff, săraca... Cine ştie ce nebunie a împins-o acolo. Cine ştie ce necaz. Şi nu-i spune nimeni că n-are copil real? Mi se făcea milă de ea, şi mai că-mi venea să le propun să-i cumpere bietei fete măcar o păpuşă, care să nu se ofilească. Doar dacă nu i-o fi dat prin cap să folosească flori nemuritoare, şi-atunci ar mai fi avut o şansă. Şi făceam scenarii peste scenarii până când venea desertul, şi uitam şi de flori, şi de fete, şi de tot.

Şi-aşa trecea timpul...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Nasol dă dragoste - p.4

Dacă mergi încălţat doar cu o singură şosetă sau cu un singur pantof, clar te cerţi sau poate chiar te desparţi de jumătate. Doar că, pe vremea când exersam chestia asta, aveam în jur de 6 ani. Şi Buţulache, care reprezenta cea mai durabilă relaţie a mea de până atunci, nu m-a părăsit încă vreo 10 ani.

Uiţi cuţitul pe muchie, te cerţi. Eventual nasol, nasol de tot. Aşa că ai grijă cum aşezi cuţitul în sertar; n-ai vrea să forţezi mâna sorţii. Pe acelaşi principiu funcţionează şi forfecuţul lăsat deschis. Ceartă majoră. Ai grijă şi-nchide-l, ba chiar sigilează-l frumos, în fundul sertarului, departe de orice mână cu intenţii necurate, care l-ar putea deschide, în aşa fel încât să provoace cearta de care te fereşti.

"Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte..." Floare chelită de petale, ca să vezi dacă da sau dacă nu. De cele mai multe ori uiţi rândul, sari petale, te mai întrerupe cutare, de unde să ştii dacă e bună numărătoarea? Şi clar, dacă nu-ţi convine rezultatul, poţi spune că floarea avea un defect din fabrică, şi-i lipsea tocmai petala pe care o aşteptai cu sufletul la gură.

Nu te împiedica înainte de o întâlnire, ai grijă la pisica neagră, să nu cazi în canalizare, să nu-ţi cadă scara-n cap, toate superstiţiile pot fi aplicate şi pentru latura amoroasă a vieţii tale. Şi poţi găsi semne că se va întâmpla ceva rău în orice cană de cafea. Sau în cărţile pe care le baţi cu atâta dexteritate. Nu pricep de ce toate semnele sunt semne de ceartă, şi n-a inventat nimeni încă semne "de bine". Sau, dacă or fi existând, de ce nimeni nu ţi le spune decât pe alea prăpăstioase.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.91

Chef de lâncezit. Chef de relache şi de planuri minuţios executate. Chef de nescris.



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.90

Clasic. Pentru toţi păcătoşii.



Enjoy!