Meniul serii

Nu înțeleg rostul băuturilor pentru femei. Lichior dulce și gros, din care jumătate rămâne pe pahar, nu-nțelegi mare lucru din el și-ți mai rămâne-n gât și gustul ăla dulceag-sintetic, după care tre`să bei o fântână întreagă și tot nu scăpi de el. Plus că încerc mereu tendința total nepoliticoasă de a băga degetul în pahar și de a aduna totul de pe pereți, ca din castronul în care făcea mama frișcă sau cremă pentru prăjituri. Așa ceva nu se face! Tendința persistă.

Nu poți să bei mai mult, că-i grețos. Nu-nțelegi mare lucru din el, te duce fără să simți, dacă nu te duce te plictisești până să te ducă, și dup-aia-ți verși mațele-n baie, că nu-i nici natural, nici sănătos.

Cremă de whisky. Altă drăcie. De ce ai bea cremă de whisky? Aia o pui în prăjituri. Dacă vrei să bei, bei whisky-ul simplu. Sau cu cola. Da` nu amesteci desertul cu plăcerea de a bea. Femeile amestecă dorința de a face deserturi delicioase în orice. Până și atunci când ar trebui să bea, să-și pună rochia în cap și să danseze pe boxe, tot la desert se gândesc.

Plus, dilema supremă, berea cu gust de. E un soi de struțocămilă. Bere cu aromă de lămâie sau de merișoare sau de ananas. Păi, ori beau bere, ori beau suc. Nu le amestec, că nu mai am 5 ani, când beam un deget de bere c-o tonă de cola, ca dup-aia să pot să mă laud la copiii din cartier că eu am băut bere, ca oamenii mari.
Și cu reclamele alea cu substrat, cum că doar femeile pot înțelege savoarea ascunsă din berea cu gust de. Au uitat să precizeze că unele femei. Eu nu pricep ideea de a amesteca sucul cu bere. Adică, vrei să bei, da` nu vrei să te amețești deloc, așa că bei bere falsă. Și gustul ăla e artificial și pot să văd cum se cațără pe tine toate E-urile alea nasoale și trag de stomac, de ficat și de ce alte organe mai ai tu acolo, și-i un soi de erezie care-ncearcă să te-ndepărteze de la berea cea adevărată și cea de plăcere dătătoare.
Într-adevăr, când eram mici, berea era amară. Acum e sweet nectar of gods.

Berea neagră nu-i bere pentru bărbați. Decât dacă-i Guiness. Care mie nu-mi place. Alexandrionul e băutură de pensionari. Lichiorul e strict pentru femei trecute de 40 de ani, care încă țin la etichetă. Vinul e simandicos și la ocazii. Vodca se bea de preferință cu suc de roșii alături. Și berea se bea simplă, de sete și de plăcere. Atât!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Moralul imoral

Că cică dacă ai 16 ani și ai avut 2 prieteni în 4 luni, deja ai eticheta pusă. Și nu-i o etichetă frumoasă.
Mie mi se pare normal să ai 16 ani și să ai 2 prieteni în 4 luni. La 16 ani ieși, bei o bere, vorbești bălării, te pupi, ești romantic și gata! ai prieten. Dacă n-ai ce vorbi, sau n-ai bani de bere, sau n-ai chef să te pupi, schimbi prietenul. E un soi de socializare la scară mică. Faptul că ești cu mai mulți cineva nu e aceeași chestie cu a avea câteva divorțuri la activ. Nu faci decât să cunoști lume, nu semnezi contracte pe viață.

Da` nu, că vezi tu, că e ceva în neregulă acolo. Nu e o fată cuminte. Clar cine știe ce mai face ea cu duzina de prieteni pe care îi are. Tocmai, cine știe? Poate că nici măcar nu fac nimic. Poate studiază istoria antică și beau ceai. N-ai de unde ști. Și da, se pupă. Și ce-i rău în asta? În afara faptului că e un obicei foarte sănătos din punct de vedere medical, e normal ca la 16 ani să se pupe.
Ar fi ciudat să nu vrea să facă asta. Ar fi ciudat să se-nchidă-n casă, să nu iasă, să nu cunoască pe nimeni, să aibă gânduri de măritiș cu un bărbat mai în vârstă pe care nici nu-l cunoaște, dar pe care l-au ales părinții, ar fi ciudat să creadă că pe copii îi aduce barza și să vină acasă cu burta la gură pentru că n-a știut, ar fi ciudat să nu vrea să bea o bere, să țipe-n gura mare c-o să fie virgină până la 25 de ani, eventual după căsătorie, multe chestii sunt ciudate, nu faptul că face slalom printre prieteni.

Căăăă... pe vremea mea... pe vremea ta se făceau serate dansante, fetele nu învățau în aceeași clasă cu băieții și erau prea multe subiecte cenzurate. Pe vremea ta încă mai exista zidul Berlinului, Madonna era anticristul, se făceau glume cu perdea și te căutau la batistă și la unghii la școală. Probabil încă mai considerați mișcările lui Elvis lascive și machiajul era apanajul femeilor căsătorite. Taxi-urile erau chemate doar de bărbați și să ai copil fără să fii măritată era un păcat capital. Normal că nu-i ca pe vremea ta. Nici măcar ca pe vremea mea nu mai e, dar asta nu înseamnă că se merge pe drumul spre pieire. Pur și simplu s-au schimbat vârstele, regulile și prioritățile.

