duminică, 31 martie 2013
sâmbătă, 30 martie 2013
Micuțul tău și olița fermecată
Nu pot să mă hotărăsc dacă părinții din ziua de azi sunt retardați, sau doar fac copii retardați. Ori e vina părinților, că-i țin în puf și-i suflă-n cur în loc să le dea două palme și să-i trimită-n viață, ori toți copiii care se nasc din părinți din generația mea sunt bătuți în cap.
La 1 an și ceva, mi-au pasat olița. Pe la 2 ani și ceva deja știam că nu iese nici un monstru din wc și-l foloseam regulamentar. Și cam toți din generația mea au pățit la fel. Au scăpat de scutece când de-abia învățau să meargă pe două picioare.
Da` nu, că vezi tu, că ce-a mers pe noi, nu mai e bun pentru orăcăitorii din ziua de azi. Că părinții vor să-i cocoloșească, să nu sufere micuții, să nu simtă lipsa nici unui căutat în coarne, să primească doar ce-i mai bun, nu ca noi o ciocolată pe lună și portocale la Crăciun. Total de acord. Până la un punct.
De ce nu-l înveți dracu` să folosească olița așa încât, la 2 ani, să nu mai stea în pampers? Ba chiar la 4 ani, c-am auzit și varianta asta. Și-am mai auzit și varianta conform căreia, ca să nu-l învețe cu olița, au țiplat toată casa, i-au scos pampers-ul și l-au lăsat dezlegat prin casă. Ăla își revolvă toate problemele în pantalonii fără amortizor, ăștia scot țipla și-o înlocuiesc. Că micuțului îi e teamă de wc și nu suportă olița.
Reluăm: ori ești tu retardat pentru că nu știi să-i explici că nu e animal să se balege pe unde apucă și, dacă nu merge altfel, să-l înveți ca pe mâțe la literă, dându-l cu nasul; ori e plodul cretin, și-atunci tot vina ta e, că nu-i acorzi îngrijire de specialitate.
Mie nu-mi vine totuși să cred că se nasc atâția plozi cretini. Și mizez pe faptul că ți-e lene, că n-ai chef, că e poate chiar puțin trendy să spui că tu încă dai bani pe pampers când hârtia igienică e mult mai ieftină. Sau că e la fel de trendy să te lauzi că, la 4 ani, e la fel ca plozii americani, cu probleme de personalitate, poate are chiar ADD, deci e un mic geniu, și uite câtă personalitate pe capul lui, refuză să folosească toaleta, cu toate că ne-am chinuit cu el ani la rând.
Sincer, nu e de laudă. Dacă-l mai ții mult în scutece, mă-ndoiesc că va mai fi la fel de amuzant când o să aibă 15 ani. Și ori o să fie puțin retardat, ori o să-și scoată într-un gest eliberator pampers-ul folosit, ți-l va arunca în față și-o să te-nvinovățească până la moarte că i-ai distrus viața. Și-o meriți.
Pune plodu` pe wc de la 2 ani. Oricât de inteligent și plin de personalitate ți se pare acum, că refuză, nu e inteligent și plin de personalitate. Pân` la urmă o să se obișnuiască și-o să-ți mulțumească peste ani. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla e să pice și să tragi apa. Stai calm, nu se duce. La 2 ani e prea mare să se ducă pe țeavă.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
La 1 an și ceva, mi-au pasat olița. Pe la 2 ani și ceva deja știam că nu iese nici un monstru din wc și-l foloseam regulamentar. Și cam toți din generația mea au pățit la fel. Au scăpat de scutece când de-abia învățau să meargă pe două picioare.
Da` nu, că vezi tu, că ce-a mers pe noi, nu mai e bun pentru orăcăitorii din ziua de azi. Că părinții vor să-i cocoloșească, să nu sufere micuții, să nu simtă lipsa nici unui căutat în coarne, să primească doar ce-i mai bun, nu ca noi o ciocolată pe lună și portocale la Crăciun. Total de acord. Până la un punct.
De ce nu-l înveți dracu` să folosească olița așa încât, la 2 ani, să nu mai stea în pampers? Ba chiar la 4 ani, c-am auzit și varianta asta. Și-am mai auzit și varianta conform căreia, ca să nu-l învețe cu olița, au țiplat toată casa, i-au scos pampers-ul și l-au lăsat dezlegat prin casă. Ăla își revolvă toate problemele în pantalonii fără amortizor, ăștia scot țipla și-o înlocuiesc. Că micuțului îi e teamă de wc și nu suportă olița.
