Concursul vecinilor gospodari

Știi senzația aia, de la dentist, când bagă freza și burghiul, să-ți găureasco-polizeze măseaua, și simți vibrația până-n creier? Vibrează, vibrează, vibrează, te ia tremuratul de la inimă, simți bârâitura aia și-n stomac și nu te poți hotărî ce să faci mai întâi: atac cerebral, infarct sau ulcer. Aia!
Ei, cu senzația aia m-am trezit eu azi dimineață. Nu, n-am dormit pe scaunul nici unui dentist care s-a gândit să profite de somnul meu ca să mai modeleze vreo două măsele. Nici n-am visat că sunt la dentist, nici nu m-a durut măseaua. Am auzit zgomotul, am simțit senzația, am deschis un ochi leneș, s-a oprit. Am zis că mai dorm puțin. Am închis ochiul, mă ducea somnul, din nou bârâitura. Deschid ochiul, se oprește. Îl închid, din nou. După câteva repetiții nefaste, m-am târât din pat și mi-am făcut cafeaua.

Vecinii gospodari sunt moartea. Da` nu din aia, care te ia de bătrânețe prin somn, din aia ca atunci când te găsea Inchiziția vinovat de vrăjitorie. Cu torturi și sânge mult, și suferință.
Vecinul gospodar e o specie grobiană. Nu contează că stai la bloc sau la casă, măcar unul dintre ei trebuie să fie gospodar. Să folosească bormașina, drăcia cealaltă cu care taie tablă și ciocanul. Toate 3, cât mai des și la ore cât mai bizare, gen 10 dimineața, de luni până sâmbătă. Duminică nu, că-i zi de odihnă. Și vecinul gospodar care m-a bârâit toată săptămâna o să se uite cu un ochi rău la mine dacă dau cu aspiratorul fix duminica, că atunci am chef și timp. Că-i stric siesta.

Stau și mă-ntreb câte găuri poți da într-o casă? Câtă gresie ai de scos cu bormașina? Cât de mult vrei să-ți renovezi casa de în fiecare vară bârâi și troncăni și bâzâi? N-ai, frate, hanul de casă, să zici că faci câte un etaj în fiecare an. Ai maxim 3 camere nenorocite. Nici dacă-ți pui centrală în fiecare dintre ele, bașca câte 5 calorifere, schimbat de gresie, pus parchet și tapetat pereții cu tablouri n-ai cum să faci constant atâta zgomot. Ce pana mea, dai gaură-n gaură? Dai gaură lângă gaură să obții un efect de șvaițer la pereți? Ce faci atâta timp cu bormașina aia?

Nu am nici o explicație logică. În schimb tare-mi doresc să devină obligatorii amortizoarele pentru mașinile de tăiat, găurit, polizat. Sau să n-ai voie să dai decât câte o gaură pe an și să-ți renovezi casa cu zgomot doar o dată la 5 ani, pentru că creierul meu arată exact ca șvaițerul de care ziceam mai sus. Dacă nu aveam ulcer, acum sigur am. Cu multiple găuri. Și-n curând o să am și carnet roșu, pe motiv de omorât în serie vecini gospodari care nu se pot abține să nu-mi maltrateze sănătatea mentală și așa destul de șubredă.

Scriu asta în muzică dulce de o chestie care bâzâie cu întreruperi și cu trepidații. Noroc că nu scriu cu pixul pe hârtie, că s-ar vedea clar când se termină și când începe zgomotul. În orice parte de oraș te-ai duce, e aceeași dulce muzică. De parcă s-au luat la întrecere care e mai gospodar și care reușește primul să fie găsit găurit și tăiat și polizat de cutare vecin, mai puțin gospodar, dar care s-a săturat de hărmălaia lor.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