Și cred că e greu să fii an old bitter lady, care regretă că n-a avut aceleași condiții ca acum în perioada în care a crescut, care nu vede cu ochi buni nimic și preferă să găsească răul în orice, dar pe bune că virginitatea excesivă și-un grad ridicat de pudibondism nu aduce nimic bun. Live and let live. Poate în altă viață te vei reîncarna într-o fată de 16, și nu ți-ar plăcea să te judece alții doar pentru că ai chef să trăiești.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Jurnalul unei pisici de casă - p.1

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Chiar dacă humanșii insistă obsesiv și obsedant să repete că eu am impresia că-s ca ei. Și că nu mă pot vedea în oglindă. Nu cred că semăn cu ei tocmai pentru că mă văd foarte bine în oglindă.

În primul rând, ei merg doar pe labele din spate. Trebuie să fie obositor. Mai ales că nu au gheare puternice cu care să se agațe și nici un punct de sprijin. Nici măcar coadă pentru echilibru n-au și nu știu să cadă-n picioare. Cad în fund. Ca pisoii când de-abia învață să meargă. Și totuși sunt mai mari decât pisoiii. Dar la fel de neîndemânatici.

În al doilea rând, au mai multe rânduri de blană, pe care le schimbă de câteva ori pe zi. Uneori rămân fără blană deloc, și-s urâți, și chei, mai urâți decât pisicile bărbierite. Îmi place când își pun blană pufoasă și pot sta pe ei și-mi aduc aminte când eram doar un pisoiaș printre alți pisoiași și, dacă frământam bine în anumite locuri, ieșea lapte cald, și dup-aia adormeam cu burta-n sus, în căldura celorlalți.
Când își pun blana aia, sunt fericită. Mai fericită sunt când o uită pe pat, și pleacă și toată ziua pot să pretind că-s din nou pisoi, nu pisică.

Sunt pisică și știu că-s pisică.
Asta înseamnă că pot face cele mai banale lucruri și humanșii să bată fericiți din palme, să se uite cu ochii mari și mirați, orice aș face. Se minunează-n grup, se amuză și-și dau coate, și eu nu fac decât să mă spăl. Sau să-mi alint coada. Sau să beau apă așa cum îmi place mie, cu toată barba băgată adânc în bolul cu apă. Și-atunci zic că-s proastă și nu știu să beau. Probabil că n-au încercat niciodată senzația. Repet chestia asta, poate se prind că-i bine și-i conving să-ncerce. Încep să cred că e inutil să-ncerci să educi un human.

Nu vor să alerge, nu vor să se bage sub pat, nu vânează muște, le parfumează doar și-apoi au un gust ciudat, nu folosesc litiera, se bagă cu totul într-un bol mare cu apă fierbinte, dar nu se spală niciodată, mănâncă lucruri care miros ciudat și dorm extraordinar de puțin. Mâncarea bună mi-o dau mie, dar ei n-o gustă niciodată, oricât de tare le-aș arăta că-i delicioasă. Sunt puțin cam retardați. Sau needucați. Sau doar încăpățânați și fixiști.

Sunt pisică și știu că-s pisică.
Și-n fiecare zi descopăr ceva nou despre humanșii mei.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Program de livrări

Ideea menită să mă facă celebră e implementarea unui sistem de livrări la magazinele mici. La consignații și magazinele din care, de obicei, cumperi pâine, țigări și cafea.
Ceva nu foarte pompos, cu o limită decentă la sumă și-o limită la fel de decentă la distanța în care fac livrări. Un număr de telefon la care să suni și-o persoană care să-ți aducă, în maximum 15 minute, alea două pachete de țigări, berea și alunele care merg la bere. Ca să nu mai ies eu, la 3 din noapte, pentru că mi s-au terminat proviziile. Să nu trebuiască să-mi caut haine, să-mi descurc șireturile, să tremur pân` la magazin și-napoi și de-abia dup-aia să realizez că am mai uitat ceva; și s-o iau de la capăt.
Livrările de la magazinașe sunt the new thing.

Și n-ar fi chiar așa o mare problemă să ies din bârlog în toiul nopții. Problema e dimineața.
Îmi place să-mi fac cumpărăturile în liniște, să nu mă grăbească nimeni, să am timp să-mi adun ideile și lista, să observ, să mă prind că mai vreau și din aia, și din aia și din cealaltă, fără să existe o hoardă de alți clienți grăbiți și treziți cu 6 ore înaintea mea, care au avut timp să-și limpezească gândurile, care-s foarte activi și puțin furioși că ei s-au trezit taman la ora la care eu mă hotăram să mă culc. Și care bat din picior, cârâie, hârâie, mârâie, bârâie, în timp ce eu încerc să mă hotărăsc de care pâine vreau.

