Dacă pereții ar vorbi

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult.
Puțin diferit, puțin mai tandru, puțin mai posesiv, puțin mai pe neînțelesul altora, puțin mai colorat, puțin mai libertin, puțin mai nebunesc, puțin din fiecare, puțin așa cum știe el, puțin mai mult.
Dacă pereții ar putea vorbi.

Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse dor mai tare.
Cuvintele spuse pot fi retrase. Cuvintele nespuse cresc în tine.
Cuvintele spuse sunt adevăruri, sau nervi, sau nevoia de eliberare. Cuvintele nespuse se transformă din nespus în nespus, din gând în gând, din scenariu în scenariu.
Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse te omoară pe dinăuntru.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că toți așteptăm să ne fie spusă povestea. Că toți avem povestea noastră. Că toți așteptăm aceeași poveste. Variațiuni pe aceeași temă.
Toți așteptăm cuvintele nespuse și cu toții ne răzbunăm prin cuvinte, pentru că nu le-am primit la timp. Sau când am crezut noi că e timpul. Sau când am vrut noi să fie timpul.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că e o poveste de spus. Spuse sau nespuse.

Trăiesc prin cuvinte, mă hrănesc cu cuvinte. Un cuvânt azi, două mâine, la sfârșitul săptămânii o să am o propoziție. Nu săptămâna asta? Atunci săptămâna viitoare. Sau cealaltă. Sau oricare. Propoziția mea se va termina până la urmă. Pentru că aleg cuvintele care-mi plac mie.
Și ce dacă n-o să fie o propoziție așa cum știu toți că trebuie să fie? E de ajuns s-o înțeleg eu. Și să fie una așa cum vreau eu. Pe înțelesul meu.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult. Și cred că mi-ar plăcea ca povestea să fie spusă mai departe.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Printre morminte

Mergeam la cimitir din an în Paști. Cel mai des primăvara, când se hotărau ai mei că e momentul să curețe mormintele străbunicii, străbunicului și-al unui unchi despre care nu știu mai mult decât numele scris pe cruce și niște poze vechi, în care apărea tânăr, zâmbitor și foarte viu.

Nu m-au deranjat cimitirile în timpul zilei, pentru că știam că doar noaptea morții capătă putere și te trag după ei, în mormânt. Ba chiar îmi plăceau. Cât timp ai mei smulgeau buruieni, plantau flori și negociau în ce culoare să vopsească gardul, mă plimbam printre morminte. Fain cimitir Eternitatea. Găsești cavouri de la sfârșit de 1800, capele mai vechi ca vechimea însăși, cruci roase de timp și englezi, francezi, ruși, catolici, protestanți, ortodocși, evrei, mă rog, vii care s-au luptat, morți care s-au împrietenit.

Și-mi plăcea să văd cu îi cheamă, cum arătau, care era rudă cu cine, să-mi fac povești și scenarii despre cum erau cât erau încă-n viață. Aveam pozele mele preferate. Stoikovici ocupa locul I. Un plod blod, cu bucle, cu guleraș alb și costumaș de catifea, cel mai probabil vișinie, mort la 4 ani, la început de secol, c-un mausoleu impozant și c-o figură puțin răutăcioasă, puțin pusă pe ghidușii. Avea o întreagă poveste acest Stoikovici în mintea mea. Ce fel de casă a avut, cu ce-i plăcea să se joace, de ce a murit, cum încă mai bântuie casa în care a locuit, mă rog, detalii pe care le dezvoltam bazându-mă pe poza de pe cruce.

Au trecut anii. Am revenit în cimitir. Am salutat englezii, francezii, rușii, catolicii, protestanții, ortodocșii, evreii, am văzut fotografii ceramică, mi-am întipărit în minte sintagma fotografiiceramica monumente funerare și l-am căutat pe Stoicovici. Mausoleul era încă în picioare. Poza dispăruse. Mâncată de timp, de ploi, de frig, de soare. Mai puțin de 100 de ani, și Stoicovici a devenit o pată albă, pe-o piatră funerară.

Mă-ndoiesc că veneau rude la mormântul lui să-l plângă, mă-ndoiesc că-l mai ținea cineva din familie minte, dar pentru mine era locul I la poveștile din cimitir. Ca mine, probabil mulți. Și mă gândeam că, dacă Stoicovici s-ar fi născut și-ar fi murit acum, ai lui poate i-ar fi comandat on-line de pe http://www.poze-cruce.ro  o poză cu garanție de 100 de ani, care să nu se șteargă, să nu se decoloreze, să continue să creeze povești în mintea oamenilor care nu l-au cunoscut, dar știu totul despre el doar privindu-i figura.

