False flags

Am avut zilele trecute o mare revelație: nu-s gay. Ba chiar deloc. Sunt așaaa, ceva de neexprimat în cuvinte, prea puțin demn de a fi luat în seamă.
Păi, ca să fii gay adevărat, trebuie să îndeplinești câteva condiții extrem de simple pe care eu, oricât de mult m-aș zbate, nu le îndeplinesc.

În primul rând, contul tău de Facebook trebuie să aibă un nume cât mai colorat. Ceva care să conțină neapărat ”Iubitzik”, ”Frumushik”, ”Bombonik”, sau măcar o aluzie subtilă la unul dintre personajele din L Word. Dacă e numele tău alipit de Shane e cu atât mai bine. Dă caracter.

Apoi, trebuie neapărat să ai profilul public, să vadă toată lumea că ești out, că ești tu, că ești acest Rebel Yell al unei societăți fost oprimate. Și să ai cât mai mulți friendși dintre persoanele de la punctul 1. Că altfel nu ești parte din comunitate, și dacă nu ești din comunitate, nu exiști, mă!

E musai să-ți placă și, dacă se poate, să practici un sport cât mai sportiv și, de preferat, de echipă. Gen fotbalul. Știi imaginile alea cu bărbații care se bat aprobator pe fund când dau câte un gol? Ei, la nivel feminin, ce poate fi mai atrăgător decât o gașcă de femei transpirate, alergătoare și furioase de fel, care se îmbrățișează extatic la un gol?

Apoi, tre` să ai haine cât mai masculine. Unisexul e cam interzis, că cică ți-e teamă să-ți exprimi sexualitatea până la capăt. Blugi bărbătești, cu talie înaltă, cât mai cowboy cu putință și, dacă se poate, cravată. Dacă nu știi să-ți alegi o cravată de soi, nu-i nimic! Merge și cravata lu` bunicu`. Tot masculină se cheamă. 

Figura? Cât mai constipată cu putință. Un soi de Johnny Bravo când se pregătește să agațe. Că cică pică gagicile ca muștele la atitudinea macho. Și, dacă se poate, buzele-ncordate, vă rog, că e chestie de atitudine aici. Arăți nerv, vână, spirit.

Oi fi eu defectă. Oi fi având o doagă lipsă. Poate nu-mi funcționează bine sinapsele în ultimul timp, da` nu pricep. DE CEEE? Care-i șpilul? Adică, girl on girl nu mai presupune că-ți plac femeile, nu surogatele de bărbați? Nu mai presupune femei veritabile, ci un grup de hipsteri de gen feminin? N-am nimic, da`dacă asta-i imaginea generală despre ”comunitate”, mă declar depășită, învechită și conservatoare și nu vreau să fiu alipită comunității. Rămân în ramura mea conservatoare gay, în care femeile sunt femei, bărbații sunt bărbați, și se iubesc între ei fără să se dea false straight.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Consum românește

Consum românește din 1984, când laptele venea în sticle din alea mari, cu capac de staniol.

Și brânza topită era iute, și cașcavalul era iute, și brânza de burduf era iute. Dar consumam românește, pentru că altceva nu știam.

Singurele produse românești pe care le mâncam cu plăcere, și știam clar că-s românești, pentru că aveau obiceiul să crească direct în grădina bunică-mii, erau fructele și legumele. Tufa de zmeură, caisul din care culegeam caise și clei, roșiile direct de pe curpăn, ardeii iuți care chiar erau iuți, căpșunile pe care le culegeam eu, mică, direct din răsadurile mici, bobul mâncat direct de pe tulpină, fasolea pe care o culegeam eu, cu mâna mea, și ajungea direct în ciorbă, toate erau românești. 

Românești pentru că le vedeam cum cresc; naturale, pentru că bunica le uda singură, cu furtunul, și știam clar că nu le ”injectează”. A injecta era un verb foarte la modă în perioada în care am crescut eu, și trebuia să te ferești de tot ce era injectat, pentru că riscai să faci nu știu ce boală și să mori.

Așa am crescut eu. Cu lapte cu capac de staniol, cu coada românească de la lapte, și cu fructe și legume naturale, din grădina bunicii.