Și nici măcar ei n-ar fi o problemă, dacă n-ar exista fața mea de dimineață. Mă trezesc ca omul, la unu, unu și ceva. E normal să nu arăt la fel de fresh ca restul lumii matinale. Părul meu, prețiosul meu păr, care de obicei stă genial și impecabil, e primul care mă trădează: arăt ca o vedetă punk din anii `80. În toate direcțiile, tapat, puțin fioros. Nu-s comunicativă și există o vagă asemănare între mine și The Simpsons. Buza, mai exact. Buza mea, care de obicei stă într-o poziție normală, dimineața la magazin mai are puțin și-mi atinge bocancii. Pentru că de-abia m-am trezit, și n-am toate funcțiile foarte active. Și am nevoie de-o cană mare de cafea și măcar o juma` de oră să capăt o înfățișare umană. Plus dungile. Dungile care-mi ornamentează figura. De la pernă, de la brățări, inele, coada mâței, toate astea se citesc pe obrăjorul ca bujorul.

Și normal că nu-mi mai arde de cumpărături și uit ce trebuia să cumpăr, când am fața de dimineață și-n magazin se trezesc să mai intre câteva persoane decente și treze și fără dungi.
Propun programul de livrări la domiciliu. Sau să se interzică ieșitul din casă celor foarte fresh în intervalul orar în care-mi cumpăr eu de-abia trezită chestii. Ca să fie toată lumea mulțumită: eu, că sunt liniștită și ceilalți că sunt scutiți de o apariție cel puțin bizară, cranky și, aparent, somnambulă.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Cum să alegi numele noului-născut

Dacă vrei ca micuțul tău să-nceapă viața în forță și să continue într-un stil sănătos și fericit, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să-i alegi un nume pe măsură. Faza cu alesul numelui înainte de a se naște, după ce ai consultat toate listele posibil existente pe tot netul e so last year. Nu poți să-i dai un nume fără să-l cunoști. Nu poți să-i dai un nume banal, folosit de prea multă lume. Nu poți să te ghidezi după care sunt numele în trend și să-l numești și tu așa. Până la urmă, trend-ul e stabilit chiar de tine.

Deci nu te gândi la nume. Așteaptă să-l naști. De-abia după ce mica ființă a văzut lumina zilei, aruncă-i o privire critică. Da, e al tău, dar e ciudat. E mic și zbârcit și are față de ET în zilele lui bune. Nu te lua după faptul că e urât. Orice copil e urât în primele lui ore. Ei, orele alea sunt definitorii pentru numele lui. Dacă ți se pare că are față de Pamfil, zi-i Pamfil. Chiar dacă-i fată. Vei dezvolta o nouă modă de nume androgine. Eustachie e iar un nume bun. Și Haralambie.
Nu te gândi cum îi vei spune cât îi mic sau cum i se va potrivi numele când va crește. E important să aibă un nume ciudat, inedit, cu accente puternic arhaico-religioase.
Codruța, Rămurica sau Naturalia sunt acceptate, atât timp cât copilul tău dă semne c-ar vrea să se cațere în primul copac din fața maternității.
Posibilitățile sunt nelimitate.

Alegându-i un nume potrivit, te asiguri că va deveni un luptător. Da, toată lumea o să râdă de el, dar aici se face diferența între papă-lapte și supraviețuitori.
Va putea alege calea ușoară: să nu spună nimănui cum îl cheamă, să se ascundă în dulap toată copilăria, să-și aleagă o poreclă sau, cel mai grav, la 18 ani să-și schimbe numele. Atunci ai tot dreptul să-l dezmoștenești. N-ai nevoie de wussies în clan.
Dacă e un luptător în adevăratul sens al cuvântului, își va asuma numele premonitoriu pe care i l-ai ales. Va arăta geeky, pentru că nici un Pamfil nu poate arăta cool și va avea prieteni cu nume asemănătoare. Posibil să ajungă un Bill Gates sau, la fel de bine, țârcovnicul nespălat care vine cu popa de Bobotează. Dar va fi mândru de numele lui și-l va purta cu capul sus, ca pe-un blestem, toată viața.

Deci da, chinuiți-vă să găsiți nume cât mai originale pentru plodul născut în 2013. Sau, dacă nu originale, măcar cât mai ascunse în analele istoriei. Teodosie, Teoharie sau Teofan sunt în top. Destul de prăfuite cât să pară noi. Și fără iz telenovelistic.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Gașca mea

Gașcă aveau băieții mari care stăteau la colțul blocului și râdeau de lume. Care nu aveau oră de intrat în casă și, chiar dacă aveau, nu prea le păsa. Mai auzeai pe mama lu` Cutare că-l strigă de la balcon, mai apărea aceeași mamă pe la uși căutându-și odrasla, evident că nu-l găsea, că era ”cu gașca” și, din când în când, mai auzeai că Cutare e la reeducare, the usual.
Gașcă mai spuneau profii că ai dacă, din întâmplare, te vedeau cum sprijini colțul școlii cu țigara palmată. Gardienii care te prindeau fără bilet în autobuz, vecina de la 3 care se supăra că tu și gașca i-ai ocupat banca preferată și Doamna Mamă când era convinsă că mă droghez. Sau că măcar fumez chestii ilicite.
Mai exista și varianta în care apăreai cu tot spatele tatuat și refuzai să-ți arăți tatuajele în public. Aia deja era mama găștii.
Oricum ai fi dat-o, nu era de bine.

