În contradictoriu

În tinereţea mea "zbuciumată" aveam prostul obicei de a mă enerva teribil când discutam cu cineva în contradictoriu. Nu, nu erau nervi din ăia de durată, erau mai mult "nervi de adrenalină"; starea aia când încerci să-ţi impui punctul de vedere, când încerci să-l faci pe ăl de stă în faţa ta să priceapă că roşul nu e negru şi nici albastrul roz. Da, mă contraziceam cu pasiune; era deja un sport. Pe cine am mai desfiinţat azi? Hmmm... doi. Nu-i nimic, mâine poate reuşesc trei. Şi pe bune că-n momentul ăla credeam că e ceva constructiv.

Adică, am crezut mult timp că, dacă-i aduci omului argumente viabile, o să te creadă; nu neapărat să ajungă la părerea ta, dar să aibă un semn de întrebare, să lase loc posibilităţii, să existe măcar ideea că ai putea avea şi tu dreptate.

Da, era amuzant, nu zic nu. Era ceva de făcut. Da' nu prea ţine. Neuroni omorâţi degeaba. Pentru că pe unii nu-i scoţi dintr-ale lor nici cu ordinul procuraturii. Şi-atunci am ajuns la concluzia că n-are rost. Cu ce-au greşit toţi neuronii sacrificaţi în lungi discuţii? Ar fi putut să moară în moduri mult mai plăcute. Pentru scopuri mai nobile.

Nu mai port discuţii în contradictoriu decât ca să nu mă plictisesc. Ca să explodeze "adversarul". Eu nu mă mai aprind, eu nu mai am chef să-l conving. Eu mă amuz când îi văd pe alţii la fel de aprinşi pe cât eram eu cu ceva timp în urmă. La urma urmei, de ce să ajungă la părerea mea? Unora poţi să le baţi un cui în cap şi tot nu-ţi vor da dreptate. Iar dacă e vorba despre chestii majore, nici măcar n-are rost. Nu vei schimba părerea nimănui. Sunt opţiuni personale. Numai că, dacă eu nu-ncerc să te conving, arătă-mi respect făcând acelaşi lucru. Nu-mi băga idei pe gât cu polonicul, că nu merge. Şi nu, n-o să mă-nroşesc; doar n-o să te mai aud. Până în momentul în care realizezi că eu sunt eu, tu eşti tu, şi suntem atât e diferiţi tocmai pentru a ne înţelege, într-un fel sau altul. Nu ca să ne luăm jugulara unul altuia.

3D pentru mine

Primele jocuri pe care le-am jucat erau alb-negru, se încărcau de pe casetă, trebuia să le instalezi de fiecare dată când voiai să te joci şi erau aşa... mai simple decât Super Mario. Da’ le jucam cu frenezie, pentru că erau singurele jocuri despre a căror existenţă ştiam.

Lumea mea a fost zdruncinată din temelii când am descoperit Heroes. Heroes of might an magic, adică. Deja era tehnologie curată ce se întâmpla acolo. Şi-au urmat, pe rând, jocurile mai „complicate”, gen Joan for Arc, Hitman, sau World of Warcraft. Astea, frate, deja erau mai mult decât puteam duce. Mi-au umplut nopţile, mâncam cu ele, trăiam cu ele.

Fiind cineva care încă joacă Dynomite, tehnologia 3D m-a lovit direct în moalele capului. Adică, ceea ce era de domeniul sf-ului când am cunoscut eu calculatoarele, acum nu numai că e posibil, ba e şi la îndemâna oricui. Tot ce-ţi trebuie e un Asus. Da, iar un Asus; unu’ din ăla şmecher, cum l-am văzut eu pe G51Jx 3D.