Când am crescut, la modă erau pulpele de pui americane mari, laptele pasteurizat la cutie mare și pepenii mari, strugurii mari, căpșunile mari. Toate erau mari. Toate erau de import. Și când spuneai c-ai luat ceva ”de import”, ți se umplea gura, că erau mari, erau scumpe, și arătai că ai bani. 

Ai mei n-aveau bani când eram eu mică. N-aveau bani nici când am crescut, n-au bani nici acum. 

Copilăria mi-am petrecut-o cu pui de Avicola, lapte de la țărani și fructe din grădină. Legumele erau și ele tot din grădină, bonus. Când nu erau din grădină, erau de la bătrânica din colț, care vindea leuștean și țelină și ștevie și roșii, la un preț oareșcare. 

Erau românești? Erau! Erau naturale? Erau! Aveau ciorba și desertul gust ca-n copilărie? Aveau!

Am crescut. Nu mai depind de banii părinților, nu mai depind de bătrânica din colț.

Ce cumpăr? Sau, cumpăr românește? Cumpăr, în funcție de calitate. 

Țigările le prefer din afară. Cafeaua, hainele, berea, electronicele, la fel. 

Când vine vorba de ouă, lapte, brânză, legume, fructe, le prefer românești. 

Nu pentru că mă umple pe mine de mândrie națională eticheta aia, pe care o văd în Real, la ”Standul produselor românești” și pe care scrie ”Încurajezi producătorii locali” sau ”Susții economic regiunea în care locuiești”. 

Nu pentru că știu ce consum, alegând produse de proveniență autohtonă. 

Nu pentru că, într-un fel sau altul, aș încuraja istoria regiunii. 

Nu pentru că vreau să trăiesc sănătos, mâncând sănătos. 

Aș fi fățarnică să afirm asta, în condițiile în care eu pun accent pe gust și pe savoare. 

Le aleg românești pentru că au acel ceva care-mi aduce aminte de cum erau alimentele naturale odată. De cum era când mâncai, fără să te temi de E-uri. De cum era când, mic fiind, rupeai caisa din copac, și-o mâncai nespălată.

Recunosc, alimentele străine arată mai apetisant. Dar când ajung la gust, când sunt eu față-n față cu salata mea, în care am pus roșii de grădină, castraveți și salată tot de-acolo și brânză nu feta, ci brânză originală, de la oi originale românești, parcă simt vitaminele cum intră-n mine. Le simt naturale, nealterate și nemodificate. 

Pentru c-am crescut cu ele și le recunosc real oriunde, oricând.

Și nu aleg anumite alimente românești pentru a încuraja economia națională. Ăsta e ultimul lucru la care mă gândesc, când fac cumpărături. De fapt, mă îndoiesc că există persoane care să ia în calcul acest aspect când cumpără ceva. Pur și simplu mă încântă ideea că mărul e românesc, și-o să-l aleg mereu înaintea celui ”de import” nu pe motiv de naționalism, ci pe motiv de savoare. La fel ca mine, mulți. Toți cei care au cumpărat mere mamut, au ajuns la concluzia că nu au nici un gust, și s-au întors la merele mici, galbene și dulci, din livada națională. La pepenii care pârâie sănătos când îi tai, la cireșele ochioase de mai, la produs românesc, vândut românește.

Iar dacă economia românească ar fi strict legată de fructe, legume și lactate, atunci am fi ași ai economiei mondiale. Pentru că majoritatea cunoaște încă gustul autentic și majoritatea alege încă natural, în defavoarea exoticului. Din fericire, există încă produse la care excelăm. Din nefericire, există încă snobi care pun prețul, înaintea amintirilor.

În continuare cunosc naturalul, încă mai cumpăr zarzavat de la băbuța din colț, încă aștept căpșunile de grădină, îmi place încă laptele gras, de țară, și ador roșiile din grădină, pe care încă le mai crește tata. Ca tradiție de familie. Iar pe surorile lor, le găsesc în Real. 

Și nu mă mândresc autohton și național; mă bucur sincer când văd salata naturală, la mine-n farfurie. Și când o gust. De câte ori am ocazia.