Dar acum există noul loc de joacă, unde te poți aduna cu gașca, să jucați wii și nintendo. Să vă bucurați teribil și să țopăiți, implorând pentru încă o Cola. O, wow! Ce tare! Ai 9 ani și ai o gașcă. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Ba chiar e mișto. Nu, nu mișto, mișto e de pe vremea când gașca era nasoală. E cool de-a dreptul și trendy și hip. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Nici că ai 9 ani și ai o gașcă, nici că era mai bine să ai un grup, prieteni, cunoștințe, amici, nici că cel mai probabil mâine o să vii acasă ras în cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, pentru că o gașcă tre` să aibă ceva definitoriu în comun. Și ce pana mea poți avea definitoriu la 9 ani? În afara faptului că mai ai încă pe atât până să ai drept de vot.

Mă enervează copiii de 9 ani. Dacă-i spuneam maică-mii la 9 ani că am o gașcă, îmi dădea un șut în fund, îmi spăla gura cu săpun și, cel mai probabil, mă expedia colet într-o tabără de reeducare. De unde m-aș fi întors rasă-n cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, dar deja divagăm.
Acum se poartă părinții hip. Dezinvolți și liberali, de la care obții orice dacă te dai cu fundul de pământ. Sau dacă bați din picior. Sau dacă-i ameninți cu protecția copilului. Asta îți garantează banii de buzunar pentru restul vieții minore și timp de încă 10 ani după majorat, cât poți să mai faci o reclamație de abuz sau viol.

Cred c-am crescut the hard way. Și-mi place că n-am avut gașcă, și că n-am bătut din picior, și că știam că nu tre`să dau foc la casă, nici să uit apa deschisă, nici să-ntârzii, pentru că n-aveam cum s-anunț, pentru că n-aveam mobil. Uite ce bine m-am dezvoltat!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De grija altuia - p.8

Nu mă interesează că divortează Bănică de Marin. Nici că e posibil ca Elodia să fie adânc îngropată-ntr-un perete de casă. Nu mă interesează nici măcar că Cutare și-a luat casă, Alt Cutare și-a dat demisia sau Cutare 3 a câștigat potul ăl mare la loto. Că așa nu mă interesează pe mine chestiile. Că nu mă afectează.
Și dacă mi se pare că mă afectează, îmi dau două palme virtuale, realizez că nu, și trec mai departe. Sau, dacă mi se pare că-i ceva în neregulă, analizez. Păi, eu am jucat la loto ca să câștig? Nu. Și-atunci de ce m-aș oftica? Și chiar dacă aș fi jucat, e logic să nu fie decât un pot mare, și e normal să nu mă oftic pe câștigător.
Pot să învinovățesc karma, pe mine că n-am luat mai multe bilete sau pe divinitate că nu mi-a trimis numerele câștigătoare în vis. Da` nu pe Cutare 3. Bravo lui, să-l stăpânească sănătos!

Și-ajungem din nou la lătrăi.
Lătrăii sunt specia aia care-ți zâmbește în față, n-are curaj să latre sau să muște când apari, da` pe la spate, mamă-mamă! Lătrăii sunt ăia care au impresia că li se cuvine lor ce ai tu, chiar dacă tu n-ai mare lucru. Pentru ei E mare lucru, pentru că tu ai și ei nu. Și ar face orice ca să aibă. Cum nu știu să facă mare lucru, de cele mai multe ori bagă strâmbe și mănâncă rahat cu polonicul. Orice câine care se respectă nu poate trece nepăsător pe lângă un câcat. Lătrăii nu fac excepție.

Eu nu am skill-uri din astea dezvoltate de socializare, de gătit sau de satisfăcut bărbatul. Eu nu vreau să socializez, să gătesc sau să satisfac bărbatul. Ce am eu se datorează altor skill-uri. Pe care tu nu le ai. De asta eu nu am ce ai tu și tu nu ai ce am eu. E simplu. Ca și cum un medic ar vrea să fie inginer. Poate să vrea, dar nu poate să fie. Dar n-am văzut nici un medic punându-i bețe în roate unui inginer, decât dacă intervine politica la mijloc. Acolo orice e posibil. Dar eu nu fac politică.

Mi-a trecut prin minte să mă urc pe-un scaun și, în gura mare, cu dicție și intonație, să povestesc tot ce fac. De la începuturi până în prezent, cu tot cu detalii sordide gen ce am mâncat la micul dejun, câtă hârtie igienică folosesc și de care. Poate așa nu mai au de ce să se panicheze că ascund ceva. Dar pun pariu că nici așa n-ar fi mulțumiți, c-ar realiza că am mai multe decât știu ei, și s-ar repeta Hiroshima.
Așa că scriu. Pentru lătrăii din întreaga lume. Să latre până le pică maxilarul. Am fundul osos și cuvinte fără limită. Pe care le spun în față, pentru că doare mai tare decât o mușcătură timidă-n dos.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Introducere în studiul anorexiei - p.1

Handicapat e o condiție fizică și/sau psihică. Nu-i nimic de râs. Dacă-mi ești îndeajuns de apropiat, și-am ajuns la stadiul în care să facem glume cu yo mamma și mă faci handicapată, o să mă amuz și-o să răspund pe măsură. Dacă nu te plac și folosești aceeași placă, îți rup capul. Da` nu e un adjectiv cu care să arunci oricând, în oricine.
La fel și cu rahitică, așchilopată sau anorexică.