Reluăm: ori ești tu retardat pentru că nu știi să-i explici că nu e animal să se balege pe unde apucă și, dacă nu merge altfel, să-l înveți ca pe mâțe la literă, dându-l cu nasul; ori e plodul cretin, și-atunci tot vina ta e, că nu-i acorzi îngrijire de specialitate.
Mie nu-mi vine totuși să cred că se nasc atâția plozi cretini. Și mizez pe faptul că ți-e lene, că n-ai chef, că e poate chiar puțin trendy să spui că tu încă dai bani pe pampers când hârtia igienică e mult mai ieftină. Sau că e la fel de trendy să te lauzi că, la 4 ani, e la fel ca plozii americani, cu probleme de personalitate, poate are chiar ADD, deci e un mic geniu, și uite câtă personalitate pe capul lui, refuză să folosească toaleta, cu toate că ne-am chinuit cu el ani la rând.
Sincer, nu e de laudă. Dacă-l mai ții mult în scutece, mă-ndoiesc că va mai fi la fel de amuzant când o să aibă 15 ani. Și ori o să fie puțin retardat, ori o să-și scoată într-un gest eliberator pampers-ul folosit, ți-l va arunca în față și-o să te-nvinovățească până la moarte că i-ai distrus viața. Și-o meriți.
Pune plodu` pe wc de la 2 ani. Oricât de inteligent și plin de personalitate ți se pare acum, că refuză, nu e inteligent și plin de personalitate. Pân` la urmă o să se obișnuiască și-o să-ți mulțumească peste ani. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla e să pice și să tragi apa. Stai calm, nu se duce. La 2 ani e prea mare să se ducă pe țeavă.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
joi, 28 martie 2013
Pantofi cu botul ascuțit
Acum câțiva ani era o modă: bărbați în negru, cu cămașă lucioasă, cu pantaloni care se voiau și ei lucioși, strâmți pe fund, o împletire între clasic și kitsch de cea mai proastă calitate, cu coafuri atât de gelate de parcă-și băgaseră capul ud în congelator și cu pantofi cu botul ascuțit. Da, moda manelistă. Puteau ei, săracii, să nu fie maneliști, dar să fie atât de proști încât să se creadă eleganți. Presupun că se uitau în oglindă, își făceau subtil din ochi și-și șopteau ”ce șmecher arăți, fraiere!” Sau că se vedeau un fel de Cutare mare vedetă pe covorul roșu, în costum Dior. Sau Boss. Că-n mintea lor gelată erau idealul de eleganță masculină.
Și nu le-a zis nimeni că-s manelistici. Nu că ar fi ceva rău cu maneliștii manelistici. Da` să ridici moda lor la nivel de elegant e ca și cum ai spune că Humphrey Bogart ar fi trebuit să poarte sombrero.
În mod ciudat, hidoșenia asta a rezistat timpului. Nu-s puțin ăștia care încă mai poartă pantalonii ăia îngrozitori și-și expun părul de pe piept din cămașa atent descheiată la vreo 2 nasturi. Oricum nu-nțeleg de ce ai purta cămașa descheiată când îți iese pădurea prin ea. Bine, nu-nțeleg nici de ce ai purta orice altceva în afară de-o pelerină, de preferat din aia de ploaie, ca să nu se vadă stufoșenia, sau, mai simplu, toarnă-ți benzină pe piept și dă-i foc. Nu e nici semn de virilitate, nici de bărbăție excesivă să-ți expui loloții în public. Nu poți cere fiecărui bărbat să se epileze pe piept, dar puțină decență, gen NU cămășilor mulate și/sau descheiate ar fi de preferat.
Însă nimic nu mă oripilează mai mult decât faptul că pantofii cu botul ascuțit încă se mai poartă. Admit ciocatele pe John Wayne. Admit pantofii cu botul lung și ascuțit pe clovni. Ba chiar și pe majoritatea mexicanilor, când e zi națională. Da` nu in real life. Sunt dezgustători. Nu știu cum, dar prin natura lor și prin simpla existență. Mă ia de la stomac când îi văd. Mă ia cu tremurat și cu viziuni violente. Ăia nu-s pantofi, îs the devil. Îs opinci de țărani care de-abia au lăsat coarnele plugului, au venit la oraș și se prezintă drept domni. Ar trebui să li se acorde Golden Raspberry Award pe viață. Sau să fie adunați toți și să li se dea foc în mijlocul orașului, în timp ce eu aș dansa, despletită și desculță, în jurul rugului. Atât de nasoli sunt.