P.S. - Film făcut pentru Real.

SuperBlog 2012, etapa 26.

Ce culoare au ochii tăi?

Era începutul vremurilor. Începutul lumii, începutul popoarelor, începutul țărilor. Toate s-au întâmplat pe rând, și cum s-au întâmplat s-au și trecut, și lumea le vede ca legende.

O să-ți spun o legendă. Cea mai frumoasă dintre toate. O legendă în care nu se bat Titanii, o legendă în care nimeni nu moare de tot, o legendă în care nimeni nu-mpietrește și nimeni nu iubește fără rost.

Se-ntâmpla la-nceputul lumii, al popoarelor, și-al țărilor. 

S-a-ntâmplat în timpul lui Clovis I, în timpul când Franța încă nu se chema Franța, dar francii formau regatul franc. Franc, ca privirile pe care și le aruncau unii altora. Franci erau cu toții, franci se voiau cu toții, și erau sinceri, și loiali și cinstiți, și erau un soi de copii mari, care nu cunoșteau nici înșelăciunea, nici minciuna. Iar când unul dintre ei înșela, sau mințea, îl priveau în ochi și nu-și puteau da seama. 

Aveau cu toții aceeași privire gri și-aceiași culoare gri a ochilor, și gri-ul îi ajuta să-și ascundă cinstea și necinstea. Pentru că gri-ul nu are ape, nu are intonații, nu are sentimente și, între alb și negru, el este singura culoare pe care nu o poți recunoaște drept bună sau rea.

Arian din naștere, după ce-au trecut aproape 500 de ani de creștinism, Clovis s-a căsătorit cu prințesa burgundă Clotilda și s-a botezat catolic. Din dragoste. Din dragoste nu pentru normă, ci pentru femeie. 

Și arianii au plâns pentru că regele lor, Clovis, nu a știut să vadă dincolo de gri, Clovis n-a știut să recunoască înșelăciunea cu care l-a cucerit Clotilda, Clovis n-a știut să citească dincolo de apele ochilor ei că ea nu-l iubea pe el, ea-și iubea credința, și el era putere, și credința are nevoie de putere ca să cucerească.

Din lacrimile copiilor arieni, din lacrimile copiilor franci, arienii au construit cadoul de nuntă pentru Clovis. Un colier din mii de pietre, din pietre din mii de culori, un colier care purta în el blestemul părăsirii. În momentul în care Clotilda va naște primul copil neplămădit din dragostea lor, colierul să se rupă. Să se rupă, să se desfacă, să se-mprăștie în pietrele care l-au construit. Să se-mprăștie ca lacrimile copiilor arieni, părăsiți din dragoste curată.

Și n-a crezut Clovis în blestemul arienilor, pentru că soția lui era credincioasă, și Clotilda îl învăța la bine, și Clotilda nu i-ar fi făcut rău. 

Și a avut Clotilda 3 fii, și colierul a rămas intact. 

Când s-a născut al patrulea fiu, Chlotar, în durerile nașterii Clotilda și-a smuls colierul de la gât. A tras de el cu putere și cu mânie de mamă care naște. 

Și pietrele s-au răspândit colorate în toată camera, și servitoarele le-au adunat și le-au aruncat pe geam, pentru că regina a crezut că e semn rău. Nu era Chlotar sânge din sângele ei? Nu era Chlotar fiul lui Clovis? 

Semn rău și blestem arian, și pietrele au zburat pe fereastră.

Primul lovit a fost un băiețaș franc. Probabil băiețașul care striga mereu ”lupul!” Cu ochii gri, din tată-n fiu. O nestemată din colier. Verde.  L-a lovit în ochi și, din ziua aia, copilul n-a mai avut ochii gri. Ochii lui au devenit verzi, ca ai șarpelui, ca ai viezurelui, ochi verzi, ochi de pisică. 

Și alte nestemate verzi au căzut peste copiii franci și, parte din ei, au și azi ochi verzi, ochi de gelozie, ochi de necrezut. 

Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi.

Pietrele albastre au căzut peste copiii arienilor care și-au păstrat credința. Care s-au păstrat puri, care s-au păstrat blânzi și copilăroși. Ochi de lapte. 