Anorexia, dragi grăsuțe, grase și supraponderale, e o condiție. Nu e că nu-ți place ție că ești triplă cât gagica cu pricina. Dacă tu ești grăsuță, nu înseamnă că ea e anorexică. Înseamnă doar că tu ești grasă. Că tu tre` să mai dai jos, că tu mănânci la o masă cât un sătuc mic din Africa și că tu ai o problemă, nu restul lumii.

E normal să ți se vadă coastele care-ți împrejmuiesc pătrățelele abdominale. E normal să nu ți se lipească pulpele între ele atunci când stai în picioare. E normal să ai mâna mai subțire decât piciorul. Și da, e normal ca ăia care pun poze să pună poze cu gagici care arată uman. Anorexice, de după faldurile tale de grăsime. Normale, într-o lume normală.

Dacă ar pune poze cu balabuste, și-ar face site profesional. Pentru fetișuri speciale. Unora le place milf-ul de 60 de ani, alții au fantezii cu animale; unii se excită când văd borțoase, alții când văd supraponderale. Da` alea-s fetișuri speciale. Trecând peste fetișurile fiecăruia, ajungem la momentul ăla în care-ți place să vezi că gagicile care se pendulează pe plajă au 1.70 și 60 de kile. Nu invers.

Și e interesant să vezi că nici o femeie slăbuță n-o să se trezească să comenteze la poza unei balene feminine, spunându-i cât e de așa și pe dincolo, dar toate grasele vor face front comun. Și-or să găsească toate defectele posibile. Când au terminat cu fizicul, tot pe marginea pozei, vor ajunge la cât e de proastă, pentru că dacă arată bine, clar trebuie să fie o gâsculiță. Și-or să se consoleze la un pahar de untură, că măcar ele sunt mai plinuțe, dar sunt frumoase, deștepte și iubite.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Sfatul de sâmbătă seara

Nu-mi place că-mi place să mănânc pizza rece. Pizza caldă e bună rău, pizza rece e oook, da` mă enervez că mănânc pizza rece. Adică, nu mă deranjează s-o mănânc rece. N-o cumpăr, mănânc cât e caldă și dup-aia, feliile care rămân și se răcesc, le arunc. În nici un caz. Pizza rece e salvarea când n-am chef să fac ceva complicat, gen un sandviș. Mulțumesc divinității că pizza rece nu e nasoală, și e comestibilă și să așteaptă fidelă în cutie. N-o să-mi înșele niciodată așteptările, pentru că știu deja că e rece. Mai rece decât rece, ar putea fi înghețată, dar niciodată n-am băgat-o în congelator, să experimentez.

De ce n-o încălzesc la microunde? Simplu. N-am microunde. De ce aș avea? Aș folosi cuptorul ăla de câteva ori pe lună, doar ca să-ncălzesc pizza. Și pizza am convenit deja, e bună și rece. Deci ar fi un obiect total inutil, care ar ocupa loc și m-ar enerva că ocupă loc, și-aș sfârși prin a-l băga într-un dulap. Deci, inutil.

Nu-mi place nici că-mi place să iau aspirine. Pentru mine, aspirinele sunt Mecca pastilelor. Pentru orice durere. Dacă durerea e mai intensă, iau două. De obicei trece. Nivelul maxim e când implor după un ketonal, dar alea-s dureri rare, cumplite, și mai bine nu vorbim despre ele. În schimb am un fetiș cu aspirinele. Chiar îmi plac, cum sunt ele drăguțe, benevole și ușor digerabile, puțin acrișoare, mi-a trecut prin cap să fac elegia aspirinei, dar mi-a trecut repede. Mereu se găsește câte unul care, rămas în pană de replici, se crede foarte amuzant când o trântește pe aia cu ”aspirina săracului”. Am priceput, era funny acum o mie de ani, acum am evoluat. Există aspirine foarte ieftine, care vin în ambalaj, și nu e nevoie mereu să faci spiritul ăla răsuflat.

Oricum, îmi plac aspirinele. Nu-mi place că dau dependență. Sau măcar te condamnă la o relație eternă cu ele. Adică, nu mă mai satisface un paracetamol. Dacă n-am aspirină, îs un om mort. Sunt partea aia ciudată a medicamentelor. Overly attached pastila. Dacă aspirină nu e, nimic nu e.