Declar război deschis și cinstit tuturor de genul lor. Și promit solemn să-i calc pe bot de fiecare dată când am ocazia, până când planul cu rugul va fi pus în practică.
Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
Și nu le-a zis nimeni că-s manelistici. Nu că ar fi ceva rău cu maneliștii manelistici. Da` să ridici moda lor la nivel de elegant e ca și cum ai spune că Humphrey Bogart ar fi trebuit să poarte sombrero.
În mod ciudat, hidoșenia asta a rezistat timpului. Nu-s puțin ăștia care încă mai poartă pantalonii ăia îngrozitori și-și expun părul de pe piept din cămașa atent descheiată la vreo 2 nasturi. Oricum nu-nțeleg de ce ai purta cămașa descheiată când îți iese pădurea prin ea. Bine, nu-nțeleg nici de ce ai purta orice altceva în afară de-o pelerină, de preferat din aia de ploaie, ca să nu se vadă stufoșenia, sau, mai simplu, toarnă-ți benzină pe piept și dă-i foc. Nu e nici semn de virilitate, nici de bărbăție excesivă să-ți expui loloții în public. Nu poți cere fiecărui bărbat să se epileze pe piept, dar puțină decență, gen NU cămășilor mulate și/sau descheiate ar fi de preferat.
Însă nimic nu mă oripilează mai mult decât faptul că pantofii cu botul ascuțit încă se mai poartă. Admit ciocatele pe John Wayne. Admit pantofii cu botul lung și ascuțit pe clovni. Ba chiar și pe majoritatea mexicanilor, când e zi națională. Da` nu in real life. Sunt dezgustători. Nu știu cum, dar prin natura lor și prin simpla existență. Mă ia de la stomac când îi văd. Mă ia cu tremurat și cu viziuni violente. Ăia nu-s pantofi, îs the devil. Îs opinci de țărani care de-abia au lăsat coarnele plugului, au venit la oraș și se prezintă drept domni. Ar trebui să li se acorde Golden Raspberry Award pe viață. Sau să fie adunați toți și să li se dea foc în mijlocul orașului, în timp ce eu aș dansa, despletită și desculță, în jurul rugului. Atât de nasoli sunt.
Declar război deschis și cinstit tuturor de genul lor. Și promit solemn să-i calc pe bot de fiecare dată când am ocazia, până când planul cu rugul va fi pus în practică.
Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
duminică, 24 martie 2013
What is this, The Shining?
Nu înțeleg de ce țipă femeile când se sperie. De ce prima reacție pe care ai avea-o când te-a îngrozit ceva e să țipi? Scenariu: din dulap iese criminalul cel rău, cu drujba pornită, însetat de sânge, care vrea să te violeze și să te omoare; sau să te omoare și să te violeze dup-aia.
Ce ar face orice om normal: ar înșfăca prima bucată de mobilă și i-ar da-o de cap. Sau ar fugi. Ambele variante sunt acceptate.
Ce fac femeile: țipă.
Adică femeile sunt atât de proaste, încât au impresia că drujba, și criminalul, și violul or să se sperie de notele ridicate pe care le emană, încât criminalul o să abandoneze și drujba, și măcelăritul, și violul, o să-și ridice tu-tu-ul pe care-l poartă pe sub hainele pline de sângele victimelor anterioare și-o să fugă speriat, în căutare de alte victime.
Eroare. Nici un criminal n-o să fugă la auzul țipătului tău. Ba chiar o să te violeze mai adânc și mai cu patos.
La fel și cu gândacii. Femeia vede un gândac. În loc să-i dea cu cratița, papucul sau spray-ul în cap, țipă. Nu, gândacul n-o să se sperie de țipăt și n-o să dea bir cu fugiții. Faza cu țipatul pentru îngrozitul dușmanului merge doar în filme în care Mel Gibson e și erou, și îndrăgostit, și chinuit și martir, și mai e și scenarist, regizor și actor. Adică e SF.
Și dacă nu pricep de ce femeile țipă când sunt îngrozite, nu pricep nici de ce-și pițigăiează vocea când sunt supărate.
Să zicem că are o voce normală. Nici prea guturală, să zicem că nu-i nici Cesaria Evora, nici madam Mărășescu, inspectoarea despre care puteai jura că fumează doar Mărășești fără filtru, nici prea pițigăiată, piți like cu fundiță și poșetuță și cu aspirații de soprană în mizerie. O voce normală.
