Introducere în studiul anorexiei - p.1

Handicapat e o condiție fizică și/sau psihică. Nu-i nimic de râs. Dacă-mi ești îndeajuns de apropiat, și-am ajuns la stadiul în care să facem glume cu yo mamma și mă faci handicapată, o să mă amuz și-o să răspund pe măsură. Dacă nu te plac și folosești aceeași placă, îți rup capul. Da` nu e un adjectiv cu care să arunci oricând, în oricine.
La fel și cu rahitică, așchilopată sau anorexică.

Anorexia, dragi grăsuțe, grase și supraponderale, e o condiție. Nu e că nu-ți place ție că ești triplă cât gagica cu pricina. Dacă tu ești grăsuță, nu înseamnă că ea e anorexică. Înseamnă doar că tu ești grasă. Că tu tre` să mai dai jos, că tu mănânci la o masă cât un sătuc mic din Africa și că tu ai o problemă, nu restul lumii.

E normal să ți se vadă coastele care-ți împrejmuiesc pătrățelele abdominale. E normal să nu ți se lipească pulpele între ele atunci când stai în picioare. E normal să ai mâna mai subțire decât piciorul. Și da, e normal ca ăia care pun poze să pună poze cu gagici care arată uman. Anorexice, de după faldurile tale de grăsime. Normale, într-o lume normală.

Dacă ar pune poze cu balabuste, și-ar face site profesional. Pentru fetișuri speciale. Unora le place milf-ul de 60 de ani, alții au fantezii cu animale; unii se excită când văd borțoase, alții când văd supraponderale. Da` alea-s fetișuri speciale. Trecând peste fetișurile fiecăruia, ajungem la momentul ăla în care-ți place să vezi că gagicile care se pendulează pe plajă au 1.70 și 60 de kile. Nu invers.

Și e interesant să vezi că nici o femeie slăbuță n-o să se trezească să comenteze la poza unei balene feminine, spunându-i cât e de așa și pe dincolo, dar toate grasele vor face front comun. Și-or să găsească toate defectele posibile. Când au terminat cu fizicul, tot pe marginea pozei, vor ajunge la cât e de proastă, pentru că dacă arată bine, clar trebuie să fie o gâsculiță. Și-or să se consoleze la un pahar de untură, că măcar ele sunt mai plinuțe, dar sunt frumoase, deștepte și iubite.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Sfatul de sâmbătă seara

Nu-mi place că-mi place să mănânc pizza rece. Pizza caldă e bună rău, pizza rece e oook, da` mă enervez că mănânc pizza rece. Adică, nu mă deranjează s-o mănânc rece. N-o cumpăr, mănânc cât e caldă și dup-aia, feliile care rămân și se răcesc, le arunc. În nici un caz. Pizza rece e salvarea când n-am chef să fac ceva complicat, gen un sandviș. Mulțumesc divinității că pizza rece nu e nasoală, și e comestibilă și să așteaptă fidelă în cutie. N-o să-mi înșele niciodată așteptările, pentru că știu deja că e rece. Mai rece decât rece, ar putea fi înghețată, dar niciodată n-am băgat-o în congelator, să experimentez.

De ce n-o încălzesc la microunde? Simplu. N-am microunde. De ce aș avea? Aș folosi cuptorul ăla de câteva ori pe lună, doar ca să-ncălzesc pizza. Și pizza am convenit deja, e bună și rece. Deci ar fi un obiect total inutil, care ar ocupa loc și m-ar enerva că ocupă loc, și-aș sfârși prin a-l băga într-un dulap. Deci, inutil.

Nu-mi place nici că-mi place să iau aspirine. Pentru mine, aspirinele sunt Mecca pastilelor. Pentru orice durere. Dacă durerea e mai intensă, iau două. De obicei trece. Nivelul maxim e când implor după un ketonal, dar alea-s dureri rare, cumplite, și mai bine nu vorbim despre ele. În schimb am un fetiș cu aspirinele. Chiar îmi plac, cum sunt ele drăguțe, benevole și ușor digerabile, puțin acrișoare, mi-a trecut prin cap să fac elegia aspirinei, dar mi-a trecut repede. Mereu se găsește câte unul care, rămas în pană de replici, se crede foarte amuzant când o trântește pe aia cu ”aspirina săracului”. Am priceput, era funny acum o mie de ani, acum am evoluat. Există aspirine foarte ieftine, care vin în ambalaj, și nu e nevoie mereu să faci spiritul ăla răsuflat.