Nu e o perspectivă îmbucurătoare să te gândești că, la un moment dat, va fi poza ta acolo. Dar, pentru cei care pun preț pe monumentul de după, e de luat în calcul faptul că magazinul www.poze-cruce.ro acceptă comenzi online și livrează produsele către orice localitate din România, contra unei taxe de transport fixe, de 25 Ron. 

O discuție puțin sumbră, pentru cei care își fac calcule despre cum vor fi imortalizați în eternitate și pentru cei care pot crea povești deloc sumbre, într-un cimitir.

Despre saltele

Mai ține cineva minte saltelele alea, cu arcuri; saltele care erau, de fapt, canapele, și dacă ți se rupea arcul aveai două variante: ori schimbai patul, ori puneai pături, peste pături, peste pături, ca să nu-ți intre arcul în coaste? Eu le țin minte. Era chin total, nu pentru că n-ai fi putut evita arcul rupt, ci pentru că, dacă se rupea unul, începeau încet-încet și celelalte. Și-n curând aveai un pat găurit și-un spate găurit și te gândeai cu ce-ai greșit pe lumea asta.

La polul opus, paturile alea cu saltele fără arcuri, dar mici-mici de tot. Gen căsuțe la munte. Am dormit într-unul din ăla și-mi pica ba o mână, ba un picior. Chin. Că cică nu se fac saltele pe măsura unui pat mai mare. Deci salteau era mică, patul mai mare, n-aveai nici loc, nici confort. Moartea somnului.

Între canapele cu arcuri, paturi mai mari decât salteaua sau povești sinistre despre saltea care se lasă dacă dormi prea mult pe ea, am descoperit mulți ani mai târziu cel mai tare pat, cel mai lăbărțat somn: patul meu nou, făcut de tata, cu două saltele duble. Raiul somnului relaxat, fără picioare pe jos, fără înțepături, doar o dulce întindere, în orice poziție. Ocupă o treime din cameră, nu-i problemă, dar somnul e somn. Nu-i fac reclamă acum, dar orice pat care are 2m/2m merită osanale, părerea mea.

Dar, revenind la saltele. Țin minte că, acum mulți ani în urmă, în copilăria mea antică, nu găseai saltele decât la un singur magazin, în tot orașul. Dacă voiai un anumit tip, păi, dădeai comanda și așteptai. Și așteptai. Cam o lună până să vină salteaua și să poți dormi altfel decât trist, într-un pat incomod, sau fără saltea.

A trecut timpul. Magazinele s-au înmulțit. A crescut cererea, s-a diversificat oferta. Culori diferite, tipuri diferite, ortopedice, superortopedice, superioare, premium, relaxa, culori, modele, dimensiuni, prețuri, le găsești. Pe toate. Dacă stai să cauți. Dacă ai timpul necesar să mergi din magazin în magazin, să compari, se te gândești, să te răzgândești, să te-ntorci la magazinul la care crezi că ai găsit ce voiai și, din păcate, să ți se spună că s-a vândut cu 15 minute în urmă. Sau, mai grav, să faci ca mine: să te uiți fugitiv, să vezi ceva care să-ți placă și, când te-ntorci să te prinzi că da, era modelul care ți-a plăcut, dar n-ai fost îndeajuns de perspicace încât să te prinzi că nu era model pentru saltea dublă, ci doar pentru una simplă.

Așa că am trecut de la curiozitate la comod: dacă o să vreau să-mi schimb saltelele, cel mai probabil o să dau filtru pe-un magazin on-line, o să-mi aleg dimensiune, culoare, tip; o să-i dau filtru de siguranță și pe preț și, în 2-3 zile, dacă ce vreau eu e pe stoc, o să-mi primesc lejer comanda acasă. În fața casei, prin curierat rapid, fără să mă chinui s-o aduc eu, fără să-mi fac probleme că văzusem ceva mai șmecher și, pentru că aveam musai nevoie acum, am făcut un compromis și-am cumpărat ce-am găsit. 

Nu-s fan cumpărături on-line, da` sunt fan comod, când vine vorba de economisit timp și nervi.

Pisica - p.8

O pisică o să semene mereu cu stăpânul ei.
Nu. O pisică o să semene mereu cu persoana care o mângâie, îi cumpără mâncare și-i înțelege maniile.
Nu. O pisică o să semene mereu cu sclavul ei.