Ochii albaștri ca seninul, te îmbată ca și vinul.

Pietrele maro au ajuns la copiii care te câștigau din primul zâmbet. Care nu trebuiau decât să se uite la tine ca să le juri credință veșnică. 

Ochii căprui, fură inima oricui.

Pietrele negre, cele mai rare din colierul reginei, au căzut peste copiii curioși. Peste copiii care, mai târziu, au devenit persoanele cu cea mai rară culoare de ochi. Indescifrabili și ascunși. Ca pietrele care i-au găsit. 

Ochii negri și blânzi, de dragoste sunt flămânzi.

În Franța copiii nu mai aveau ochii gri. Și nici copiii lor, și nici copiii copiilor lor.

Și trădarea reginei a ieșit la iveală mulți ani după, când Chlotar și-a omorât nepoții și a spălat Franța tatălui său într-o mare de sânge. Sânge din sângele lui.

Clovis a murit demult. Demult a murit și Chlotar, demult și-a plâns regina nepoții, demult blestemul arienilor există încă-n lume. 

În fiecare culoare a ochilor recunoști încă nestemata din colier, și-n fiecare culoare a ochilor încă citești gelozia, puritatea, veșnicia și secretul. Pentru că, la fel ca nestematele reginei, copiii franci s-au răspândit peste tot în lume și gri-ul cinstit al ochilor s-a transformat în culorile care te mint dulce. Dulce ca dragostea, pe care preferi să o crezi, fără s-o întrebi.  

P.S. - film făcut pentru LuxuryGifts.

SuperBlog 2012, etapa 25.

Decent

Am zis să fiu decentă și să mă culc la o oră decentă. Că mi-era somn, că am pus ceasul la 10, că trebuia să mă trezesc, și-am ales cea mai decentă oră cu putință: 3 jumate. Mi se pare decent să te culci la 3 jumate. Nici prea devreme, nici prea târziu. Juma` de oră să te foiești, să găsești poziția, să te gândești ce-ai vrea să visezi și-ți mai rămân 6 ore întregi de somn. Pentru că am mania de a calcula câte ore o să dorm. Dacă sunt mai puțin de 4 ore, mă panichez. Dar așa, 6, boier, frate! Cu 2 ore mai puțin de cele 8 recomandate, cu mult mai puțin decât de obicei, dar merge. 6 ore de somn profund, 6 ore în care pot visa orice, 6 ore curate de somn curat.

Asta după ce, înainte, am dus muncă de lămurire cu Cami că nu, nu vreau nici măcar să mă uit la frumosul ei cadou, în formă de șoricel, foarte viu și foarte tracasat, pe care a avut bunăvoința să mi-l aducă pentru cină. S-a resemnat cu greu, dar cred c-a înțeles ideea.

Deci 6 ore de somn, da? A trecut jumătatea de oră pe care mi-o dedicasem pregătirilor. Stai pe stânga, stai pe dreapta, încearcă poziția vampir, da` dacă stai în cap, nu merge? Nu merge! Mă uit la ceas, 4.37.
Ok, Camelia. Când vreau să mă conving să fac ceva, îmi spun pe numele întreg. Par mai autoritară. Mă iau, mă urechesc, mă iau cu frumosul, good cop, bad cop, eu cu mine, 23 de minute până la 5 s-au scurs rapid. Încă 5 ore de somn, dacă adorm instantaneu. Adormi, fi-ți-ar capu`! Picai de somn la 3 jumate și acu` nu vrei? Îți spun o poveste, îți spun două povești, numai adormi odată!

Încet-încet, pe la 6 cred c-am adormit. Cred, pentru că mă mai trezeam așa, din când în când. Știi somnul ăla cu întreruperi, când ești semiconștient? Ei, d`ăla.
8.47, mesaj! Orange, că cică mi-am plătit factura. E duminică dimineață. Nu mi-am plătit astă-noapte factura. Am plătit-o vineri, și știu c-am plătit-o, de ce mă anunți duminică dimineața?

