Comoda comodă

Mi-a plăcut teribil o anumită cafenea, cu mobila a la Ludovic XIV, cu reproduceri din aceeași perioadă, cu camere multe, cu sentimentul c-ai făcut o călătorie în trecut în momentul în care ai intrat în ea. Nu știu dacă aș locui într-o casă mobilată-n stilul ăla. E puțin rece, puțin pretențioasă, dar de stat la un pahar de vorbă, decorul e perfect. Ca și cum ți-ai bea cafeaua de dimineață într-un muzeu.

La mine acasă, prefer să fie comod. De asta patul meu ocupă juma` de cameră și nu, nu-i camera mică, patul e mare. Cât două saltele duble. Făcut cu aceeași manie pentru confort direct de tata.

Când eram eu mică, mobila se cumpăra de la magazin, trebuia să te țină măcar o viață și ochii ți-i clăteai cu cataloage Neckermann, gândindu-te că n-o să ai niciodată ocazia să și cumperi mobila aia. Nu-mi prea păsa de asta, atât timp cât încăpeam în șifonier și puteam să-mi fac cort sub masă. Totul era masiv. Nu, nu greoi, doar masiv. Pentru prima dată când mi-am dat seama cât de mare e , de fapt, camera mea a fost când ne-am mutat, și-au scos ai mei și biblioteca, și șifonierul, și tot. Camera a rămas goală și mare. Atât de mare încât nu-mi mai puteam da seama cum de, cu câteva zile înainte, n-aveam loc nici să mă mișc și de fiecare dată luam ori un cap de bibliotecă, ori un genunchi de birou.

Când  am decis că e momentul să renunț la șifonierul moștenire de la bunica și la biblioteca cu câțiva ani mai mare decât mine, am căutat mult. Nu pentru că nu aș fi găsit neapărat ceva pe gustul meu. Problema a fost să-mpac și gustul, și buzunarul. Și, oricât de mult mi-aș fi dorit să adopt un stil minimalist sau să-mi transform camera într-un salon de secol  19, n-aveam nici spațiul, nici bugetul. Așa c-am ales ceva între minimal-modernist, mi-am înghesuit cărțile în spații goale, mi-am eliberat camera cât să-ncapă și patul imens, și nimicurile la care țin și să-mi și rămână destul loc încât să nu achiziționez în fiecare zi o vânătaie nouă.

Asta se-ntâmpla acum destui ani. Destui ani în care Neckermann încă era catalog cu foi, canapeaua ți-o cumpărai din magazin, în limita stocului disponibil, iar mobila la comandă era așa, doar o idee, un posibil, niciodată un da sigur. A trebuit să caut chestii care să nu fie în constrast total cu albastrul de pe pereții mei,  nuanțele disponibile erau cireș și fag, după multă foială am găsit un negru care să nu-mi chinuie ochiul și nici să nu mă oblige să-mi schimb patul, bej-pal. Ceva care să nu-mi transforme camera într-un depozit de piese adunate fără nici o legătură între ele.

Faza e că, dacă știam pe atunci că pot să-mi comand mobila după gustul meu, că pot să cer culoare, formă, stil după cum mă taie capul, fără să fiu nevoită să cutreier țâșpe magazine în căutarea a ceva care să mă-ncânte, mi-ar fi fost mult mai ușor. Să-mi comand mobila on-line. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: îmi place să cumpăr chestii cutreierând magazine. Dar, în momentul în care nu găsesc nimic după zile-ntregi de căutat, mi se face lehamite. Și-mi doresc un click distanță, un formular de completat, câteva opțiuni bifate și gata. Problemă rezolvată.

Îmi plac magazinele dar, în materie de mobilă, am ajuns la concluzia că prefer varianta simplă. Nu contează dacă sunt în căutare de mobilier, saltea, scaun sau dacă-mi trece prin cap să-mi împart camera-n două și să-i postez o ușă glisantă, prefer să dau un click și totul să se rezolve. Prefer să-mi păstrez nervii de cumpărături pentru vânzătoare care nu pricep că vreau cămașa aia, chit că e bărbătească, decât să-mi iasă peri albi pentru că nu găsesc o comodă pe cât de mare sau pe cât de colorată îmi doresc eu.