Ei, dacă ai supărat-o, în primul rând o să ridice tonul. Pentru că trebuie s-o auzi. Să simți în diafragmă că ai supărat-o. Și, odată cu țipătul înfricoșător de furie, i se pițigăiează vocea. Îți zgârie timpanul. Cum pana mea ar trebui să iau în serios o femeie nervoasă, dacă seamănă cu un șoricel care a înghițit un butoi de heliu? Cum?
În primul rând nu mai pot lua cearta în serios, în al doilea rând, nici după ce s-a calmat, nu-i mai pot auzi vocea normală, ci doar vocea aia stresantă, de ceartă, subțirică și acută. Îmi pare rău că nu pot să desenez. , Dar imaginează-ți o dungă GROASĂ. De 72, boldat, în word. Care se transformă în 72, dar cu cel mai subțire creion posibil. Sau zgomotul de lamă pe spatele fierului de călcat. Mohair între dinți. Unghie pe tablă. Care n-a priceput deja, e idiot.
Întrebarea: DE CE?
Eu nu țip când mă sperii. Nu-mi pițigăiez vocea când sunt nervoasă. Și sunt femeie. Și cunosc multe alte femei care nu fac asta. De ce unele trebuie s-o facă? De ce unele sunt isterice? De ce unele insistă să meargă pe tocuri, chiar dacă nu știu? Și, mai ales, de ce au fost lăsate pe suprafața pământului femei care mă provoacă practic să le dau cu dinții de calorifer, să văd cum se sparg dinții ăia, cum rămân cu botul însângerat și zdrențuit și, dacă o iau de la capăt, s-o iau și eu de la capăt?
Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
Ce ar face orice om normal: ar înșfăca prima bucată de mobilă și i-ar da-o de cap. Sau ar fugi. Ambele variante sunt acceptate.
Ce fac femeile: țipă.
Adică femeile sunt atât de proaste, încât au impresia că drujba, și criminalul, și violul or să se sperie de notele ridicate pe care le emană, încât criminalul o să abandoneze și drujba, și măcelăritul, și violul, o să-și ridice tu-tu-ul pe care-l poartă pe sub hainele pline de sângele victimelor anterioare și-o să fugă speriat, în căutare de alte victime.
Eroare. Nici un criminal n-o să fugă la auzul țipătului tău. Ba chiar o să te violeze mai adânc și mai cu patos.
La fel și cu gândacii. Femeia vede un gândac. În loc să-i dea cu cratița, papucul sau spray-ul în cap, țipă. Nu, gândacul n-o să se sperie de țipăt și n-o să dea bir cu fugiții. Faza cu țipatul pentru îngrozitul dușmanului merge doar în filme în care Mel Gibson e și erou, și îndrăgostit, și chinuit și martir, și mai e și scenarist, regizor și actor. Adică e SF.
Și dacă nu pricep de ce femeile țipă când sunt îngrozite, nu pricep nici de ce-și pițigăiează vocea când sunt supărate.
Să zicem că are o voce normală. Nici prea guturală, să zicem că nu-i nici Cesaria Evora, nici madam Mărășescu, inspectoarea despre care puteai jura că fumează doar Mărășești fără filtru, nici prea pițigăiată, piți like cu fundiță și poșetuță și cu aspirații de soprană în mizerie. O voce normală.
Ei, dacă ai supărat-o, în primul rând o să ridice tonul. Pentru că trebuie s-o auzi. Să simți în diafragmă că ai supărat-o. Și, odată cu țipătul înfricoșător de furie, i se pițigăiează vocea. Îți zgârie timpanul. Cum pana mea ar trebui să iau în serios o femeie nervoasă, dacă seamănă cu un șoricel care a înghițit un butoi de heliu? Cum?
În primul rând nu mai pot lua cearta în serios, în al doilea rând, nici după ce s-a calmat, nu-i mai pot auzi vocea normală, ci doar vocea aia stresantă, de ceartă, subțirică și acută. Îmi pare rău că nu pot să desenez. , Dar imaginează-ți o dungă GROASĂ. De 72, boldat, în word. Care se transformă în 72, dar cu cel mai subțire creion posibil. Sau zgomotul de lamă pe spatele fierului de călcat. Mohair între dinți. Unghie pe tablă. Care n-a priceput deja, e idiot.
Întrebarea: DE CE?