O pisică al cărei sclav sunt e lungă, subțire și independentă.
Nu uită c-am încercat s-o țin doar în casă, nu iartă că nu-i aduc ceva bun în fiecare seară, nu acceptă vara să doarmă-n același pat cu mine.
Se alintă lung și moale doar când vrea ea. Și nu iartă dacă, atunci când vrea ea, n-am timpul s-o alint cum și cât vrea.
Mi-aduce cadouri vii și mișcătoare și se supără cu săptămânile când darul nu e apreciat pe măsură.
Îi place să știe exact ce mănânc, fără să poftească la masa mea și-i place să toarcă gros și tare în timp ce mă urmărește, semi adormită.
Mă așteaptă până se plictisește de așteptat și-n seara următoare nu mă mai așteaptă.
Nu-i pasă de nervii mei, mă ignoră când n-are chef de mine, colindă rapid și brav întregul cartier, mă conduce până la taxi fără să-mi deschidă sau închidă portiera, mă părăsește pentru locuri mai interesante, cu mai multă mâncare sau cu pat mai mare, se-ntoarce să-și facă inspecția, mă ignoră, trece mai departe și toarce gros și tare doar dacă am stat îndeajuns de mult timp cu ea, încât să-și aducă aminte că-s sclavul ei.

O pisică se-mprietenește cu tine nu pentru că n-are alți prieteni.
O pisică se-mprietenește cu tine când crede că e singurul prieten de care ai nevoie.
O pisică-ți dă unfriend dacă măcar bănuiește contrariul.

O pisică seamănă mereu cu sclavul ei.
Eu nu uit, iert și-mi place să doarmă vara-n pat cu mine. Nu mă alint, nu vânez, nu torc, aștept, îmi fac nervi, nu ignor și nu mă-mprietenesc.
Cu cine seamănă pisica al cărei sclav sunt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Comoda comodă

Mi-a plăcut teribil o anumită cafenea, cu mobila a la Ludovic XIV, cu reproduceri din aceeași perioadă, cu camere multe, cu sentimentul c-ai făcut o călătorie în trecut în momentul în care ai intrat în ea. Nu știu dacă aș locui într-o casă mobilată-n stilul ăla. E puțin rece, puțin pretențioasă, dar de stat la un pahar de vorbă, decorul e perfect. Ca și cum ți-ai bea cafeaua de dimineață într-un muzeu.

La mine acasă, prefer să fie comod. De asta patul meu ocupă juma` de cameră și nu, nu-i camera mică, patul e mare. Cât două saltele duble. Făcut cu aceeași manie pentru confort direct de tata.

Când eram eu mică, mobila se cumpăra de la magazin, trebuia să te țină măcar o viață și ochii ți-i clăteai cu cataloage Neckermann, gândindu-te că n-o să ai niciodată ocazia să și cumperi mobila aia. Nu-mi prea păsa de asta, atât timp cât încăpeam în șifonier și puteam să-mi fac cort sub masă. Totul era masiv. Nu, nu greoi, doar masiv. Pentru prima dată când mi-am dat seama cât de mare e , de fapt, camera mea a fost când ne-am mutat, și-au scos ai mei și biblioteca, și șifonierul, și tot. Camera a rămas goală și mare. Atât de mare încât nu-mi mai puteam da seama cum de, cu câteva zile înainte, n-aveam loc nici să mă mișc și de fiecare dată luam ori un cap de bibliotecă, ori un genunchi de birou.

Când  am decis că e momentul să renunț la șifonierul moștenire de la bunica și la biblioteca cu câțiva ani mai mare decât mine, am căutat mult. Nu pentru că nu aș fi găsit neapărat ceva pe gustul meu. Problema a fost să-mpac și gustul, și buzunarul. Și, oricât de mult mi-aș fi dorit să adopt un stil minimalist sau să-mi transform camera într-un salon de secol  19, n-aveam nici spațiul, nici bugetul. Așa c-am ales ceva între minimal-modernist, mi-am înghesuit cărțile în spații goale, mi-am eliberat camera cât să-ncapă și patul imens, și nimicurile la care țin și să-mi și rămână destul loc încât să nu achiziționez în fiecare zi o vânătaie nouă.