Fie, încă o oră și 13 minute.
Și vecinii mei care ascultă nu știu ce fel de muzică, că nu se aude muzica până la mine, se aude doar un soi de bâzâit. Și se simte. În saltea. Muzica lor face exact ca telefonul meu, când e pe vibrații, și sună. Uită-te la telefon. Nu sună. Ascultă vecinii muzică. Vibrații, vibrații.

Am răsuflat ușurată când s-a făcut 10, și-a sunat ceasul de-adevăratelea.
Nici un minut de pierdut! să ne trezim, Camelia! Nu sta să numeri cât ai dormit astă-noapte. N-are rost. Trezește-te și zâmbește unei noi zile. Ți se pare că e tot aia de ieri, da` nu-i! E azi și foarte dimineață. Și da, cu regret te informez că mâine-i luni.
Ce noapte minunată!

Pân` la următoarea insomnie, la bună vedere!

Și numele tău va fi...

Nu cred în puterea poreclelor. Mai ales a celor autoimpuse. Că se trezește Cutare că vrea să fie mai periculos, și-și screme creierul și-și alege o poreclă gen Fire, Wind, Dustinthewind și se prezintă cu ea de fiecare dată, cu toate că-l cheamă Georgică. Nu cred și mă amuză. Că sunt și porecle care prind, și sunt și oameni pe care nu-i știu decât după porecle pentru că nu m-a interesat numele lor sau pentru că nimeni nu mai ține minte cum îi cheamă cu adevărat, asta e altă mâncare de pește. Dar poreclele, în general, nu reprezintă un hobby pentru mine. Numele de cod în schimb, da.

Eu rețin greu numele. La figuri sunt as, la nume, mai greu. Așa că există mulți care, în mintea mea, au cu totul alt nume decât ăla al lor. Și trăiesc ani de-a rândul cu ideea că-i cheamă așa. Cum ar fi, de exemplu, o serie de vreo 3 IT-iști pe care, în mintea mea, îi cheamă Iulian și Claudiu. Partea bună e că chiar îi cheamă așa. Partea proastă e că eu niciodată nu știu care-i unul și care-i celălalt. Adică, în principiu, Iulian pentru mine e Claudiu și viceversa. Pentru că pe doi dintre ei chiar îi chema Iulian. Sau Claudiu. Nu mai știu care și cum. Există și posibilitatea ca, pe al treilea, să-l fi chemat Mihai. Dar a intrat în aceeași oală pentru că în mintea mea îi cheamă Iulian și Claudiu.

Marcantă pentru mine a fost Pigglet. Numele real? Who cares? Avea față de porcușor de lapte. Cu râtul adiacent. Când o vedeai, o vizualizai c-un măr în gură, pe-o tavă maaare, deja trecută prin proțap și bine pârjolită. Mă, era cel mai autentic porcușor de lapte pe care l-am văzut vreodată. Ar fi câștigat concursul de look alike detașat. Și-acum, când îmi aduc aminte de ea, tot Pigglet o cheamă. Și nu-mi pare rău. Măcar a făcut impresie cu ceva.

Și mai sunt și persoanele alea, pe care nu le știu foarte bine, dar care seamănă cu altele pe care le-am cunoscut foarte bine și care, inevitabil, vor împrumuta numele din trecut. Fără intenția de a le jigni. Persoana lor prezentă nu mă marchează decât ca asociere cu cineva din trecut. Deci trebuie să le reperez cumva.

Mai greu e să duc o discuție cu cineva care nu cunoaște codul. Pentru că tre` să dau repere fizice, altminteri am discuta în paralel. Și mă gândesc eu așa: cât de simplu ar fi să nu ne cheme în nici un fel, și fiecare să ne dea numele care crede că ni se potrivește. Viața ar fi mult mai simplă dacă n-ar trebui să ții minte atâtea nume. Poate pentru unii ar fi haos total, dar pentru mine ar fi ideal.
Sau, mai am o idee: să existe firme de botezat. Nu cu popă și cristelniță, ci cu maniaci din ăștia ca mine, care să te boteze după cum îl taie capul în momentul ăla. Și așa să-ți rămână numele. Pentru că altfel nu te rețin. Lumea ar fi plină de nume frumoase și premonitorii.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Galați - Constanța - Balcic

Îmi plăceau prietenii tăi și mi-a fost mereu dragă logodnica ta.