10 reguli la șah

Îmi place șahul. Am tabla mea, atent fabricată de tata, cu piese puțin roase pe la colțuri, din prea multă concentrare. Calul a avut cel mai mult de suferit, are urechile atent ronțăite și am fost de câteva ori cât pe ce să-i înghit capul nebunului. În rest, toate sunt intacte.
Îmi place șahul. Uneori câștig, uneori pierd. Ca-n viață.
Și-s câteva reguli pe care trebuie să le respecți dacă vrei un joc frumos și-un joc curat:

1. Nu juca șah dacă ți-ai pierdut regina. Poate că regelui i se dă șah-mat, dar un rege fără regină e în mat chiar dacă câștigă partida.
2. Nu disprețui sau subestima nebunii. Un nebun îți poate da mat tocmai pentru că-l subestimezi. Niciodată un nebun nu e pe cât de nebun vrea să pară. Este, dar o și face pe nebunul.
3. Nu te atașa de pioni. Sunt acolo ca să fie sacrificați, sunt acolo ca să te ajute să-ți atingi scopul. Rareori un pion își va depăși condiția și va reuși o acțiune măreață, gen victoria.
4. Nu lăsa caii să se apropie de tine. Devin nărăvași și-o copită bine plasată te face knock-out și de-abia mai apoi mat.
5. Ține-ți regina aproape de nebun doar dacă-s doar ai tăi. O regină aliată c-un nebun adversar îți poate dărâma imperiul.
6. Construiește-ți fortăreața cu turnuri. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie să vezi la depărtare sau să ataci la distanță.
7. Nu încerca să prevezi mutările celuilalt decât dacă știi că poți să le prevezi și pe ale tale. Și dacă știi că nu te pierzi pentru că scenariul a luat o altă turnură decât te așteptai.
8. Gândește ce crede celălalt că o să faci, mai degrabă decât ce crezi tu c-o să facă el. Și fă pe dos.
9. Nu juca pe mâncate. Orice luptă își are victimele ei, dar e de preferat una cu mai puțini răniți. O să mai ai nevoie de ei și altădată.
10. Dacă nici una dintre variante nu merge, joacă haotic. Fără să-ți gândești mutările înainte, fără să mai anticipezi, doar instinctiv. Uneori instinctul e de preferat unui joc bine gândit pe care o să-l pierzi, pentru că celălalt a gândit puțin mai mult sau puțin mai complicat decât tine.

O fi viața o scenă. Eu zic că-i mai mult un campionat de șah.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Adevărata poveste a vărsatului de vânt

Bolile copilăriei se fac, de obicei, undeva până-n 10 ani. Eu am fost un copil special. Pojar nu mai țin minte când am făcut, da` zice Doamna Mamă că am avut. Ținând cont de faptul că ea uită constant în ce an sunt născută și se contrazice cu mine inclusiv pe lucruri la care pot veni cu dovezi că e așa cum spun eu, nu știu dacă pot pune bază pe spusele ei. Să spunem deci că prefer să cred că am avut pojar.

Oreion am făcut în clasa a-V-a. În câteva ore nu mai eram Camelia, eram Camelia Bostănel. Bostan cu curpăn, că nu mi s-a umflat și corpul. Dar capul meu atinsese dimensiuni gigantice și, cel mai grav, nu-l mai puteam ridica de pe pernă. Partea bună a fost c-am stat scutită acasă. Partea proastă e că nu am stat acasă, am stat în pat. Drumul până la baie era un calvar și cred că aș fi fost foarte fericită să-mi dea cineva suport pentru cap, că trebuia să-l țin cu ambele mâini în peripluul meu spre baie, și știu că niciodată holul apartamentului nu mi s-a părut mai imens decât atunci.
Oricum, am trecut peste, am supraviețuit și-am sperat ca restul bolilor copilăriei să vină la timpul lor, adică în copilărie.