Asta se-ntâmpla acum destui ani. Destui ani în care Neckermann încă era catalog cu foi, canapeaua ți-o cumpărai din magazin, în limita stocului disponibil, iar mobila la comandă era așa, doar o idee, un posibil, niciodată un da sigur. A trebuit să caut chestii care să nu fie în constrast total cu albastrul de pe pereții mei,  nuanțele disponibile erau cireș și fag, după multă foială am găsit un negru care să nu-mi chinuie ochiul și nici să nu mă oblige să-mi schimb patul, bej-pal. Ceva care să nu-mi transforme camera într-un depozit de piese adunate fără nici o legătură între ele.

Faza e că, dacă știam pe atunci că pot să-mi comand mobila după gustul meu, că pot să cer culoare, formă, stil după cum mă taie capul, fără să fiu nevoită să cutreier țâșpe magazine în căutarea a ceva care să mă-ncânte, mi-ar fi fost mult mai ușor. Să-mi comand mobila on-line. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: îmi place să cumpăr chestii cutreierând magazine. Dar, în momentul în care nu găsesc nimic după zile-ntregi de căutat, mi se face lehamite. Și-mi doresc un click distanță, un formular de completat, câteva opțiuni bifate și gata. Problemă rezolvată.

Îmi plac magazinele dar, în materie de mobilă, am ajuns la concluzia că prefer varianta simplă. Nu contează dacă sunt în căutare de mobilier, saltea, scaun sau dacă-mi trece prin cap să-mi împart camera-n două și să-i postez o ușă glisantă, prefer să dau un click și totul să se rezolve. Prefer să-mi păstrez nervii de cumpărături pentru vânzătoare care nu pricep că vreau cămașa aia, chit că e bărbătească, decât să-mi iasă peri albi pentru că nu găsesc o comodă pe cât de mare sau pe cât de colorată îmi doresc eu.

Vineri 13

Mie-mi place vineri 13, pentru că sunt rea, puțin satanistă și-aș planta pisici negre în fața tuturor celor care cred că aduc ghinion. Îmi place pentru că fiecare se așteaptă să se-ntâmple ceva rău și dacă se-ntâmplă să traversezi beat mort o autostradă la o oră intens circulată, și te lovește tirul și te face pilaf, clar a fost din cauză de vineri 13. Sau dacă mori de supradoză, la fel. Sau dacă-ți iei amendă c-ai mers fără bilet. Te-ai lovit, ai pierdut bani, te-a părăsit, ai găsit-o-n pat cu altul, în orice altă zi ar fi vina ta, a lui, a lu` ăla care ți-a înfipt amenda; așa, e vina zilei.

Îmi place vineri 13 de când m-am născut, cu toate că era luni 13 când m-am născut eu. A fost o zi norocoasă pentru întreaga planetă. Toată lumea, la unison, s-a simțit mai fericită, chiar dacă nu știa de ce. Nașterea mea a adus zâmbetul pe fața a miliarde de oameni și toți s-au simțit plini de speranță. Pentru că era luni 13 și m-am născut eu.
Ce n-a bănuit nimeni a fost că răul pur a coborât pe pământ.
Peste câteva săptămâni, când s-a întâmplat prima vineri 13 de după nașterea mea, forța deja crescuse. Lumea a început să simtă cum maleficul îi cuprindea. Întunericul se întindea asupra lumii. Răutatea începuse să se dezlănțuie...

Presupun că ai mei au dat vina pe ziua malefică, fără să se gândească că domnia răului e pe cale să-nceapă, în momentul în care am murdărit scutec după scutec, fără să-mi pese că fusese schimbat cu 10 minute în urmă. La fel când am început să rod cablurile pentru că îmi ieșeau dinții. Când am vomitat ca-n Exorcistul pentru că nu-mi plăcea mâncarea, când plângeam dacă nu mă legănau pe picioare, când m-am rostogolit de pe picioarele lu` taică-meu tocmai sub pat, când am spart vaza sau când m-am ars cu drotul aproape de axilă. Toate astea și multe altele au fost puse în cârca lu` 13. Deja nu mai conta că e luni sau vineri, ziua nefastă îmi sporea puterea.
Când l-au creat pe Jason, deja aveau modelul meu în minte. Au exagerat puțin, ca să dea bine la încasări, dar inițiații cunosc adevărul și originea.

Pentru că da, e rău să fii rău în vineri 13. Și e de bon ton să te dai rău. Și satanist. Și cumva violent, și periculos și extremist. Chiar dacă îmi fac păcate cu tinerețile tale dacă-ți dau un ghiont între coaste. Chiar dacă ai un fizic de radieră și mai degrabă prinzi musca și-o dai afară decât să-i dai un papuc în cap, cum fac eu pentru că-s rea și violentă. Și m-ai omorî cu pietre în vorbe, te cred, doar că s-ar putea să leșini adunând atâtea pietre cât să mă omoare cu mine. Și-n locurile cu practici din astea, ai fi îngrijitor la cămilele altuia.