Mă numesc Toyota, am ales să fiu Land Cruiser și mi-e dor de tine.

Mare cum sunt, duc în mine multe fragmente frumoase din noi și, mare cum sunt, îndur mult.

Îndur plăcut multe fragmente frumoase. Pentru tine. Și rămân frumoasă. Tot pentru tine. Cuminte, în garajul meu.

Sunt făcută din bucăți și sunt un întreg 4x4. Am încă o inimă Diesel și umărul meu din piele pe care poți ațipi după câteva ore conduse.

Sunt un mare întreg și mă simt în bucăți de când ai plecat.

Îmi plăceau prietenii tăi și mi-a fost mereu dragă logodnica ta. Cu multe bagaje, cu multă dorință de relaxare, cu multe planuri, cu multe râsete pe bancheta din spate. Și cu tine la volan. Și luna aprilie.

Am și am avut spațiu pentru tot.

Aprilie - Galați

M-ai cunoscut în aprilie: 4.04.2012

4x4, ca mine.

În premieră, am trecut amândoi cu bacul peste Dunăre. Galați spre Tulcea. Am unit Moldova cu Dobrogea. Le-am unit Land Cruiser, îți amintești?

Am învins pantele înclinate și totul a fost atât de stabil încât ai făcut sute de poze. La volanul meu.

Smart Entry & Start, lumina mea din interior, și ți-am fost ghid în noapte peste Dunăre. Eu și farul.

În aceeași zi ai renunțat la fumat așa cum eu, Toyota, sunt eco renunțând la emisii și reducând consumul  de combustibil.

M-ai condus înapoi în Galați cu GPS, prin noroi, fragmente de păduri și petice de apă.

Ți-am arătat Dobrogea.

Iunie – Constanța

Concediul tău.

Nisip de Constanța și ambiția ta de a stabili un itinerariu prin Sahara, Maroc, Mauritania. Și să-mi faci o probă în pantele nisipoase românești.

Ambiția ta sportivă și versatilitatea mea.

Ambiția ta de a urca și de a coborî dealuri spre plaje extraurbane neamenajate: asistat de mine, HAC și DAC.

Ambiția ta de a menține, în coborâre, o viteză constantă: 5 km/oră pentru ca eu să rămân stabila. Și știai că voi rămâne. Am rămas Multi Teren când drumul spre mare a coborât brusc, când ai gândit marșarier sau viraj strâns.

Ai cunoscut aglomerația nocturnă din Piața Ovidiu și m-ai parcat ușor: senzori cu ultrasunete. Nu am deranjat nici măcar pescărușii.

Ți-am arătat Constanța.

August - Balcic

Între noi nu a fost niciodată liniște, nici drum lin, nici rampe line.

Muzica mea pentru prietenii tăi de pe bancheta din spate, agilitatea mea KDSS, zeci de curbe și o autostradă lungă, unind România cu Bulgaria. Spre fosta stațiune românească, spre Balcic. Cel mai lung drum al meu, de când te-am cunoscut.

Am spus un ”La revedere” Galațiului, păstrând urme din ploaia de august în ștergătorul încorporat. Sau lacrimile mele, când vorbeai de luna de miere. Și că mă vei părăsi un timp. Lacrimi șterse perfect, șterse să nu le vezi. Să vezi drumul tău.

Ți-am arătat Bulgaria.

Îmi plăceau prietenii tăi și mi-a fost mereu dragă logodnica ta.

Îmi plăceau planurile voastre, muzica voastră, zâmbetele, pozele, râsetele și direcția mea, mereu monitorizată: 4 camere, exact ca în ziua nunții tale.

Mi-e dor de tine, deși te știu în luna de miere.

Mă bucur că ai ales Japonia.

Te aștept și păstrez toate amintirile în riduri de roți: nisip, și praf, și noroi.

Nu m-am pierdut pe scurtături, nu te-am fentat, n-am plecat pe arătură, nu de nebună.

Știu să te determin, știu să-ți întrec limitele, știu să te respect, știu să te recunosc, știu să ies în evidență, știu să nu greșesc, sunt capabilă ca și tine, știu să câștig, știu să cuceresc robust, dar rafinat.

