Ne place, da, ne place - p.153

 

Enjoy! 

Micuțul tău și olița fermecată

Nu pot să mă hotărăsc dacă părinții din ziua de azi sunt retardați, sau doar fac copii retardați. Ori e vina părinților, că-i țin în puf și-i suflă-n cur în loc să le dea două palme și să-i trimită-n viață, ori toți copiii care se nasc din părinți din generația mea sunt bătuți în cap.

La 1 an și ceva, mi-au pasat olița. Pe la 2 ani și ceva deja știam că nu iese nici un monstru din wc și-l foloseam regulamentar. Și cam toți din generația mea au pățit la fel. Au scăpat de scutece când de-abia învățau să meargă pe două picioare.

Da` nu, că vezi tu, că ce-a mers pe noi, nu mai e bun pentru orăcăitorii din ziua de azi. Că părinții vor să-i cocoloșească, să nu sufere micuții, să nu simtă lipsa nici unui căutat în coarne, să primească doar ce-i mai bun, nu ca noi o ciocolată pe lună și portocale la Crăciun. Total de acord. Până la un punct.
De ce nu-l înveți dracu` să folosească olița așa încât, la 2 ani, să nu mai stea în pampers? Ba chiar la 4 ani, c-am auzit și varianta asta. Și-am mai auzit și varianta conform căreia, ca să nu-l învețe cu olița, au țiplat toată casa, i-au scos pampers-ul și l-au lăsat dezlegat prin casă. Ăla își revolvă toate problemele în pantalonii fără amortizor, ăștia scot țipla și-o înlocuiesc. Că micuțului îi e teamă de wc și nu suportă olița.

Reluăm: ori ești tu retardat pentru că nu știi să-i explici că nu e animal să se balege pe unde apucă și, dacă nu merge altfel, să-l înveți ca pe mâțe la literă, dându-l cu nasul; ori e plodul cretin, și-atunci tot vina ta e, că nu-i acorzi îngrijire de specialitate.

Mie nu-mi vine totuși să cred că se nasc atâția plozi cretini. Și mizez pe faptul că ți-e lene, că n-ai chef, că e poate chiar puțin trendy să spui că tu încă dai bani pe pampers când hârtia igienică e mult mai ieftină. Sau că e la fel de trendy să te lauzi că, la 4 ani, e la fel ca plozii americani, cu probleme de personalitate, poate are chiar ADD, deci e un mic geniu, și uite câtă personalitate pe capul lui, refuză să folosească toaleta, cu toate că ne-am chinuit cu el ani la rând.

Sincer, nu e de laudă. Dacă-l mai ții mult în scutece, mă-ndoiesc că va mai fi la fel de amuzant când o să aibă 15 ani. Și ori o să fie puțin retardat, ori o să-și scoată într-un gest eliberator pampers-ul folosit, ți-l va arunca în față și-o să te-nvinovățească până la moarte că i-ai distrus viața. Și-o meriți.

Pune plodu` pe wc de la 2 ani. Oricât de inteligent și plin de personalitate ți se pare acum, că refuză, nu e inteligent și plin de personalitate. Pân` la urmă o să se obișnuiască și-o să-ți mulțumească peste ani. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla e să pice și să tragi apa. Stai calm, nu se duce. La 2 ani e prea mare să se ducă pe țeavă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Pantofi cu botul ascuțit

Acum câțiva ani era o modă: bărbați în negru, cu cămașă lucioasă, cu pantaloni care se voiau și ei lucioși, strâmți pe fund, o împletire între clasic și kitsch de cea mai proastă calitate, cu coafuri atât de gelate de parcă-și băgaseră capul ud în congelator și cu pantofi cu botul ascuțit. Da, moda manelistă. Puteau ei, săracii, să nu fie maneliști, dar să fie atât de proști încât să se creadă eleganți. Presupun că se uitau în oglindă, își făceau subtil din ochi și-și șopteau ”ce șmecher arăți, fraiere!” Sau că se vedeau un fel de Cutare mare vedetă pe covorul roșu, în costum Dior. Sau Boss. Că-n mintea lor gelată erau idealul de eleganță masculină.

Și nu le-a zis nimeni că-s manelistici. Nu că ar fi ceva rău cu maneliștii manelistici. Da` să ridici moda lor la nivel de elegant e ca și cum ai spune că Humphrey Bogart ar fi trebuit să poarte sombrero.