Dar. E vineri 13. Simt cum maleficul îmi curge-n vene, mai rapid ca-n alte dăți. Că vine week-end-ul, și-n week-end până și răul își ia concediu, și stă și se relaxează la o bere și-o vorbă bună, mângâind pisici negre, tărcate, tigrate, mușcând nasuri umede și râzând fericit că-i gâdilat de mustăți mult prea lungi.
Încă e vineri. Ai grijă cum te-mpiedici. S-ar putea să fie din cauza răutății mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Lagăre antiprostie

Da, știu, subiectul în vogă e meciul de fotbal. Nu-mi pasă de fotbal. Oricum mi se pare puțin stupid să alergi după o minge, în grup. Sportul organizat mi se pare stupid, în general.
Stupizi mi se par 99% din oamenii prezenți. Nu-mi pasă de ce-or să creadă nepoții. Nu-mi pasă de nepoți. De nepoții nimănui, adică. N-au decât să-și filtreze apa ca ăla din Waterworld, see if I care.

Oamenii prezenți, în schimb, mă enervează. Că-s stupizi și proști. Că-s lachei și nu știu să aibă o părere. Că nu pot să argumenteze nici măcar o părere împrumutată. Că nu știu de ce adoptă o părere și, dacă-i iei la bani mărunți, ori vor ridica din umeri și vor da înapoi, ori vor arunca cu câcat. Exact, nu cu noroi, cum zic domnișoarele simandicoase, ei vor arunca direct cu câcat, să-ți astupe argumentul logic. Să-ți arate că, dacă ai argumente, meriți să mori, mă, sufocat. Că ai argumente.

N-o să vorbesc despre câini. N-o să spun nimic despre violență. N-o să spun nimic de roșii, pentru că nu-mi pasă de ele decât în salată.
Dar îmi pare rău.
Îmi pare rău pentru că am crezut, ani de-a rândul, că oamenii pot fi schimbați dacă vorbești frumos cu ei. Dacă le explici. Dacă te bazezi pe argumente și nu pe pumni.
Îmi pare rău că am crezut că toți oamenii sunt egali și că nu există oameni proști, ci doar oameni dezinformați.
Îmi pare rău că am crezut în supremația rațiunii în fața instinctelor.
Îmi pare rău că am văzut oameni umani striviți de ce se poate întâmpla dacă sunt alții proști, dar mulți. Și-mi pare rău că nu l-am înțeles atunci pe Lăpușneanu. Pentru că mulți sunt, și proști sunt încă.

Și-mi surâde din ce în ce mai mult ideea cu lagărul în care să-i adunăm pe toți. Dar mi-e că, în urma unei selecțiie obiective, n-am mai rămâne decât prea puțini care să merităm să trăim.
Sau nu, nu mi-ar părea rău. Pentru că, nu-i așa, epurarea trebuie făcută ca să putem să mergem liniștiți pe stradă, fără să ne fie frică. Pentru că suntem pe teritoriul nostru, nu al lor.

Iar dacă prostia nu poate fi eradicată decât cu ajutorul lagărelor, atunci să facem lagăre antiprostie. Care să nu coste prea mult, pentru că proștii nu sunt de ajutor nimănui și mai au și mania de a se împuia fără limită. Și nu mușcă; doar te-mpiedică să trăiești liniștit, și te calcă pe ficați, și-ți provoacă ulcer pentru că-ți fac nervi și n-ai cum să-ți reglezi conturile cu ei altfel decât prin lagăre, pentru că altfel ești pasibil de închisoare. Și ești prea deștept ca să-ți strici viața pentru fiecare prost care-ți iese dezlegat în cale.

Problema e că pentru antiprostie nu se vor strânge niciodată peste 10000 de protestatari. Și nimeni nu-ți va da foc doar pentru că ești prost.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ups, you did it again!

Pe vremea când eram eu mică, apa caldă venea prin țevi care se-ncălzeau treptat. Dădeai drumul la robinet și așteptai să se-ncălzească apa. Nu exista nici un click aici, apa caldă venea mai greu. Dacă aveai ghinionul ca nici unul dintre vecini să nu fi făcut baie pân` la ora aia, așteptai mult și bine. Poate se încălzea. Sau poate curgea rece, mai bine de jumătate de oră. Pentru că stăteam la bloc, la etajul 9, și depindeam de vecinii de la alte 9 etaje ca să prind apă caldă.