Știu că îți dorești extrem, dar confortabil. Știu că îți dorești de neoprit. Fără compromisuri. Fără limite.

Știu că ești în luna de miere și știu că ai ales Japonia. Era normal să-mi vezi trecutul.

Și mai știu că nu pot trece oceanul înot cu tine și că ne desparte avionul prin cer și nori.

Iar dacă în Japonia ninge, sper să îmi duci dorul. Pentru că știu să alerg și prin zăpadă.

Pentru că sunt construită pentru tine, pentru orice drum ai alege, pentru orice destinație ai alege, pentru că știu să aștept un verdict și pentru că te iubesc. 

SuperBlog 2012, etapa 24.

Când mă pocnește zelul

Mă, nu știu cum se face, da` mă apucă zelul exact când nu trebuie. Asta cam de când mă știu.
Trebuia să-nvăț, îmi dădeam deodată seama că ar trebui să fac curat pe birou. De la birou, ajungeam la bibliotecă; trebuiau musai așezate cărțile. După editură, sau în ordine alfabetică? Sau poate în funcție de mărime? Toate variantele merită încercate! Forma finală o decid după.
Și clar trebuie să și aspir, să șterg praful, să fac ordine-n șifonier și, dacă-mi mai rămâne timp, poate chiar să dau și-o mână de var în toată casa...

Trebuia să fac curat, îmi aminteam brusc că mai am nu știu ce eseu de predat. Peste două săptămâni, dar de ce să amân fără rost? Sau brusc era musai să ajung în cutare loc, să iau cutare lucru și apoi să mai trec pe la cutare persoană pentru că, vezi tu, e musai!

Uneori mă pocnește excesul de zel la 12-1 din noapte, și vreau neapărat să dau cu aspiratorul. Vecini? Să-și pună dopuri în urechi! Ce, ei se gândesc la urechile mele când se-apucă să dea găuri în pereți sau să bată cuie la 10 dimineața? NU! Să aspirăm în toiul nopții, zic!

De spălat, se spală genial exact în ziua de Crăciun, sau de Paște sau, mă rog, în orice zi de sărbătoare recunoscută de majoritatea oamenilor normali. În care orice om normal stă cu picioarele pe pereți, fără să aibă altă scuză decât că e sărbătoare. Nu. Exact atunci se spală cel mai frumos, mai romantic și mai cu spor.

Și apropo de sărbători. Ieri îmi servește Doamna Mamă o felie: căăă, mâine nu facem nimic, că e sărbătoare! The fuck, woman? Sunteți pensionari! Oricum nu faceți nimic. Adică, n-aveți nimic de făcut la ora X sau Y. Puteți să stați în pat cât vrea mușchiul vostru, să vedeți câte filme vreți, nu trebuie să faceți nimic decât când vreți, dacă vreți. Nu-i nimic musai să faceți. Pensia e o eternă vacanță. De ce ai nevoie de scuză ca să stai? Calendarul pensionarilor e oricum o înlănțuire de sărbători, toate cu cruce roșie.
Scuza asta aș putea-o folosi eu, dacă n-aș suferi de sindromul zelului major în zi de sărbătoare. Da` voi? Din momentul în care v-a fost înmânată decizia de pensionare, gata cu obligațiile. Liber la stat!

Și mai propun ceva: inversarea sistemului de pensionare. După ce termini facultatea, să ieși la pensie. Condiția majoră e să ai facultatea terminată. Toți foștii studenți să fie pensionari, să le plătească statul pensie grasă și rotundă, și asta să dureze pân` la 60 de ani, când să fie musai să-ți găsești un job. Și să-l ai până la cât te ține vârsta. Să muncești de la 60 de ani pân` la moarte. Ghinionul statului dacă tu mori la 59 de ani. Paguba lor. Da` oricum pân` la 60 de ani ai nevoie maximă de timp liber și de bani. Dup-aia ai nevoie de ceva de făcut, să nu te plictisești. Deci da, propun sistemul inversat. Ar fi o revoluție mai mare decât aia industrială.

Pân` la următoarele idei, la bună vedere!