Vine micuţul – pentru că vorbim de-un laptop de 3 kile jumate – cu tot felul de şmecherii care să te facă să te joci toată ziua; ba chiar şi toată noaptea, dacă eşti mai maniac într-ale jocurilor, după cum mă cunosc eu pe mine. Memorie DDR3 1066/1333 MHz de până la 8GB, placă video NVIDIA® GeForce® GTS 360M şi hard de 640GB, 5400rpm. Mie, una, nu-mi spun foarte mult denumirile, da’ cică Warcraft-ul e altul dacă-l joci cu ochelarii adiacenţi. Că vezi personajele direct, că ai scăpat de băgatul nasului mai aproape de monitor pentru că nu găseşti Orc-ul sau Elf-ul de care ai neapărată nevoie, că totul e atât de real, că simţi nevoia să te dai doi metri mai în spate când dă inamicul în tine, ca să nu te facă pilaf. Faza e că nu numai vezi, da’ mai şi auzi “3D”, pentru că beneficiezi de Full EAX 4.0 HD 3D audio; vezi 3D, auzi 3D. Eşti acolo.

Probabil vă gândiţi că prea bat apa-n piuă cu cel Warcraft. Da’ pe bune că e primul joc pe care l-aş încerca în momentul în care aş juca 3D. Să fiu eu Almighty Arthas, să-i văd pe toţi ceilalţi mai mici, mai pricăjiţi, să mă lupt de-a binelea cu toţi inamicii, şi duşmanii, şi undezii care-mi ies în cale, frate, asta merită câteva nopţi pierdute, ochi roşii dimineaţa la muncă, cap greu pe tastatură şi alte sacrificii minuscule. Să distrug zigurate, să văd copacul cum cade-n faţa mea, nu să joc Warcraft, să fiu în Warcraft.

Unii poate şi-ar face scenarii proprii şi personale; alţii ar încerca să prelucreze lumea în care trăiesc; sunt jdemii de posibilităţi prin care poţi trăi 3D. Pentru că nu-s la concurs de Miss, pentru că tehnologia se mişcă mai repede decât mine, pentru că mai am o urmă de tradiţionalism în mine, cu lăbuţa pe inimă spun că Warcraft 3D îmi ajunge. Şi dacă Asus garantează că-mi poate oferi asta, cine sunt eu să-l contrazic?

P.S. – asta e pentru Super Blog.

Pe limba lor

Am auzit o chestie care mi-a ridicat instantaneu sprânceana. Care m-a făcut să mă întreb unde mai încape atâta prostie în unele persoane, cum de nu sunt obeze din această cauză, cum de nu se satură universul de ele şi nu le dă un semn; oricare, de la un meteorit cu o inscripţie lămuritoare picat direct în ograda lor, până la o iluminare subită, ceruri deschise, îngeri cântând, mă rog, tot arsenalul care să le dea de veste că 1. ar trebui să gândească înainte de a vorbi şi 2. ar fi grav de tot dacă prostia ar începe să doară, pentru că s-ar zvârcoli în chinuri groaznice.

Da, am nervi.

Să mă explic: cică dacă eşti gay, e musai, da' musai de tot, să vrei orice persoană de acelaşi sex care-ţi intră în raza vizuală. Să o doreşti total şi iremediabil, să o vrei nervos, să te comporţi ca şi cum ai fi în călduri pentru că, de, eşti gay, deci clar obsedat sexual. Dacă eşti fată, şi-ţi plac fetele, clar vei pica după orice femeie care-ţi zâmbeşte frumos, vei avea vise fierbinţi cu toate femeile pe care le cunoşti, ba chiar vei fi aşa, ceva gen fluturaş, din floare-n floare, pentru că, ce naiba, eşti "pe invers", deci clar aşa trebuie să fie.

Băi, băi, băi, trezeşte-te! Stai aşa, că nu e chiar aşa. Asta e una dintre definiţiile pe care nu le auzisem până acum: gay = obsedat sexual. Păi, s-o lămurim: dacă eşti straight, te uiţi la fiecare persoană care trece pe lângă tine? Te imaginezi cu orice aurolac care-ţi iese-n cale? Te incită orice persoană, indiferent de fizic, caracter, compatibilitate? N-ai standarde, afinităţi, simpatii şi antipatii? Te cuplezi cu orişicare doar pentru că e liber şi vrea? Dacă răspunsul este da, atunci te compătimesc pe tine, sărmană persoană straight care trăieşti doar pentru lipeală, indiferent care ar fi aceea. Dar mă-ndoiesc teribil. Mă-ndoiesc de faptul că nu triezi înainte de a alege. Că nu te bazezi pe mai mult decât sex pentru a fi atrasă de cineva. Că nu tatonezi terenul, că dintr-o mulţime de persoane majoritatea nu-ţi sunt indiferente şi doar una te face s-o vrei cu adevărat, că n-ai un set de cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a te face să o doreşti.