Eu nu țip când mă sperii. Nu-mi pițigăiez vocea când sunt nervoasă. Și sunt femeie. Și cunosc multe alte femei care nu fac asta. De ce unele trebuie s-o facă? De ce unele sunt isterice? De ce unele insistă să meargă pe tocuri, chiar dacă nu știu? Și, mai ales, de ce au fost lăsate pe suprafața pământului femei care mă provoacă practic să le dau cu dinții de calorifer, să văd cum se sparg dinții ăia, cum rămân cu botul însângerat și zdrențuit și, dacă o iau de la capăt, s-o iau și eu de la capăt?
Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
joi, 21 martie 2013
Ardealul e al ungurilor
Știm cu toții că, de secole, Ardealul e al ungurilor. Ardealul și, mai ales, Harghita și Covasna. Da, e al ungurilor. Cum să nu fie al lor când în gara de la Apahida așteptau trenul de la Galați, special ca să arunce cu cartofi și cu borcane în el? Când pe undeva prin Covasna am oprit mașina, am coborât să vedem ce vând ăia pe marginea drumului și, când au văzut că e număr de Galați, ne-au fugărit până la mașină și-au continuat să ne fugărească după ce mașina pornise deja? Când printr-un sat tot de pe acolo au refuzat să ne dea orice indicație, și se strânseseră amenințători în jurul nostru? Când colegul Istvan de la facultă era zâmbitor, glumeț și săritor, până venea vorba de învățământ în limba română? Colegul Istvan, crescut în Harghita sau Covasna, care nu rupea boabă românește, intrase la secția de maghiară și refuza cu încăpățânare să-ți spună altfel decât pe nume maghiarizat.
Normal că Ardealul e al ungurilor.
Au mai multe drepturi și înlesniri decât românii care trăiesc acolo. Vor Universitate în maghiară. Vor să fie autonomi și de sine stătători. Ungaria îi refuză la import. Se mai trezește câte unul care ar vrea să cucerească și Delta, că țipă-n el sângele coborât din Attila. Îi trece repede, își aduce aminte că vrea învățământ exclusiv în maghiară și nu pricepe de ce trebuie să învețe românește, cu toate că stă în România, s-a născut aici și, cel mai probabil, aici o să moară.
Whatever. De ce mi-ar păsa mie, în Galați, ce vrea ungurul român din Ardeal?
N-am auzit de nemții din Ardeal să vrea autonomie. N-am auzit nici de tătarii din Constanța că-și vor propriul stat. Nu i-am auzit decât pe unguri. Că sunt mai coioși și mai cu sânge rece. Păi, și tătarul te tăia fără să-i pese, da`în timp s-a mai calmat. I-au trecut nervii, s-a diluat sângele, pana mea, a evoluat. Și nemțișorii voiau să fie un popor blond cu ochi albaștri, da` le-a trecut și lor. Ungurii au rămas ancorați într-un trecut demult trecut.
Eu știu că trebuie să te porți delicat cu oamenii care nu pricep. Nu e vina lor. Cu oamenii cu nevoi speciale, te porți special. Dacă nu pricep, zici ca ei și faci ca tine. Îi lași în plata lor. Mai mult decât s-au înmulțit, n-au cum să se înmulțească. Ce-or să facă dacă nu le dai act pe stat? Or să dezvolte bomba atomică, or să sară pe spinările cailor și-or să pornească război din interior? Mă-ndoiesc. Or să țipe, or să se agite, o să le treacă, or s-o ia de la capăt după un timp. Prea multă băgare în seamă strică.
Tot românul aplaudă fetișoara aia care și-a pus bentiță cu tricolor în mijlocul Covasnei. Eu zic că a fost o mare stupizenie. Ce, se aștepta să fie Rosa Parks? Frate, ia ungurul, adu-l în Galați înarmat cu steagul Ungariei, și mă-ndoiesc că va primi doar amenințări cu moartea. Nu știu de ce bănuiesc eu că primește o excursie direct la spital.
Nu te dai la urs cu mâinile goale și dup-aia te-ntrebi de ce ți-a rupt capul. Nu porți tricolor în Ardealul ungurului și dup-aia te-ntrebi de ce s-a luat de tine. Rosa Parks voia egalitate. Dacă tu ceri drept de egalitate în România ta, atunci înseamnă că meriți, mă, să-ți ceară ungurul Ardealul. Dacă până și-n țara ta tu simți nevoia să te justifici, atunci îți meriți soarta.