În mod ciudat, hidoșenia asta a rezistat timpului. Nu-s puțin ăștia care încă mai poartă pantalonii ăia îngrozitori și-și expun părul de pe piept din cămașa atent descheiată la vreo 2 nasturi. Oricum nu-nțeleg de ce ai purta cămașa descheiată când îți iese pădurea prin ea. Bine, nu-nțeleg nici de ce ai purta orice altceva în afară de-o pelerină, de preferat din aia de ploaie, ca să nu se vadă stufoșenia, sau, mai simplu, toarnă-ți benzină pe piept și dă-i foc. Nu e nici semn de virilitate, nici de bărbăție excesivă să-ți expui loloții în public. Nu poți cere fiecărui bărbat să se epileze pe piept, dar puțină decență, gen NU cămășilor mulate și/sau descheiate ar fi de preferat.

Însă nimic nu mă oripilează mai mult decât faptul că pantofii cu botul ascuțit încă se mai poartă. Admit ciocatele pe John Wayne. Admit pantofii cu botul lung și ascuțit pe clovni. Ba chiar și pe majoritatea mexicanilor, când e zi națională. Da` nu in real life. Sunt dezgustători. Nu știu cum, dar prin natura lor și prin simpla existență. Mă ia de la stomac când îi văd. Mă ia cu tremurat și cu viziuni violente. Ăia nu-s pantofi, îs the devil. Îs opinci de țărani care de-abia au lăsat coarnele plugului, au venit la oraș și se prezintă drept domni. Ar trebui să li se acorde Golden Raspberry Award pe viață. Sau să fie adunați toți și să li se dea foc în mijlocul orașului, în timp ce eu aș dansa, despletită și desculță, în jurul rugului. Atât de nasoli sunt.

Declar război deschis și cinstit tuturor de genul lor. Și promit solemn să-i calc pe bot de fiecare dată când am ocazia, până când planul cu rugul va fi pus în practică.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
 

What is this, The Shining?

Nu înțeleg de ce țipă femeile când se sperie. De ce prima reacție pe care ai avea-o când te-a îngrozit ceva e să țipi? Scenariu: din dulap iese criminalul cel rău, cu drujba pornită, însetat de sânge, care vrea să te violeze și să te omoare; sau să te omoare și să te violeze dup-aia.
Ce ar face orice om normal: ar înșfăca prima bucată de mobilă și i-ar da-o de cap. Sau ar fugi. Ambele variante sunt acceptate.
Ce fac femeile: țipă.

Adică femeile sunt atât de proaste, încât au impresia că drujba, și criminalul, și violul or să se sperie de notele ridicate pe care le emană, încât criminalul o să abandoneze și drujba, și măcelăritul, și violul, o să-și ridice tu-tu-ul pe care-l poartă pe sub hainele pline de sângele victimelor anterioare și-o să fugă speriat, în căutare de alte victime.

Eroare. Nici un criminal n-o să fugă la auzul țipătului tău. Ba chiar o să te violeze mai adânc și mai cu patos.

La fel și cu gândacii. Femeia vede un gândac. În loc să-i dea cu cratița, papucul sau spray-ul în cap, țipă. Nu, gândacul n-o să se sperie de țipăt și n-o să dea bir cu  fugiții. Faza cu țipatul pentru îngrozitul dușmanului merge doar în filme în care Mel Gibson e și erou, și îndrăgostit, și chinuit și martir, și mai e și scenarist, regizor și actor. Adică e SF.

Și dacă nu pricep de ce femeile țipă când sunt îngrozite, nu pricep nici de ce-și pițigăiează vocea când sunt supărate.
Să zicem că are o voce normală. Nici prea guturală, să zicem că nu-i nici Cesaria Evora, nici madam Mărășescu, inspectoarea despre care puteai jura că fumează doar Mărășești fără filtru, nici prea pițigăiată, piți like cu fundiță și poșetuță și cu aspirații de soprană în mizerie. O voce normală.
Ei, dacă ai supărat-o, în primul rând o să ridice tonul. Pentru că trebuie s-o auzi. Să simți în diafragmă că ai supărat-o. Și, odată cu țipătul înfricoșător de furie, i se pițigăiează vocea. Îți zgârie timpanul. Cum pana mea ar trebui să iau în serios o femeie nervoasă, dacă seamănă cu un șoricel care a înghițit un butoi de heliu? Cum?