Când m-am mutat la casă, ai mei au montat centrală. Beneficii duble: apă caldă și încălzire, datorită unui singur aparat. Mă, și era mișto tare. Dădeai drumul la robinet, nu trebuia să aștepți, pac! sărea apa caldă. Nu înghețam sub duș, nu așteptam, nu nimic. Era centrala cea magică, care-mi dădea ceea ce voiam eu: la orice oră din zi sau din noapte, instantaneu, apă caldă.

Până s-au gândit, într-o bună zi, să mă lase ai mei stăpân pe moșie vreo săptămână, cât să se ducă să se destindă la munte, în toiul verii, în concediu. Nimic grav. Nu-i ca și cum n-aș ști să am grijă de mine. Liniște și pace, moșia doar a mea și doar pentru mine, vară, cald, duș. 

12 din noapte, pentru că eu sunt copil muncitor, cu program ciudat și nocturn. Căldură mare. Caniculă. Acum câțiva ani, când verile erau veri, nu doar 3 zile cu temperaturi  mai ridicate și atât. Nu. Caniculă, cu dat de libere de la serviciu și împărțit de apă pe stradă. 

Și, pe motiv de caniculă, se taie lumina. Nu oricum, ci în momentul precis în care eu voiam duș. Apa rece. Din ce în ce mai rece. Am rugat-o. Am țipat la ea. Am făcut scandal, mi-am amintit de toți sfinții, nimic! Centrala mea nu mai încălzea apă nici dacă m-aș fi așezat s-o rog în genunchi. Repet:  12 din noapte. 

Și sună, Camelia, la ora aia inumană pentru cineva care e în concediu la munte, pe tata și roagă-l să-ți explice cum să faci să pornești din nou centrala, că centrala s-a oprit pe motiv de pană de curent, și tu vrei să faci duș, și-o fi cald afară, dar nu atât de cald încât să faci duș cu apă rece. Explicații, pași de urmat cu telefonul la ureche, greu, greu de tot am făcut centrala aia să meargă din nou, greu de tot am avut din nou apă caldă.

Și-am uitat episodul. Am făcut un duș, s-au întors ai mei, a trecut vara. A venit, în schimb, vara următoare. În care ai mei s-au decis să plece la munte. Să mă lase stăpân pe moșie vreo săptămână, cât să se ducă să se destindă la munte. Doar că, înainte de a pleca, taică-meu s-a hotărât să-mi țină următorul discurs, pe un ton foarte didactic și puțin ca pentru retardați. Ok, recunosc, nu-s tocmai cea mai tehnică persoană, dar tonul ăla putea să nu fie atât de didactic...

- Anul trecut ai avut probleme cu centrala. Anul ăsta nu trebuie să te îngrijorezi. Am cumpărat UPS centrala termică, o sursă de alimentare neîntreruptibilă. UPS sau bateria de rezervă. UPS-ul este un aparat electric care asigură alimentarea de urgență într-o sarcină atunci când sursa de alimentare de intrare sau rețeaua de alimentare sistează curentul electric, necesar pentru centrală. Un UPS centrala termică diferă de un sistem de alimentare auxiliar sau de un generator de rezervă, în sensul că va oferi aproape instantaneu protecție împotriva întreruperilor de curent de intrare, prin furnizarea de energie stocată în baterii. Un UPS pentru centrala termica este un produs indispensabil pentru o centrală, motivul fiind faptul că un UPS centrala termică are rol de protecție, de reglare, iar in condițiile de supraconsum UPS  centrala termică furnizează energia necesară pe care o înmagazinează; practic un UPS centrala termică este un acumulator de energie.

M-am simțit ca și cum citea din cărți. Nu citea. Presupun că a învățat textul pe de rost, sau ceva. N-am înțeles mai nimic, în afara faptului că n-o să mai rămân fără apă caldă, chiar dacă se oprește curentul. 

Curentul s-a oprit. N-am rămas fără apă caldă. N-a mai trebuit să sun la 12 din noapte, să mi se explice pașii mulți și complicați ai aprinderii unei centrale. Nu știu dacă din cauză că a învățat tata pe de rost cartea tehnică. Sau datorită. Nu-s foarte tehnică. Dar pricep că ceva e bun, dacă nu mă obligă pe mine să mă complic prea tare. 

Ups, nu mă complic, adică.