Da' nu, că vezi tu, că dacă eşti straight, ai de unde alege; dacă eşti gay, în mod clar trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti, oricât de penal ar fi. Newsflash! Nu e chiar aşa. Deloc. Am trecut de perioada în care se spunea gay în şoaptă; am trecut de stadiul de lipeală de nevoie - dacă o fi existat vreodată stadiul ăsta. Şi, la fel cum există straight people care ar încerca orice persoană care le iese în cale, indubitabil există şi gay care fac chestia asta. Dar după cum nu poţi generaliza că toate persoanele straight sunt curve, nu poţi generaliza nici pentru gay.

Şi nu, dacă-ţi plac femeile nu înseamnă că te uiţi după fiecare fustă. Şi toate fustele care au impresia asta, ar trebui să se uite bine, bine de tot în oglindă înainte de a-şi face planuri şi de a se da rotunde. Pentru că da, fizicul e una; dar poţi să ai tu tot fizicul din lume, dacă n-ai şi caracter pentru fizicul ăla, tot degeaba. Şi poţi să ai şi fizicul, şi caracterul, dacă eşti femeie nu înseamnă că, automat, te plac. Pentru că gusturile diferă de la persoană la persoană, nu de la sex la sex.

Şi încă o chestie: nu sunt exponat într-un muzeu să te uiţi la mine ca la urs. Nu sunt ditai tortul de ciocolată să salivezi după mine pentru că n-ai gustat niciodată ciocolată până acum. Nu are absolut nici o treabă cu tine ce fac eu în dormitor; şi, din fericire, n-o să aibă niciodată. Pentru că, repet, dacă eşti gay n-ai aşa, un carneţel pe care să bifezi a ţâşpe mia liniuţă pentru a ţâşpe mia persoană pe care ai avut-o. Astea poveşti de adormit copiii. Şi te compătimesc teribil că ai ajuns la vârsta asta şi încă mai crezi în basme, ba chiar le şi perpetuezi, le exacerbezi, le scrii continuarea, adaptată la 2010.

Mă enervează pe mine multe lucruri. Da' prostia şi vorbitul doar de dragul de a nu adormi cred că-s pe primele locuri. Dacă eşti prost, măcar taci din gură, să nu se prindă şi alţii. Şi nu te băga-n seamă aiurea, că nu merge. Pur şi simplu. Din principiu; pentru că, înainte de a fi gay, eşti persoană. Persoana aia trebuie s-o vezi, nu culoarea cearşafurilor din dormitor.

Ne place, da, ne place - p. 24

De duminică. De zâmbit, măcar pentru puţin timp. Enjoy!

În căutarea timpului pierdut

Nu, nu mă cheamă Proust şi n-am nici o prăjiturică pe care s-o cheme madeleine lângă mine. Nu beau nici ceai şi nici nu voi scrie 7 volume pentru a recrea timpul pierdut. În schimb da, am momentele mele de rătăcire; de trăit în trecut. Că văd un tricou, că stau la o anumită masă într-o cafenea, că fac un anume gest sau că-mi vine o anumită replică, trecutul trăieşte prin mine. Trecutul apropiat, şi trecutul ăla care sare când nu te aştepţi, care te loveşte cu viteza marfarului, care te lasă fără cuvinte, fără reacţii. Pentru că doare.

Dar nu despre lamentări e vorba azi. Azi e vorba despre mirosuri trecute. Încă mai simt un fel de fior, o strângere de stomac în momentul în care simt Caldion pe stradă. Pentru că-l asociez cu începutul, cu cineva anume, cu cald, şi intim, şi atât de acolo, că-mi vine să mă duc la magazin, să cumpăr un Caldion şi să-l am în casă, să-l simt de fiecare dată când mă pocneşte nostalgia. N-o fac, pentru că e mai incitant să te ia pe nepregătite...