Și mă-ngrozește faptul că, mai nou, au scos aparat electric cu care să-ți întorci genele. Mă sperie. Mă sperie ideea că, din greșeală sau din defect de fabricație, aparatul ăla o să se blocheze și, în loc să-ți întoarcă genele, o să tragă constant de pleoapă, o s-o ruleze și, într-un final, o s-o smulgă. Cu sau fără ochi. Ambele variante sunt la fel de dureroase. Pentru că e un aparat, deci robot, și roboții, la fel ca pisicile, au planul ăla malefic să cucerească lumea. Ăsta de întors genele ne lasă pe toți orbi, sau desfigurați. Feriți-vă de aparatele electrice de întors genele. Folosiți good old mascara. Acolo ai probleme doar dacă-ți tremură mâna și-ți bagi ca prostu` periuța-n ochi. E vina ta. Ai rămas fără un ochi din vina ta. Nu pentru că te-ai încrezut omenește într-un aparat malefic și răufăcător.

Mâncați pizza rece, luați aspirine pentru berea de după pizza și nu cumpărați aparate electrice de curbat genele. Sfatul de sâmbătă seara.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Manii de iarnă

Fandosit.
Unul din cuvintele copilăriei mele. Eram fandosită dacă nu voiam să mănânc cașcaval iute și măsline ciudate, pe care ai mei le considerau delicatese. Eram fandosită dacă nu voiam să mă uit cum moare porcul de Crăciun și trimisă într-o cameră cât mai depărtată, că porcul simte mila și nu moare și eu eram cea care era de vină, nu ei că-l măcelăreau. Fandosită eram dacă nu voiam să mă joc cu copiii de la bloc, care erau  murdari și vorbeau cu ”fă”, dacă refuzam să iau ceva de la persoane care nu-mi plăceau, dacă nu ieșeam nici până la consignație fără să mă spăl pe cap, dacă făceam orice.
Fandosită, enervantă, sălbatică și antisocială.

Răzgâiată n-am fost niciodată. De asta nu s-a plâns nimeni. Nu mă dădeam cu fundul de pământ, nu băteam din picior, nu urlam în mijlocul magazinului că vreau ciocolată. Dorințele mele erau secrete spuse la ureche și, de cele mai multe ori, imposibile în momentul ăla.

Puteam sta ore-n șir în șifonier, sub pat, sub masă sau în debara. Nu, nu mă pedepsea nimeni. Îmi plăcea acolo. Și, în mod ciudat, am învățat și să vorbesc, și să mă exprim, și să mă revolt. N-am purtat costume sau măști, dar am avut o perioadă în care mergeam doar pe pătrățelele albe, evitam cu grație de balerină crăpăturile din asfalt, capacele de canalizare sau urmăream bordurile.

Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Dacă vrei să nu se prindă nimeni că-ți faci cruce. Ca să nu te apuce crucificarea în mijlocul autobuzului. Ca să ai noroc la teză. Ca să nu te asculte sau, dacă te ascultă, să iei notă mare. Parcă de crucea aia depindea totul. Parcă nu puteai s-o faci doar în gând. Parcă era musai să-ți faci rugăciunea. Parcă nu aveam destule manii și fără mania ei.
Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Și-mi schimonoseam fața-n fel și chip, până când s-au întrebat ai mei dacă n-am cine știe ce boală ciudată și foarte psihică. Până am realizat că nu tre`să se prindă nimeni de mania mea.
Până am realizat că făceam prea multe rugăciuni și că am prea multe manii.

Am fost fandosită și maniacă. Am fost tracasată de fandoseli și manii. Sunt în continuare fandosită și maniacă. Dar n-aș recunoaște asta pentru nimic în lume.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Nu trageți în caii de lemn - p.2

N-am zis nimic până acum de Sergiu Nicolaescu pentru că pe mine nu m-a afectat atât de tare că a murit, c-a fost incinerat, că a făcut nu știu câte filme, că n-a luat premii, că ce premii a luat, că a fost sau nu admirator al comunismului. Cu toate că, în perioada aia, doar ăia care vorbeau în șoaptă nu erau. Da` nu m-a afectat. Problema lui, cenușa lui, nu mi-a dat de mâncare și nici n-a venit să bată insistent la mine la ușă să-i dau de mâncare. Sau să-i văd filmele. Mai tare m-ar afecta dacă ar muri tanti care-mi vinde țigări. Cu ea am, oareșcum, o relație.

Acum s-au mai liniștit apele. Că Nicolaescu e dust in the wind. Da` a fost intoxicație majoră câteva zile. Și nu din cauza celor care-l ridicau în slăvi. Din cauza celor care se plângeau că o să fie ridicat în slăvi. Și c-or să ne înece cu păreri de bine. Și, mamă, ce-o să mai fie periat și aplaudat. Ăștia care s-au plâns au fost mai mulți și mai enervanți.
Da` ce-ți pasă, soro? A murit omu`, mi se pare normal să nu te apuci să arunci cu ouă stricate în poza lui, și nici să nu-i arzi filmele în piața mare. Mă-ndoiesc că, dacă mori, ți-ar plăcea să se adune toți ăia care te-au urât și să danseze hora pe mormântul tău. Nu că ți-ar mai păsa atunci, da` până la momentul ăla, cât trăiești, te mai gândești din când în când și la cum o să fie când n-o să mai fii. Nu cred că ai trecut în testament să fie invitați la înmormântare doar ăia care au avut ceva cu tine. Dacă pentru tine nu-ți dorești asta, atunci de ce pana mea te iei de-un mort arhicunoscut? Ți-a furat caii de la bicicletă? Ți-a mâncat pensia? Lasă-i pe ăia care l-au cunoscut și cărora le-a făcut ceva să se plângă, c-or fi destui.