Oricum, îmi plac aspirinele. Nu-mi place că dau dependență. Sau măcar te condamnă la o relație eternă cu ele. Adică, nu mă mai satisface un paracetamol. Dacă n-am aspirină, îs un om mort. Sunt partea aia ciudată a medicamentelor. Overly attached pastila. Dacă aspirină nu e, nimic nu e.

Și mă-ngrozește faptul că, mai nou, au scos aparat electric cu care să-ți întorci genele. Mă sperie. Mă sperie ideea că, din greșeală sau din defect de fabricație, aparatul ăla o să se blocheze și, în loc să-ți întoarcă genele, o să tragă constant de pleoapă, o s-o ruleze și, într-un final, o s-o smulgă. Cu sau fără ochi. Ambele variante sunt la fel de dureroase. Pentru că e un aparat, deci robot, și roboții, la fel ca pisicile, au planul ăla malefic să cucerească lumea. Ăsta de întors genele ne lasă pe toți orbi, sau desfigurați. Feriți-vă de aparatele electrice de întors genele. Folosiți good old mascara. Acolo ai probleme doar dacă-ți tremură mâna și-ți bagi ca prostu` periuța-n ochi. E vina ta. Ai rămas fără un ochi din vina ta. Nu pentru că te-ai încrezut omenește într-un aparat malefic și răufăcător.

Mâncați pizza rece, luați aspirine pentru berea de după pizza și nu cumpărați aparate electrice de curbat genele. Sfatul de sâmbătă seara.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Manii de iarnă

Fandosit.
Unul din cuvintele copilăriei mele. Eram fandosită dacă nu voiam să mănânc cașcaval iute și măsline ciudate, pe care ai mei le considerau delicatese. Eram fandosită dacă nu voiam să mă uit cum moare porcul de Crăciun și trimisă într-o cameră cât mai depărtată, că porcul simte mila și nu moare și eu eram cea care era de vină, nu ei că-l măcelăreau. Fandosită eram dacă nu voiam să mă joc cu copiii de la bloc, care erau  murdari și vorbeau cu ”fă”, dacă refuzam să iau ceva de la persoane care nu-mi plăceau, dacă nu ieșeam nici până la consignație fără să mă spăl pe cap, dacă făceam orice.
Fandosită, enervantă, sălbatică și antisocială.

Răzgâiată n-am fost niciodată. De asta nu s-a plâns nimeni. Nu mă dădeam cu fundul de pământ, nu băteam din picior, nu urlam în mijlocul magazinului că vreau ciocolată. Dorințele mele erau secrete spuse la ureche și, de cele mai multe ori, imposibile în momentul ăla.

Puteam sta ore-n șir în șifonier, sub pat, sub masă sau în debara. Nu, nu mă pedepsea nimeni. Îmi plăcea acolo. Și, în mod ciudat, am învățat și să vorbesc, și să mă exprim, și să mă revolt. N-am purtat costume sau măști, dar am avut o perioadă în care mergeam doar pe pătrățelele albe, evitam cu grație de balerină crăpăturile din asfalt, capacele de canalizare sau urmăream bordurile.

Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Dacă vrei să nu se prindă nimeni că-ți faci cruce. Ca să nu te apuce crucificarea în mijlocul autobuzului. Ca să ai noroc la teză. Ca să nu te asculte sau, dacă te ascultă, să iei notă mare. Parcă de crucea aia depindea totul. Parcă nu puteai s-o faci doar în gând. Parcă era musai să-ți faci rugăciunea. Parcă nu aveam destule manii și fără mania ei.
Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Și-mi schimonoseam fața-n fel și chip, până când s-au întrebat ai mei dacă n-am cine știe ce boală ciudată și foarte psihică. Până am realizat că nu tre`să se prindă nimeni de mania mea.
Până am realizat că făceam prea multe rugăciuni și că am prea multe manii.