Când eram eu mică, nu exista balsam de rufe. Sau dacă exista, nu se găsea. Spun mică, adică mică de tot; până-n Revoluţie. După ce spăla, bunică-mea clătea rufele într-o apă-n care turna ceva gen parfum; un lichid gros, gălbui, cu miros de lămâiţă. Aşa miroseau hainele în copilăria mea. Şi-acum, de fiecare dată când simt miros de lămâiţă, am senzaţia că sunt iar mică, aşezată pe marginea căzii, cu nasul lungit pentru a prinde mai bine mirosul ăla, pentru a mi-l întipări în toţi porii, pentru a mă simţi în siguranţă.

Mirosul de roz pentru mine nu e asociat cu bomboanele. Da, ştiu, sună ciudat să spui că o culoare are miros, da' pe bune că fiecare culoare se simte într-un anume fel la nivel olfactiv. După cum spuneam, rozul meu nu miroase a bomboane. Rozul meu miroase ca parfumul dintr-o sticluţă în formă de veioză, parfum de cameră, atât de roz că-ţi venea să-l guşti. A stat mult timp în sufragerie, undeva printre cărţi şi bibelouri, pentru că da, era perioada în care bibelourile încă se purtau, şi fiecare avea povestea lui, şi toată sufrageria mea mirosea roz, chit că era vopsită-n bleu.

Dacă simt miros de Axe, văd vacanţa de pe a opta pe-a noua, când Axe-ul de-abia apăruse în peisajul meu, şi-l foloseam exclusiv; mirosul de narghilea îmi aduce aminte de un prieten care a murit mult prea devreme; darshan-ul, de clasa a zecea, când cumpăram beţişoare parfumate din dorinţa de a vedea persoana care le vindea; liliacul - adolescenţă, Caldion, intim; tămâie - moartea persoanei care nu mi-a fost bunică prin sânge, dar care mi-a fost ca o bunică; citricele - nopţi de iarnă, sub plapumă, somebody special; mirosul de spital - clasa a-12-a, operaţie de apendicită, ai fost acolo şi m-ai făcut să nu-mi mai fie atât de frică.

Da, în mod clar mirosurile mă duc în trecut. Le simt şi, instantaneu, revăd tot; ca un film pus pe fast-forward; şi chiar dacă unele dor ca naiba, e o plăcere masochistă să le văd over and over again, pentru a-mi aduce aminte că nu totul trebuie să fie optimist şi fericit în fiecare zi. Da' măcar am avut partea mea de lucruri bune; şi-or să mai vină şi altele.

Thriller feminin

Există o anumită categorie de femei de care mi-e frică de-a dreptul. Da' nu frică, pentru că e puţin spus. Groază. Îmi vine să-mi iau călcâiele la spinare şi să mă refugiez în cel mai ascuns colţişor cu puţinţă; să mă fac mică, mică de tot, să-mi pun o pălărie mare, să-mi trag pătura peste cap în tradiţională idee că, dacă nu le văd, nu mă văd nici ele. Mi-e frică şi-mi repugnă în acelaşi timp.

Să mă explic, pentru că e de-a dreptul complicat: se ia una bucată femeie. I se adaugă o privire semipsihotică, semirea. Un gust vestimentar cam dubaş. Un anume miros, de naftalină, de stătut, de vechi, dar nu vechiul ăla care-ţi aduce aminte de copilărie şi de prăjiturile bunicii, ci vechiul unui beci nu tocmai aerisit. I se dăruiesc din plin reacţii cu totul şi cu totul neaşteptate de genul: pupat o oareşcare colegă din senin, fără nici un motiv vizibil; râs de parcă tocmai şi-ar da duhul; jucat în părul unei persoane cu o privire pierdută în timp ce murmură sonor un cântec, de preferinţă de leagăn; enervare subită şi fără motiv pe scaunul care nu vrea să stea într-o anume poziţie, pe mouse-ul pe care oricum îl trânteşte de birou o dată la 10 minute, pe tastatura care e neagră nu albă; trecere imediată de la râs la plâns; vorbit şoptit, de parcă ţi-ar spune cel mai mare secret din lume, cu toate că te anunţă că ar mânca un măr; lista poate continua. Cireaşa de pe tort ar fi că, uneori, uită să se spele. Sau, dacă n-a uitat, impresia asta mi-o creează mie. Başca, ideea că ar trebui să merg la o distanţă de măcar un metru de ea, pentru a nu mă trezi cu un pix înfipt în jugulară sau cu un ochi scos din prea multă dragoste.