Și e ușor să-ți dai cu părerea, să spui că n-a fost, că n-a făcut, că blablabla, da` prin comparație tu ce-ai făcut? Emiți judecăți de valoare pe rețele sociale și consideri că filmele tale de familie sunt mari opere de artă. Da` n-ai fost nici măcar dublura calului din unul din filmele lu` Nicolaescu.

Unii n-au altă viață decât viața altora. Pentru că n-au ce povesti despre ei, povestesc despre alții. Se alimentează cu asta, fac scenarii, creează povești pe care ajung chiar să le creadă, aruncă cu noroi și, când au epuizat subiectul, o iau de la capăt sau se agață de-o altă victimă. Nicolaescu e doar un exemplu. Pentru că poate fi, la fel de bine, vorba de mine, de tine sau de vecina de la 4. În funcție de afinități și interese. Și să nu te mire când afli de la alții ce-ai făcut. Asta înseamnă doar că cineva și-a dat foarte tare interesul să fie în pielea ta, sau să se dea rotund. În interior sunt atât de banali, încât au nevoie de alții ca să strălucească. Măcar pentru o perioadă de timp.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Moaștele Sfintei Camelia

Unora nu li se pare deloc ciudat că ei nu se spală destul de des. Li se pare ciudat că eu fac asta.
Nu e ciudat că-și programează ziua de baie, o au însemnată-n calendar, eventual în fiecare sâmbătă, reminescență rămasă de pe vremea când aveau 4 ani și-i spălau părinții o dată pe săptămână.
Să recunoaștem, când eram mici, ai noștri nu ne prea băgau în seamă. Ne descopereau sâmbăta și ne băgau direct în cadă. Probabil pentru că arătam de parcă ceva s-a târât și a murit pe noi. Și posibil să fi și mirosit așa. Am fost cu toții copiii spălați sâmbăta.

La un moment dat însă, planetele s-au aliniat și am început să ne spălăm mai des. Eu, cel puțin. Măcar un duș pe zi, și tot faci. Că mi se pare normal să nu puți. Să nu te trezești cu aromă de cerșaf, dungă de pernă și scame-n păr și să te duci direct unde te duci tu. De obicei la muncă. Mi se pare de bun simț pentru mine să nu miros ca un sconcs.
Da, sunt voci care spun că, dacă nu te speli chiar în fiecare zi, nu se simte. Nici savoare de șosetă, nici iz de transpirație, nici nimic. Că au ph-ul care le permite să miroasă a trandafiri toată săptămâna, între spălări. Da` eu nu mă simt moaștele sfintei Camelia, ca să miros frumos prin definiție. Și chiar dacă, tot tre`să mă spăl. Că mă simt mai bine, mai fresh, mai curată cu un duș zilnic. Stai, nu mă simt, chiar sunt.

Da` unii se simt șocați, lezați și contrariați. De ce te-ai trezi cu o oră mai devreme ca să faci duș? Păi, nu te speli sâmbăta? Ce-ți mai trebuie în fiecare zi? Mai că nu vin cu argumentul ăla, cu domnul ne vrea naturali. Domnul tău, mă, că al meu nu zice nicăieri că tre`să put. Sau să am dungă de jeg. Sau să mi se lipească șuvițele-ntre ele.
Că, dacă te speli prea des pe cap, chelești. Prefer să chelesc decât să stau cu cadavrul în cap. Părul e celulă moartă. Deci, cadavru. Și, ca orice cadavru, dacă n-ai grijă să-l îmbălsămezi, miroase. Eu îl îmbălsămez zilnic, că-s o specie ciudată de necrofilă. Îmi plac morții vii. Mai ales pe mine. Nu-mi număr firele de păr, dar aș putea să jur că, spălat zilnic de ani de zile, nu s-a împuținat. Și arată și viu. Miroase viu. Sunt vie cu un păr spălat în fiecare zi.

Și nu pricep cum am evoluat în așa hal încât e ciudat să te speli. Și există și faza aia cu ”te speli prea des”. Cum adică ”prea des”? Există undeva o măsură a spălărilor permise și eu nu știu? Și, hai, fie, mă spăl prea des. Care-s consecințele? Nu-mi spune, o să-mi pice pielea. O să mă dezintegrez total. O să mi se desfacă oasele și chiar o să ajung sfintele moaște. Newsflash! O să pățim asta cu toții, da` nu văd motivul pentru care aș mirosi ca și cum m-am dezintegrat deja, când există încă apă și săpun. Costă, recunosc, da`tot ce-i bun ori costă, ori e ilegal. Prefer prima variantă.