Vărsatul de vânt a venit de-abia în clasa a-9-a. Nu mai eram copil. L-am simțit cum vine. L-am văzut cum își aduce primele bubițe, ganglionii umflați și prima adiere de febră. N-am știu să-l definesc, dar am știut că e ceva. Microbul creștea în mine. Vreo doi colegi deja picaseră la pat. Dar nu eu! Eu nu puteam fi bolnavă! Eu nu puteam fi răpusă de orice microb banal care-și pune-n cap să mă țină-n casă două săptămâni.

Așa că am făcut ce ar face orice om normal, conștient de faptul că poartă cu el un virus odată mortal, foarte contagios și posibil distrugător de tenuri: m-am dus la olimpiada la franceză, care se-ntâmpla într-o duminică, etapa județeană, că știu că erau și tecucenii prezenți acolo. Nu mă oprește pe mine nimeni să particip la olimpiadă, mai ales că se întâmplă doar o dată pe an! Și era multă lume. În jur de măcar 200 de persoane. Mai mari, mai mici, mai care au avut vărsat de vânt la vremea lui și, mai ales, mai care nu au avut.

În drumul spre clase, în clasă, în așteptarea subiectelor, în total vreo 5 ore în care toată lumea a fost expusă. A fost contaminată sau a devenit purtător. Pentru că ăia de acolo, chiar dacă au avut, în mod clar aveau măcar un frate, o soră, un văr, un vecin care n-a avut. Și-au luat inocenți și fără știință microbul și l-au dat mai departe. Crești, crești, explodează!

A fost epidemie de vărsat de vânt în anul ăla. Orele au fost anulate, școlarii silitori au fost obligați să sară 2 săptămâni de lecții, băieții au suferit mai mult și, probabil, s-au întrebat de ce tocmai lor. Nepremeditat. Doar s-a întâmplat. S-a întâmplat să fie olimpiada în momentul vărsatului meu de vânt. Și eu nu voiam să ratez olimpiada. Și eu când vreau, de cele mai multe ori am. Mai ales dacă depinde de mine.

Iertați-mă, voi, frați și surori de suferință, dar mulțumiți-mi că l-ați avut atunci și nu la 30 de ani. Pentru că am vaga bănuială că și la serviciu m-aș duce vreo 2 zile până să-mi iau medical. Noroc că nu mai sunt boli din astea pe care aș putea să le împrăștii doar cu simpla mea prezență. Cred.
Rugați-vă să fie așa.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Sfârșit de august

Uită-te în oglindă. Sau uită-te în tine. Nu-ți place ce vezi, schimbă. Schimbă oglinda, schimbă interiorul, schimbă exteriorul, dă-ți o mână de vopsea, scapă de sechele, nu mai compara, nu mai spera, nu mai gândi.

Îmi place că auzi din astea la orice pas. Cărți motivaționale, oameni care vin cu exemplul personal, uite, eu am vrut și-am putut, dacă vrei, poți, nu există nu pot, există doar nu vreau.
Toți dau sfaturi.
Toți sunt maiestuoși în aura de înțelept.
Toți încearcă să aplice pe tine rețeta care a mers pe ei.
Toată lumea știe rețeta succesului, calea sigură spre fericire, tomuri de citate, cazuri reale, povețe și alegorii.
Toți știm teoria, cu toții picăm la practică.

Dormi mai mult. Fumează mai puțin. Apucă-te de un sport. Găsește-ți un hobby. Nu mai bea bere. Ia-ți un concediu și regăsește-te. Mănâncă sănătos. Fă-ți curat printre amintiri. Găsește un scop și urmează-l. Depinde doar de tine să schimbi ce te doare. Zâmbește. Capul sus, pieptul înainte. Schimbă-ți traseul. Schimbă-ți obiceiurile. Renunță la zahăr. Stabilește-ți prioritățile. Urmează-ți visele. Fă-ți curat în șifonier. Ascultă muzică care să te binedispună. Uită-te la comedii. Fă abdomene. Eliberează-ți mintea de gândurile negative. Înlocuiește-le cu gânduri pozitive și schimbă-ți aura.