În primul rând nu mai pot lua cearta în serios, în al doilea rând, nici după ce s-a calmat, nu-i mai pot auzi vocea normală, ci doar vocea aia stresantă, de ceartă, subțirică și acută. Îmi pare rău că nu pot să desenez. , Dar imaginează-ți o dungă GROASĂ. De 72, boldat, în word. Care se transformă în 72, dar cu cel mai subțire creion posibil. Sau zgomotul de lamă pe spatele fierului de călcat. Mohair între dinți. Unghie pe tablă. Care n-a priceput deja, e idiot.

Întrebarea: DE CE?
Eu nu țip când mă sperii. Nu-mi pițigăiez vocea când sunt nervoasă. Și sunt femeie. Și cunosc multe alte femei care nu fac asta. De ce unele trebuie s-o facă? De ce unele sunt isterice? De ce unele insistă să meargă pe tocuri, chiar dacă nu știu? Și, mai ales, de ce au fost lăsate pe suprafața pământului femei care mă provoacă practic să le dau cu dinții de calorifer, să văd cum se sparg dinții ăia, cum rămân cu botul însângerat și zdrențuit și, dacă o iau de la capăt, s-o iau și eu de la capăt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ardealul e al ungurilor

Știm cu toții că, de secole, Ardealul e al ungurilor. Ardealul și, mai ales, Harghita și Covasna. Da, e al ungurilor. Cum să nu fie al lor când în gara de la Apahida așteptau trenul de la Galați, special ca să arunce cu cartofi și cu borcane în el? Când pe undeva prin Covasna am oprit mașina, am coborât să vedem ce vând ăia pe marginea drumului și, când au văzut că e număr de Galați, ne-au fugărit până la mașină și-au continuat să ne fugărească după ce mașina pornise deja? Când printr-un sat tot de pe acolo au refuzat să ne dea orice indicație, și se strânseseră amenințători în jurul nostru? Când colegul Istvan de la facultă era zâmbitor, glumeț și săritor, până venea vorba de învățământ în limba română? Colegul Istvan, crescut în Harghita sau Covasna, care nu rupea boabă românește, intrase la secția de maghiară și refuza cu încăpățânare să-ți spună altfel decât pe nume maghiarizat.

Normal că Ardealul e al ungurilor.
Au mai multe drepturi și înlesniri decât românii care trăiesc acolo. Vor Universitate în maghiară. Vor să fie autonomi și de sine stătători. Ungaria îi refuză la import. Se mai trezește câte unul care ar vrea să cucerească și Delta, că țipă-n el sângele coborât din Attila. Îi trece repede, își aduce aminte că vrea învățământ exclusiv în maghiară și nu pricepe de ce trebuie să învețe românește, cu toate că stă în România, s-a născut aici și, cel mai probabil, aici o să moară.
Whatever. De ce mi-ar păsa mie, în Galați, ce vrea ungurul român din Ardeal?

N-am auzit de nemții din Ardeal să vrea autonomie. N-am auzit nici de tătarii din Constanța că-și vor propriul stat. Nu i-am auzit decât pe unguri. Că sunt mai coioși și mai cu sânge rece. Păi, și tătarul te tăia fără să-i pese, da`în timp s-a mai calmat. I-au trecut nervii, s-a diluat sângele, pana mea, a evoluat. Și nemțișorii voiau să fie un popor blond cu ochi albaștri, da` le-a trecut și lor. Ungurii au rămas ancorați într-un trecut demult trecut.

Eu știu că trebuie să te porți delicat cu oamenii care nu pricep. Nu e vina lor. Cu oamenii cu nevoi speciale, te porți special. Dacă nu pricep, zici ca ei și faci ca tine. Îi lași în plata lor. Mai mult decât s-au înmulțit, n-au cum să se înmulțească. Ce-or să facă dacă nu le dai act pe stat? Or să dezvolte bomba atomică, or să sară pe spinările cailor și-or să pornească război din interior? Mă-ndoiesc. Or să țipe, or să se agite, o să le treacă, or s-o ia de la capăt după un timp. Prea multă băgare în seamă strică.