Am fost fandosită și maniacă. Am fost tracasată de fandoseli și manii. Sunt în continuare fandosită și maniacă. Dar n-aș recunoaște asta pentru nimic în lume.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Nu trageți în caii de lemn - p.2

N-am zis nimic până acum de Sergiu Nicolaescu pentru că pe mine nu m-a afectat atât de tare că a murit, c-a fost incinerat, că a făcut nu știu câte filme, că n-a luat premii, că ce premii a luat, că a fost sau nu admirator al comunismului. Cu toate că, în perioada aia, doar ăia care vorbeau în șoaptă nu erau. Da` nu m-a afectat. Problema lui, cenușa lui, nu mi-a dat de mâncare și nici n-a venit să bată insistent la mine la ușă să-i dau de mâncare. Sau să-i văd filmele. Mai tare m-ar afecta dacă ar muri tanti care-mi vinde țigări. Cu ea am, oareșcum, o relație.

Acum s-au mai liniștit apele. Că Nicolaescu e dust in the wind. Da` a fost intoxicație majoră câteva zile. Și nu din cauza celor care-l ridicau în slăvi. Din cauza celor care se plângeau că o să fie ridicat în slăvi. Și c-or să ne înece cu păreri de bine. Și, mamă, ce-o să mai fie periat și aplaudat. Ăștia care s-au plâns au fost mai mulți și mai enervanți.
Da` ce-ți pasă, soro? A murit omu`, mi se pare normal să nu te apuci să arunci cu ouă stricate în poza lui, și nici să nu-i arzi filmele în piața mare. Mă-ndoiesc că, dacă mori, ți-ar plăcea să se adune toți ăia care te-au urât și să danseze hora pe mormântul tău. Nu că ți-ar mai păsa atunci, da` până la momentul ăla, cât trăiești, te mai gândești din când în când și la cum o să fie când n-o să mai fii. Nu cred că ai trecut în testament să fie invitați la înmormântare doar ăia care au avut ceva cu tine. Dacă pentru tine nu-ți dorești asta, atunci de ce pana mea te iei de-un mort arhicunoscut? Ți-a furat caii de la bicicletă? Ți-a mâncat pensia? Lasă-i pe ăia care l-au cunoscut și cărora le-a făcut ceva să se plângă, c-or fi destui.

Și e ușor să-ți dai cu părerea, să spui că n-a fost, că n-a făcut, că blablabla, da` prin comparație tu ce-ai făcut? Emiți judecăți de valoare pe rețele sociale și consideri că filmele tale de familie sunt mari opere de artă. Da` n-ai fost nici măcar dublura calului din unul din filmele lu` Nicolaescu.

Unii n-au altă viață decât viața altora. Pentru că n-au ce povesti despre ei, povestesc despre alții. Se alimentează cu asta, fac scenarii, creează povești pe care ajung chiar să le creadă, aruncă cu noroi și, când au epuizat subiectul, o iau de la capăt sau se agață de-o altă victimă. Nicolaescu e doar un exemplu. Pentru că poate fi, la fel de bine, vorba de mine, de tine sau de vecina de la 4. În funcție de afinități și interese. Și să nu te mire când afli de la alții ce-ai făcut. Asta înseamnă doar că cineva și-a dat foarte tare interesul să fie în pielea ta, sau să se dea rotund. În interior sunt atât de banali, încât au nevoie de alții ca să strălucească. Măcar pentru o perioadă de timp.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Moaștele Sfintei Camelia

Unora nu li se pare deloc ciudat că ei nu se spală destul de des. Li se pare ciudat că eu fac asta.
Nu e ciudat că-și programează ziua de baie, o au însemnată-n calendar, eventual în fiecare sâmbătă, reminescență rămasă de pe vremea când aveau 4 ani și-i spălau părinții o dată pe săptămână.
Să recunoaștem, când eram mici, ai noștri nu ne prea băgau în seamă. Ne descopereau sâmbăta și ne băgau direct în cadă. Probabil pentru că arătam de parcă ceva s-a târât și a murit pe noi. Și posibil să fi și mirosit așa. Am fost cu toții copiii spălați sâmbăta.