Rezonează ceva? Rezonează la fel ca frazele alea în care te recunoști și-ți spui că da, și tu. De mâine. Ba nu, nu de mâine, de azi. Din momentul ăsta. Și practica te înșeală mereu. Teoria e dreaptă. Practica e cu curbe. Practica e cu cercuri. Scopul se lovește de mijloace. Scopul se lovește de scop. Tu te lovești de tine. În tine, prin tine. Devii arma cu care lupți împotriva ta. Timpul nu mai are timp. Tot timpul din lume. Lucrurile bune nu vin când le chemi, vin când nu le mai aștepți. La fel ca Moș Crăciun. Când nu te mai gândești la ele. Când crezi că nu vor mai veni.

Trec prin teorie, ocolesc practica, mai aprind o țigară și-aștept sfârșit de august. Și-un an cu număr par. Timpul trece și fără să-l monitorizez eu și bilanțurile mi se par deprimante. Să fumăm până terminăm și țigările, și augustul. Să fumăm fără calendar și să uităm de cercuri. Oricum se-ntâmplă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.155

Probabil a mai fost aici. Cercurile se învârt în cercuri.



Enjoy!

Ghid de dat cu pumnul în perete

Am tot vorbit de datul cu pumnul în perete.
Cei mai mulți au crezut că e o metaforă, gen dat cu capul de sus sau văzut stele verzi.
Nu, dacă poți să te dai cu capul de sus și chiar să nu te lovești de-un prag fizic, ci mai mult de unul psihologic și să realizezi multe chestii pe care nu le-ai fi realizat dacă n-ai fi făcut chestia aia; dacă poți să vezi stele verzi fără să vezi stele și fără chiar ele să fie verzi - datul cu pumnul în perete e o chestie reală.
Pentru cunoscători, nu pentru neofiți care cred că e de ajuns să mângâie peretele.
Am cunoscut pe cineva care a dat cu pumnul atât de tare în perete încât a trebuit să-și pună mâna în ghips, de la cot în jos. Nu știu detaliile medicale, ghipsul era acolo.

Datul cu pumnul în pereți, dragi copii, nu e o acțiune metaforică. Se ia pumnul, se alege peretele și se lovește pumnul de perete. Dacă prima dată ți se pare că a fost prea ușor, mai dai și a doua oară. A treia oară de obicei nu te mai ține, pentru că ai pumnul deja umflat.

A nu se înțelege greșit. Nimeni nu dă cu pumnul în perete pentru că a vrut să lovească în altcineva și l-au reținut considerente morale. Nu. Cu pumnul în perete dai ca să nu dai cu capul în perete. Cu pumnul în perete dai pentru că simți că ai atâția nervi pe tine și nu poți să-ți rupi mâna și să te bați tu cu ea. Cu pumnul în perete dai ca să nu faci ceva mai rău. Ție. Nu e o metodă de calmare pentru ceilalți, e o metodă de calmare pentru tine.

În perete nu dai ca ghiolbanul, în așa fel încât să dărâmi peretele. N-ai nimic cu el, ai cu tine. Așa că dai scurt și cu putere. Din încheietură. Ca la box, când îl lovești pe ăla în bărbie, de jos în sus, și știi clar c-o să-i rupi coloana. Doar că nu dai ca să rănești peretele. Dai cumva puțin mai drept. Rapid.
Nu știi când ai dat în perete.
Simți cum montul tău a intrat în contact.
Contactul a fost stabilit.
Contactul există.
O miime de fracțiune de secundă, pentru că ai lovit și-ți retragi pumnul.
Ca să lovești cum trebuie peretele, lovitura va fi resimțită de montul degetului inelar și de montul degetului mic. Celelalte degete nu trebuie să aibă de suferit prea mult, pentru că ai nevoie de ele să ții țigara, berea, să amesteci zahărul în cafea sau să-ți ungi o felie de pâine cu unt.
Nu vrei să rămâi inapt, vrei să simți durerea. Pentru ca durerea să te ridice. Să te facă să realizezi că trebuie să simți. Durerea fizică s-o bată pe aia psihică, dar nu îndeajuns de mult încât să-ți creeze altă durere psihică.