Ești stăpân aici și fără tricolor în păr și poa` să țipe Covasna și Harghita cât vor ele. Oricum nu le bagă nimeni în seamă. Tu-i faci să fie băgați în seamă. Fără să-i scoți tu în evidență, ar fi clar că sunt români, oricât de tare s-ar bate cu pumnul în piept că-s unguri.
Nu aplaud nici o bentiță care ajută la perpetuarea mitului.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
Normal că Ardealul e al ungurilor.
Au mai multe drepturi și înlesniri decât românii care trăiesc acolo. Vor Universitate în maghiară. Vor să fie autonomi și de sine stătători. Ungaria îi refuză la import. Se mai trezește câte unul care ar vrea să cucerească și Delta, că țipă-n el sângele coborât din Attila. Îi trece repede, își aduce aminte că vrea învățământ exclusiv în maghiară și nu pricepe de ce trebuie să învețe românește, cu toate că stă în România, s-a născut aici și, cel mai probabil, aici o să moară.
Whatever. De ce mi-ar păsa mie, în Galați, ce vrea ungurul român din Ardeal?
N-am auzit de nemții din Ardeal să vrea autonomie. N-am auzit nici de tătarii din Constanța că-și vor propriul stat. Nu i-am auzit decât pe unguri. Că sunt mai coioși și mai cu sânge rece. Păi, și tătarul te tăia fără să-i pese, da`în timp s-a mai calmat. I-au trecut nervii, s-a diluat sângele, pana mea, a evoluat. Și nemțișorii voiau să fie un popor blond cu ochi albaștri, da` le-a trecut și lor. Ungurii au rămas ancorați într-un trecut demult trecut.
Eu știu că trebuie să te porți delicat cu oamenii care nu pricep. Nu e vina lor. Cu oamenii cu nevoi speciale, te porți special. Dacă nu pricep, zici ca ei și faci ca tine. Îi lași în plata lor. Mai mult decât s-au înmulțit, n-au cum să se înmulțească. Ce-or să facă dacă nu le dai act pe stat? Or să dezvolte bomba atomică, or să sară pe spinările cailor și-or să pornească război din interior? Mă-ndoiesc. Or să țipe, or să se agite, o să le treacă, or s-o ia de la capăt după un timp. Prea multă băgare în seamă strică.
Tot românul aplaudă fetișoara aia care și-a pus bentiță cu tricolor în mijlocul Covasnei. Eu zic că a fost o mare stupizenie. Ce, se aștepta să fie Rosa Parks? Frate, ia ungurul, adu-l în Galați înarmat cu steagul Ungariei, și mă-ndoiesc că va primi doar amenințări cu moartea. Nu știu de ce bănuiesc eu că primește o excursie direct la spital.
Nu te dai la urs cu mâinile goale și dup-aia te-ntrebi de ce ți-a rupt capul. Nu porți tricolor în Ardealul ungurului și dup-aia te-ntrebi de ce s-a luat de tine. Rosa Parks voia egalitate. Dacă tu ceri drept de egalitate în România ta, atunci înseamnă că meriți, mă, să-ți ceară ungurul Ardealul. Dacă până și-n țara ta tu simți nevoia să te justifici, atunci îți meriți soarta.
Ești stăpân aici și fără tricolor în păr și poa` să țipe Covasna și Harghita cât vor ele. Oricum nu le bagă nimeni în seamă. Tu-i faci să fie băgați în seamă. Fără să-i scoți tu în evidență, ar fi clar că sunt români, oricât de tare s-ar bate cu pumnul în piept că-s unguri.
Nu aplaud nici o bentiță care ajută la perpetuarea mitului.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
sâmbătă, 16 martie 2013
Jurnalul durerii - p.1
Îmi simt sufletul greu și distrus. În tăcerea nopții se aude doar mașina vecinului care dă găuri după găuri. Dilema mea majoră e dacă mai are pereți de găurit. Sau poate vine să mi-i găurească și pe-ai mei. Îmi simt sufletul greu și distrus. Nu mai țin minte unde mi-am pus permisul de conducere și asta e o întrebare care mă secătuiește de puteri.
Statusul meu pe facebook de ieri, în care-mi plângeam de milă și amenințam că-mi voi tăia venele pe muzică de Bach n-a strâns decât 3 like-uri și nimeni nu m-a întrebat de ce. Nimeni n-a vrut să mă consoleze. Nimeni nu mi-a băgat în seamă strigătul disperat după atenție. Mâine trebuie să găsesc ceva mai lacrimogen și mai disperat. Poate voi pune pe Twitter că sunt pe scăunel, cu ștreangul strâns de gât. Iau măsuri pentru o cămașă.