Revenind. Mă sperie genul ăsta de femei. Şi mai au o manie caracteristică: atunci când vorbesc cu tine, au grijă să diminueze distanţa dintre voi cât mai mult cu putinţă. Dacă s-ar putea, s-ar căţăra de-a dreptul pe tine, pentru a se asigura că auzi, că eşti atent, că nu scăpi sau nu scapă o vorbuliţă. Păi, frate, să ne înţelegem, n-am chef să-ţi simt suflarea-n suflet. Juma' de metru între noi e o distanţă acceptabilă; încă mai aud bine, şi când n-oi mai auzi, îmi voi lua aparat auditiv, numai să nu simt pe cineva că-mi stă de-a dreptul în faţă. Nu, n-am nimic cu respiraţia ta; poate fi cea mai fresh respiraţie din lume, dar nu simt nevoia imperioasă de a o simţi pe obraz. Lasă-mă să respir în voie, altminteri mă simt ca şi cum ai vrea să-mi furi sufletul. Nu sufăr de claustrofobie, da' pe bune că momente din astea mă fac să mă simt ca-ntr-o cutie minuculă, fără găuri, fără aer, fără pic de libertate. Dă-te doi paşi mai în spate, şi suntem aproape ok.

În plus, să te ferească sfântul să spui ceva legat de religie. Orice are o vagă urmă de "blasfemie" le va transforma într-o bombă cu ceas, setată să explodeze...acum! Pentru că-şi vor face cruce-n grup, vor scuipa în sân de trei ori, vor face o rugăciune lungă pentru mântuirea sufletului tău păcătos, te vor trimite rapid în lumea celor drepţi, vor mai face o rugăciune scurtă şi-şi vor continua activitatea întreruptă de tine, blasfemiatorul mort.

Şi da, pentru lămurirea curioşilor, persoanele cu pricina chiar există. Nu mi-am creat eu un tipar de groază în ideea că, odată şi-odată, voi întâlni persoana care să corespundă descrierii. Nu-mi creez coşmaruri gratuite; din punctul ăsta de vedere, le trăiesc în fiecare zi. Şi dacă ar exista doar femei din astea, mânăstire ar scrie pe fruntea mea; măcar acolo ai chilie în care să te refugiezi de privirea şi dorinţa de socializare a sus-numitelor.

De ce mă sperie? Simplu: din toate motivele enumerate şi din cauza unui pitic pe creier care-mi spune că faza cu pixul nu e doar imaginaţia mea. Cu lăbuţa pe inimă spun: să-mi apară-n toiul nopţii unul dintre specimenele cu pricina, fac infarct instantaneu; ochii în X, dead, kaput, over, конец. Pentru că - într-un mod ciudat - ţin mult prea mult la mine, prefer să le ocolesc; cât mai mult. Şi tare-aş vrea să ştiu dacă sunt singura cu problema asta, sau mai au şi alţii pitici pe creier. Ce tip de femeie e bugabu-ul universal?

Forever young

Mă trezeam în fiecare dimineaţă o dată cu găinile; ei, nu la 6, da' pe la 7 în mod sigur făceam ochi şi-ncepeam să-mi revizuiesc regatul, să-mi improvizeze povestea pentru ziua respectivă, să bat pe alţii la cap că mă plictisesc, că vreau neapărat nu'ş ce minunăţie de fluier aşa cum am văzut eu la nu ştiu care, ba chiar mi-am meşterit din pachete de ţigări roboţei de care am uitat în câteva zile. Şi ziua mi se părea lungă, şi nu, nu picam lată-n pat pe la 8 seara ci hăt, târziu, în jur de 12, când eram trimisă pachet direct în dormitor. Nopţile mi se păreau lungi, fără rost, teribile, în ciuda faptului că ziua mă plictiseam atât de tare că-mi venea să-mi smulg părul din cap de nervi, mai ales dacă se-ntâmpla să plouă, sau să fie frig, şi-atunci bye-bye plimbare, bye-bye bătut coclaurii, stai, Camelia, pe geam şi roagă-te să vină vara, că vara e mai animat şi poţi să scoţi şi nasul ca gâzele la soare, ba chiar ai voie să-ţi faci şosete de noroi, şi nu tu moment liber, gol, mort. Asta, să ne înţelegem, se întâmpla pe la 7-8 ani.