La un moment dat însă, planetele s-au aliniat și am început să ne spălăm mai des. Eu, cel puțin. Măcar un duș pe zi, și tot faci. Că mi se pare normal să nu puți. Să nu te trezești cu aromă de cerșaf, dungă de pernă și scame-n păr și să te duci direct unde te duci tu. De obicei la muncă. Mi se pare de bun simț pentru mine să nu miros ca un sconcs.
Da, sunt voci care spun că, dacă nu te speli chiar în fiecare zi, nu se simte. Nici savoare de șosetă, nici iz de transpirație, nici nimic. Că au ph-ul care le permite să miroasă a trandafiri toată săptămâna, între spălări. Da` eu nu mă simt moaștele sfintei Camelia, ca să miros frumos prin definiție. Și chiar dacă, tot tre`să mă spăl. Că mă simt mai bine, mai fresh, mai curată cu un duș zilnic. Stai, nu mă simt, chiar sunt.

Da` unii se simt șocați, lezați și contrariați. De ce te-ai trezi cu o oră mai devreme ca să faci duș? Păi, nu te speli sâmbăta? Ce-ți mai trebuie în fiecare zi? Mai că nu vin cu argumentul ăla, cu domnul ne vrea naturali. Domnul tău, mă, că al meu nu zice nicăieri că tre`să put. Sau să am dungă de jeg. Sau să mi se lipească șuvițele-ntre ele.
Că, dacă te speli prea des pe cap, chelești. Prefer să chelesc decât să stau cu cadavrul în cap. Părul e celulă moartă. Deci, cadavru. Și, ca orice cadavru, dacă n-ai grijă să-l îmbălsămezi, miroase. Eu îl îmbălsămez zilnic, că-s o specie ciudată de necrofilă. Îmi plac morții vii. Mai ales pe mine. Nu-mi număr firele de păr, dar aș putea să jur că, spălat zilnic de ani de zile, nu s-a împuținat. Și arată și viu. Miroase viu. Sunt vie cu un păr spălat în fiecare zi.

Și nu pricep cum am evoluat în așa hal încât e ciudat să te speli. Și există și faza aia cu ”te speli prea des”. Cum adică ”prea des”? Există undeva o măsură a spălărilor permise și eu nu știu? Și, hai, fie, mă spăl prea des. Care-s consecințele? Nu-mi spune, o să-mi pice pielea. O să mă dezintegrez total. O să mi se desfacă oasele și chiar o să ajung sfintele moaște. Newsflash! O să pățim asta cu toții, da` nu văd motivul pentru care aș mirosi ca și cum m-am dezintegrat deja, când există încă apă și săpun. Costă, recunosc, da`tot ce-i bun ori costă, ori e ilegal. Prefer prima variantă.


Mă râcâie faza asta. Cum de e ciudat că mă spăl, dar nu observi cât de ciudat e să nu te speli. Om fi trecut într-un univers paralel, și nu știu eu. Mă simt ca ăla de-a furat focul și-a luminat bieții muritori. E bine să te speli, mă, și ghici ce? Nici nu mori din asta. Parol!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Găina de serviciu

Am ajuns la concluzia că am niște găini foarte prolifice. Nu le văd, nu am contact cu ele, dar în frigider ai mei au cartoane cât pentru un Paște comunist. Ar fi buricul cartierului dacă ar afla vecinii câte ouă au și noi am fi încă înainte de `89. Cred c-ar fi linșați sau forțați să facă contrabandă.
Îmi plac găinile mele invizibile care-mi umplu frigiderul și le mulțumesc în gând. Pentru că nu-s găini cu 25 de ani mai în vârstă.

Îmi plac găinile atât timp cât vorbim despre ele ca zburătoare. În momentul în care-mi pari că semeni c-o găină, deja mi-am pierdut respectul pentru tine. Când te comporți ca o găină, deja mă gândesc serios să nu te mai salut pe stradă.