Înțeleg durerea adolescentului miop, care se simțea trist fără nici un motiv. Nici un motiv nu am, dar dacă n-aș avea activitatea tristeții adânc întipărită-n mine, ca un șut în fund, ce aș mai face? Cum mi-aș mai umple nopțile, și zilele, cu ce aș mai atrage? Până și Păunescu spunea că îi place mai mult când sunt tristă. Mă rog, când e ea, aia pentru care scria el, da` Păunescu e mort, deci pot pretinde că scrie pentru mine. Îmi însușesc tristețea și afectarea și mă plâng liniștită în public.
Zâmbesc hain când pică vreun fraier care chiar să mă creadă. Am o figură lungă și trasă, de parcă n-aș fi mâncat aseară juma` de pizza și trei beri. Nici măcar poftă de mâncare nu mai am, zic, gândindu-mă c-o să-mi iau și-o șaorma, după ce-mi trece publicul.
Cred că sufăr de depresie în trepte. Mai urc o treaptă, mă mai deprim puțin. Când eram mai tânără, oboseam de-abia la etajul 6; acum obosesc la 2. Așa, zi-mi că încă-s tânără, și dacă aș fi mai tânără aș fi minoră. Gâdilă-mi orgoliul. O să mă plâng mai cu stil dacă viitoare, poate puțin mai finuț. Prea tristețea mea voalată atrage.
Și mai am și-o maximă pregătită pentru mâine. Durerea absolută nu te-a cunoscut pe tine. Câtă profunzime. Mă mir eu pe mine de unde le mai scot. Prea genial! Dar îmi simt sufletul greu și distrus. Pârț!
Continuarea capodoperei, după ce mă simt bine în seara asta. După ce uit că trebuie să fiu deprimată și distrusă. În timp ce mai caut niște motive și inventez niște povești.
Ce bine e să fii boem! Pârț!
Pân` la următoarea aberație, la bună vedere!
Statusul meu pe facebook de ieri, în care-mi plângeam de milă și amenințam că-mi voi tăia venele pe muzică de Bach n-a strâns decât 3 like-uri și nimeni nu m-a întrebat de ce. Nimeni n-a vrut să mă consoleze. Nimeni nu mi-a băgat în seamă strigătul disperat după atenție. Mâine trebuie să găsesc ceva mai lacrimogen și mai disperat. Poate voi pune pe Twitter că sunt pe scăunel, cu ștreangul strâns de gât. Iau măsuri pentru o cămașă.
Înțeleg durerea adolescentului miop, care se simțea trist fără nici un motiv. Nici un motiv nu am, dar dacă n-aș avea activitatea tristeții adânc întipărită-n mine, ca un șut în fund, ce aș mai face? Cum mi-aș mai umple nopțile, și zilele, cu ce aș mai atrage? Până și Păunescu spunea că îi place mai mult când sunt tristă. Mă rog, când e ea, aia pentru care scria el, da` Păunescu e mort, deci pot pretinde că scrie pentru mine. Îmi însușesc tristețea și afectarea și mă plâng liniștită în public.
Zâmbesc hain când pică vreun fraier care chiar să mă creadă. Am o figură lungă și trasă, de parcă n-aș fi mâncat aseară juma` de pizza și trei beri. Nici măcar poftă de mâncare nu mai am, zic, gândindu-mă c-o să-mi iau și-o șaorma, după ce-mi trece publicul.
Cred că sufăr de depresie în trepte. Mai urc o treaptă, mă mai deprim puțin. Când eram mai tânără, oboseam de-abia la etajul 6; acum obosesc la 2. Așa, zi-mi că încă-s tânără, și dacă aș fi mai tânără aș fi minoră. Gâdilă-mi orgoliul. O să mă plâng mai cu stil dacă viitoare, poate puțin mai finuț. Prea tristețea mea voalată atrage.
Și mai am și-o maximă pregătită pentru mâine. Durerea absolută nu te-a cunoscut pe tine. Câtă profunzime. Mă mir eu pe mine de unde le mai scot. Prea genial! Dar îmi simt sufletul greu și distrus. Pârț!
Continuarea capodoperei, după ce mă simt bine în seara asta. După ce uit că trebuie să fiu deprimată și distrusă. În timp ce mai caut niște motive și inventez niște povești.
Ce bine e să fii boem! Pârț!