Acum... acum mi se pare de-a dreptul monstruos să mă trezesc înainte de 11. Şi chiar dacă se întâmplă să n-am timp să fac tot ceea ce mi-aş dori în ziua respectivă, prefer să prelungesc ziua până târziu în noapte, decât să renunţ la orele alea de somn de până aproape de prânz.

N-o să pricep ce fac persoanele care se trezesc cu noaptea-n cap şi care muncesc aidoma mie, de la 4 după-amiaza. Adică, ce poţi face atâta timp şi, mai ales, cum de rezişti? Pentru că-s vreo 18 ore de stat cu ochii deschişi, învârtindu-te de colo-colo şi, în plus, fără recuperare în week-end. Adică şi la sfârşit de săptămână tot 18 ore prestezi, fără pic de respect pentru somnul ăla care pe mine una mă face funcţională.

Prin adolescenţă pierdeam noapte după noapte după noapte. Adică şcoală, noapte pierdută, câteva ore rapide de somn, altă noapte pierdută, iar şcoală, şi de la capăt. Pe bune dacă simţeam oboseală. Şi, ca să fiu sinceră de tot, nu doar în adolescenţă. Adică, au fost câţiva ani după 20 şi ritmul ăsta nu m-a omorât. Ba chiar de-abia aşteptam următoarea noapte pierdută, următorul maraton, întrecerea recordului personal de ore nedormite, de hai şi, mă rog, ce face tot omul când pierde o noapte în grup. La un moment dat, mă ţinea adrenalina, dar n-aş fi coborât de pe baricade nici cu ordinul procuraturii.

Acum o noapte pierdută mă pierde pentru vreo 2 zile. 2 zile-s zombie, cu cearcănele-n barbă, cu somnu'n glandă, nu văd decât pat, nu gândesc decât pernă şi bat mărunţel din buze în legătură cu gându' rău care m-a-mpins să fac noapte albă. Mă simt ridată, mă simt bătrână şi-mi plâng tinereţea aia în care o noapte fără somn era la fel de banală ca un vaccin; acum e perfuzie de-a dreptul.

Şi mă mai gândesc aşa: nee, nu m-am maturizat; încă mă uit la desene animate şi râd la glume de clasa I. Aş juca şi-n secunda următoare o partidă de ascunselea. Merg pe stradă şi se iau puştii de 5-8 de mine. Nu'ş dacă am fire albe şi pentru asta, vopseaua să trăiască; oricum şi pe blondul natural s-ar vedea mai greu. Singura mea responsabilitate-s eu şi, în principiu, aşa va fi mereu. Bine, şi mâţa de rigoare. Mă bucur la cadouri exact la fel de mult ca ţâncii de 6 ani. Dau din coadă când mă apreciezi. Nu pot să alerg, da' asta n-o făceam nici când eram "tânără şi florelinte". Nu, psihic n-am îmbătrânit; nici măcar n-am ajuns la vârsta din buletin. Da', frate, când mă apucă câte o durere de spate, cu lăbuţa pe inimă spun că mă simt ca la 80 de ani. Şi mă-ntind, mă-ntorc, mă sucesc, mai bag un calciu, mai iau o aspirină, orice pentru a mă simţi din nou eu; aia tânără, aia fără vârstă, şi fără farmacie după ea.

Şi numai de test o să mai fac o noapte albă; da' tre' să-mi găsesc un week-end. Nu de alta, dar până luni trebuie să-mi reintru în rolul de "adult responsabil", care se duce la muncă fără ochi picaţi în barbă. Asta numai aşa, ca să-mi dovedesc că forever young nu e doar o frază-n vânt.