Mă râcâie faza asta. Cum de e ciudat că mă spăl, dar nu observi cât de ciudat e să nu te speli. Om fi trecut într-un univers paralel, și nu știu eu. Mă simt ca ăla de-a furat focul și-a luminat bieții muritori. E bine să te speli, mă, și ghici ce? Nici nu mori din asta. Parol!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Găina de serviciu

Am ajuns la concluzia că am niște găini foarte prolifice. Nu le văd, nu am contact cu ele, dar în frigider ai mei au cartoane cât pentru un Paște comunist. Ar fi buricul cartierului dacă ar afla vecinii câte ouă au și noi am fi încă înainte de `89. Cred c-ar fi linșați sau forțați să facă contrabandă.
Îmi plac găinile mele invizibile care-mi umplu frigiderul și le mulțumesc în gând. Pentru că nu-s găini cu 25 de ani mai în vârstă.

Îmi plac găinile atât timp cât vorbim despre ele ca zburătoare. În momentul în care-mi pari că semeni c-o găină, deja mi-am pierdut respectul pentru tine. Când te comporți ca o găină, deja mă gândesc serios să nu te mai salut pe stradă.

Există anumite sintagme care merg foarte bine pe oameni: găină beldisită. Ferește-te de persoanele care seamănă c-o găină beldisită. Va vrea să fie beldisită again and again and again, și nu-ți dorești s-o beldisești.  Trece rapid de la găină la iepuroaică.
Curcă plouată. Săraca curcă n-are nici o vină c-a plouat-o, că-i proastă și nu știe să se ferească, da` dacă ai atribute umane și ești așa, coeficientul tău de inteligență bate grav spre zero. La fel și dacă te uiți ca curca-n lemne. Și acolo e o problemă cu inteligența ta inexistentă.
Vacă bolândă. Aveam o colegă în liceu care avea ochi de vacă bolândă. Ochii ăia ca a lu` Sue Ellen din Dallas. Ochi mari și umezi și bolânzi. Ca să fii vacă bolândă nu trebuie neapărat să semeni cu Sue Ellen. Trebuie doar să ai atitudinea. De vacă-ncălțată. Tândălind nu fizic, ci psihic.
Și mai există și restul chestiilor: viclean ca o vulpe, șiret ca un șnur, vipera pe care o crești la sân, hai să dezlegăm integrame și să cumpărăm de pe acum vopsea de ouă, că Paștele se apropie și bietele animale n-au nici o vină că anumite persoane le adoptă doar părțile negative.

La urma urmei, cu ce-a greșit săracul porc că e luat drept etalon de grăsime? Poate că el, în viața lui din afara cocinei, și-ar face zilnic exercițiile și ar mânca eco. Da` dacă-l îmbuibi, e normal să se facă cât porcul. Deci nu e vina lui, e vina celor care l-au creat așa. Dar nu poți să spui gras ca porcul pe care l-a îngrășat stăpânul. Și așa el devine personajul negativ. Mi-e milă de porci. Nu de persoanele care se comportă ca niște porci.
Și-mi plac găinile mele prolifice și necunoscute. Dacă le-aș vedea pe stradă, nu le-aș recunoaște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

PUNKvelion

Știam că-s punk. Adică, derbedeu. Adică foarte și cel mai și totul peste și mai ales așa. Cred c-am aflat undeva cu ani în urmă. Și nu mi-e rușine cu statutul meu de punk.
Asta e partea reală. Ar mai fi câteva părți, pe care cică le fac, da` eu nu știu că le fac, dar știu alții și pentru mine, dar astea deja sunt atât de stupide și de puerile, că nu merg cu punker-imea din mine.

Pentru că pe 1 nu e bine să scrii, pentru că pe 1 rememorezi ce-ai făcut pe 31, 2 mi s-a părut un moment bun. E un număr bun 2-ul. Pe bune. Două țigări îs mai bune ca una, două beri la fel, două milioane, două orice. Dacă trecem de 2, ajungem la 3. Pân` la 11 mai e puțin. Depinde cum știi să numeri, pentru că eu n-am diplomă decât de grădiniță, dar 11 sună a un număr bun. Jumate de 22, număr prim, decent și puțin timid. 11 e un număr timid. Da` de aici până a face revelionul de 13 în 11, e cale lungă.

Și n-o să descriu orgia care a ieșit, n-o să pomenesc nimic despre cum m-am trezit cu ruj pe cămașă, despre cum ne-am înodat cravatele și n-am putut să le mai descurcăm, nici măcar despre cum am fumat narghilea, am băut, am dansat și am făcut hai și panaramă. Nici un cuvânt. Nici despre salata aia de vinete. Nici despre băută totală. Nici despre faptul că am miliarde de poze incriminatorii. Tac mâlc.
Spun doar că a fost fun.
Mulți punk-și îngrămădiți într-un singur loc, cu șuvițe albastre, țigări fumate care nu erau tocmai ale mele, vâsc, cum am putut uita vâsc-ul, hahaha și hohoho.



2013 se anunță interesant.

P.S. titlu furat de la Adi
P.P.S. am fost 11, că eu sunt povestitorul.

Pân` la următorul revelion, la bună vedere!