Pân` la următoarea aberație, la bună vedere!
joi, 14 martie 2013
Habemus Papam
E mișto să fii catolic. Nu c-aș fi catolică. Sunt, să spunem, un catolic adoptat. Sau adoptiv. Dar e mișto să fii catolic. Să spui 3 Ave Maria și să ți se ierte toate păcatele, să te duci, să-i iei beregata lu` Cutare, să-ți stingi trabucul în sângele lui și-apoi să mai bagi 3 Ave Maria și sufletul tău să redevină la fel de curat ca al unui prunc nou născut. Spre deosebire de ortodocși, care scobesc după zile de doliu național în memoria tuturor avortonilor și care au și hăinuțe so last year!
Plus că, dacă vezi un popă ortodox, trebuie să-ți deschei un nasture, ca să n-ai ghinion 10 ani după întâlnire. Plus că-s mulți. Preoții ortodocși seamănă întrucâtva cu gândacii de bucătărie. Pe bune. Când îi vezi mulți, adunați în jurul colivei, parcă-s familia de gândaci care se mută din când în când în casa fiecăruia, după bucate alese.
Da` preoții catolici sunt mișto. Fumează Pall Mall roșu, beau chestii scumpe și vechi de când lumea, dețin secretele supreme și le păstrează doar pentru ei, în biblioteca Vaticanului, au îngropate nenumărate cadavre în pivnițele Vaticanului, se mai distrează din când în când cu câte un adolescent efeminat, scapă basma curată, plus că nu mai sunt excomunicați dacă renunță la scaunul papal. Îs lăsați în legea lor, pe domeniile lor, cu averea lor și cu plăcerile lor despre care nu vorbim decât în șoaptă dacă nu vrem să ajungem în pivnițele sus-numite.
Mie mi-a plăcut papa Ioan Paul II. Ăla mi-a plăcut maxim. Ratzi m-a amuzat teribil, pentru că era sadic și părea să spună mereu ”lăsați copiii să vină la mine să-i mănânc diseară cu multă maioneză!” Dar de aseară, Habemus Papam. Unu` nou. Proaspăt. Bine, nu foarte proaspăt. Cam scos din conservă, dar nou. Adică n-a mai fost până acum papă. Și nici nu pare sadic. Pare bătrânelul în poala căruia asculți povești.
Și e latino-american. Cine a mai auzit de-un papă din afara Europei? Eu încă aștept minunea aia, cu papa negru și femeie. Ce, nu se poate? Se poate, că d-aia e mișto să fii catolic. Chiar și adoptiv. Sau adoptat. Nimic nu e imposibil.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
Plus că, dacă vezi un popă ortodox, trebuie să-ți deschei un nasture, ca să n-ai ghinion 10 ani după întâlnire. Plus că-s mulți. Preoții ortodocși seamănă întrucâtva cu gândacii de bucătărie. Pe bune. Când îi vezi mulți, adunați în jurul colivei, parcă-s familia de gândaci care se mută din când în când în casa fiecăruia, după bucate alese.
Da` preoții catolici sunt mișto. Fumează Pall Mall roșu, beau chestii scumpe și vechi de când lumea, dețin secretele supreme și le păstrează doar pentru ei, în biblioteca Vaticanului, au îngropate nenumărate cadavre în pivnițele Vaticanului, se mai distrează din când în când cu câte un adolescent efeminat, scapă basma curată, plus că nu mai sunt excomunicați dacă renunță la scaunul papal. Îs lăsați în legea lor, pe domeniile lor, cu averea lor și cu plăcerile lor despre care nu vorbim decât în șoaptă dacă nu vrem să ajungem în pivnițele sus-numite.
Mie mi-a plăcut papa Ioan Paul II. Ăla mi-a plăcut maxim. Ratzi m-a amuzat teribil, pentru că era sadic și părea să spună mereu ”lăsați copiii să vină la mine să-i mănânc diseară cu multă maioneză!” Dar de aseară, Habemus Papam. Unu` nou. Proaspăt. Bine, nu foarte proaspăt. Cam scos din conservă, dar nou. Adică n-a mai fost până acum papă. Și nici nu pare sadic. Pare bătrânelul în poala căruia asculți povești.
Și e latino-american. Cine a mai auzit de-un papă din afara Europei? Eu încă aștept minunea aia, cu papa negru și femeie. Ce, nu se poate? Se poate, că d-aia e mișto să fii catolic. Chiar și adoptiv. Sau adoptat. Nimic nu e imposibil.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