Există anumite sintagme care merg foarte bine pe oameni: găină beldisită. Ferește-te de persoanele care seamănă c-o găină beldisită. Va vrea să fie beldisită again and again and again, și nu-ți dorești s-o beldisești.  Trece rapid de la găină la iepuroaică.
Curcă plouată. Săraca curcă n-are nici o vină c-a plouat-o, că-i proastă și nu știe să se ferească, da` dacă ai atribute umane și ești așa, coeficientul tău de inteligență bate grav spre zero. La fel și dacă te uiți ca curca-n lemne. Și acolo e o problemă cu inteligența ta inexistentă.
Vacă bolândă. Aveam o colegă în liceu care avea ochi de vacă bolândă. Ochii ăia ca a lu` Sue Ellen din Dallas. Ochi mari și umezi și bolânzi. Ca să fii vacă bolândă nu trebuie neapărat să semeni cu Sue Ellen. Trebuie doar să ai atitudinea. De vacă-ncălțată. Tândălind nu fizic, ci psihic.
Și mai există și restul chestiilor: viclean ca o vulpe, șiret ca un șnur, vipera pe care o crești la sân, hai să dezlegăm integrame și să cumpărăm de pe acum vopsea de ouă, că Paștele se apropie și bietele animale n-au nici o vină că anumite persoane le adoptă doar părțile negative.

La urma urmei, cu ce-a greșit săracul porc că e luat drept etalon de grăsime? Poate că el, în viața lui din afara cocinei, și-ar face zilnic exercițiile și ar mânca eco. Da` dacă-l îmbuibi, e normal să se facă cât porcul. Deci nu e vina lui, e vina celor care l-au creat așa. Dar nu poți să spui gras ca porcul pe care l-a îngrășat stăpânul. Și așa el devine personajul negativ. Mi-e milă de porci. Nu de persoanele care se comportă ca niște porci.
Și-mi plac găinile mele prolifice și necunoscute. Dacă le-aș vedea pe stradă, nu le-aș recunoaște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

PUNKvelion

Știam că-s punk. Adică, derbedeu. Adică foarte și cel mai și totul peste și mai ales așa. Cred c-am aflat undeva cu ani în urmă. Și nu mi-e rușine cu statutul meu de punk.
Asta e partea reală. Ar mai fi câteva părți, pe care cică le fac, da` eu nu știu că le fac, dar știu alții și pentru mine, dar astea deja sunt atât de stupide și de puerile, că nu merg cu punker-imea din mine.

Pentru că pe 1 nu e bine să scrii, pentru că pe 1 rememorezi ce-ai făcut pe 31, 2 mi s-a părut un moment bun. E un număr bun 2-ul. Pe bune. Două țigări îs mai bune ca una, două beri la fel, două milioane, două orice. Dacă trecem de 2, ajungem la 3. Pân` la 11 mai e puțin. Depinde cum știi să numeri, pentru că eu n-am diplomă decât de grădiniță, dar 11 sună a un număr bun. Jumate de 22, număr prim, decent și puțin timid. 11 e un număr timid. Da` de aici până a face revelionul de 13 în 11, e cale lungă.

Și n-o să descriu orgia care a ieșit, n-o să pomenesc nimic despre cum m-am trezit cu ruj pe cămașă, despre cum ne-am înodat cravatele și n-am putut să le mai descurcăm, nici măcar despre cum am fumat narghilea, am băut, am dansat și am făcut hai și panaramă. Nici un cuvânt. Nici despre salata aia de vinete. Nici despre băută totală. Nici despre faptul că am miliarde de poze incriminatorii. Tac mâlc.
Spun doar că a fost fun.
Mulți punk-și îngrămădiți într-un singur loc, cu șuvițe albastre, țigări fumate care nu erau tocmai ale mele, vâsc, cum am putut uita vâsc-ul, hahaha și hohoho.



2013 se anunță interesant.

P.S. titlu furat de la Adi
P.P.S. am fost 11, că eu sunt povestitorul.

Pân` la următorul revelion, la bună vedere!