Dacă o să doară? Da. Îndeajuns de mult încât, de fiecare dată când încerci să-ți miști degetele, n-o să poți. Decât dacă încerci îndeajuns de tare, și durerea o să-ți aducă aminte că ai dat cu pumnul în perete.
O să se umfle? Da.
O să ai vânătaie? Da.
O să existe consecințe pe termen lung? Depinde. De cât de des sau de cât de mult dai în perete. Dacă dai de prea multe ori și prea tare, e posibil să ți se taseze monturile și să arate bușite de parcă ai fi făcut box de performanță. În afară de partea estetică, dacă știi să dai cu stil nu vei ajunge la spital, nu vei suporta ghips, nu va fi nevoie să cheme nimeni ambulanța.
Ca să dai cu stil, ai nevoie de antrenament. Și de stăpânire de sine, încât să nu dai atât de tare încât să-ți rupi mâna.

Consecințe pe termen lung? De fiecare dată când o să vrei să-ți rupi mâna și să te bați cu ea, o să cauți primul perete.

În perete dau persoanele care vor să se calmeze. În perete dau persoanele care știu să tasteze doar cu două degete. Persoanele care vor să se calmeze fără să fie nevoie să ia calmante. Bărbații. Pușcăriașii. Frate-meu. Și eu. 

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

6 zile

Am mai mulți ani decât mi-aș fi dorit să am. Nu fizic, nu legal. Doar în plus. Ani care mi se adaugă de fiecare dată când simt că mi se termină lumea. 

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că n-ai destul aer, că ai putea foarte ușor mima un accident în fața autobuzului și prea puțini s-ar prinde că, de fapt, n-a fost nici măcar un accident divin, a fost propria ta voință? Tu te-ai dus în fața autobuzului, pentru că lumea ta s-a terminat și nu mai ai pentru ce trăi. 

Lumea mea s-a terminat de multe ori. Și de multe ori mi-am zis că poate nu e sfârșitul. Că n-are cum să fie așa. Că sfârșitul voit ți-l controlezi singur. Fiecare sfârșit e ultimul. Până la următorul. Voit. Fiecare autobuz care te ratează e semnul că nu era autobuzul tău. Un Final Destination inversat. 

De fiecare dată când ți se termină lumea te gândești că pământul e rotund. Că perpetuum mobile. Că, dacă te-a ratat, atunci încă mai poți duce. Că nu ți se dă mai mult decât poți duce și tu încă duci. Cât încă mai poți. Când n-o să mai poți, o să te rostogolești în abis. Dacă te uiți în abis și abisul se uită la tine. Dacă abisul nu te învinge, poate că ești mai tare ca el. De data asta. Și de data viitoare. Și de fiecare dată când abisul o să aibă curajul să se uite la tine.

Nu cred în sfârșituri finale, la fel cum nu cred în puterea ultimatum-ului, în pedeapsa capitală și-n efectul placebo. Cred în mine și-n ce aleg să cred. Cred în că pot și cred în mine.

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că-ți explodează creierul, că dacă dai un pumn în perete s-ar putea să fie mai bine, că o țigară aprinsă de la altă țigară îți face rău fizic, dar bine psihic, că ai înțeles ce spunea ăla cu ”wake me up when september ends”, doar că la tine s-ar putea să fie luna diferită, că lumea ta se termină, o vezi cum se termină și știi că, dacă nu crezi în sfârșituri finale, o poți reconstrui? 

Ai simțit că ți se termină lumea și nu vrei altă lume reconstruită, o vrei pe a ta. Oricât de greu ar fi. Pentru că lumea poate a fost clădită în 6 zile. Eu am o multitudine de 6 zile în care-mi pot clădi universul. Meu.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!