Tot românul aplaudă fetișoara aia care și-a pus bentiță cu tricolor în mijlocul Covasnei. Eu zic că a fost o mare stupizenie. Ce, se aștepta să fie Rosa Parks? Frate, ia ungurul, adu-l în Galați înarmat cu steagul Ungariei, și mă-ndoiesc că va primi doar amenințări cu moartea. Nu știu de ce bănuiesc eu că primește o excursie direct la spital.
Nu te dai la urs cu mâinile goale și dup-aia te-ntrebi de ce ți-a rupt capul. Nu porți tricolor în Ardealul ungurului și dup-aia te-ntrebi de ce s-a luat de tine. Rosa Parks voia egalitate. Dacă tu ceri drept de egalitate în România ta, atunci înseamnă că meriți, mă, să-ți ceară ungurul Ardealul. Dacă până și-n țara ta tu simți nevoia să te justifici, atunci îți meriți soarta.

Ești stăpân aici și fără tricolor în păr și poa` să țipe Covasna și Harghita cât vor ele. Oricum nu le bagă nimeni în seamă. Tu-i faci să fie băgați în seamă. Fără să-i scoți tu în evidență, ar fi clar că sunt români, oricât de tare s-ar bate cu pumnul în piept că-s unguri.
Nu aplaud nici o bentiță care ajută la perpetuarea mitului.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Jurnalul durerii - p.1

Îmi simt sufletul greu și distrus. În tăcerea nopții se aude doar mașina vecinului care dă găuri după găuri. Dilema mea majoră e dacă mai are pereți de găurit. Sau poate vine să mi-i găurească și pe-ai mei. Îmi simt sufletul greu și distrus. Nu mai țin minte unde mi-am pus permisul de conducere și asta e o întrebare care mă secătuiește de puteri.

Statusul meu pe facebook de ieri, în care-mi plângeam de milă și amenințam că-mi voi tăia venele pe muzică de Bach n-a strâns decât 3 like-uri și nimeni nu m-a întrebat de ce. Nimeni n-a vrut să mă consoleze. Nimeni nu mi-a băgat în seamă strigătul disperat după atenție. Mâine trebuie să găsesc ceva mai lacrimogen și mai disperat. Poate voi pune pe Twitter că sunt pe scăunel, cu ștreangul strâns de gât. Iau măsuri pentru o cămașă.

Înțeleg durerea adolescentului miop, care se simțea trist fără nici un motiv. Nici un motiv nu am, dar dacă n-aș avea activitatea tristeții adânc întipărită-n mine, ca un șut în fund, ce aș mai face? Cum mi-aș mai umple nopțile, și zilele, cu ce aș mai atrage? Până și Păunescu spunea că îi place mai mult când sunt tristă. Mă rog, când e ea, aia pentru care scria el, da` Păunescu e mort, deci pot pretinde că scrie pentru mine. Îmi însușesc tristețea și afectarea și mă plâng liniștită în public.

Zâmbesc hain când pică vreun fraier care chiar să mă creadă. Am o figură lungă și trasă, de parcă n-aș fi mâncat aseară juma` de pizza și trei beri. Nici măcar poftă de mâncare nu mai am, zic, gândindu-mă c-o să-mi iau și-o șaorma, după ce-mi trece publicul.

Cred că sufăr de depresie în trepte. Mai urc o treaptă, mă mai deprim puțin. Când eram mai tânără, oboseam de-abia la etajul 6; acum obosesc la 2. Așa, zi-mi că încă-s tânără, și dacă aș fi mai tânără aș fi minoră. Gâdilă-mi orgoliul. O să mă plâng mai cu stil dacă viitoare, poate puțin mai finuț. Prea tristețea mea voalată atrage.

Și mai am și-o maximă pregătită pentru mâine. Durerea absolută nu te-a cunoscut pe tine. Câtă profunzime. Mă mir eu pe mine de unde le mai scot. Prea genial! Dar îmi simt sufletul greu și distrus. Pârț!
Continuarea capodoperei, după ce mă simt bine în seara asta. După ce uit că trebuie să fiu deprimată și distrusă. În timp ce mai caut niște motive și inventez niște povești.
Ce bine e să fii boem! Pârț!

Pân` la următoarea aberație, la bună vedere!

Habemus Papam

E mișto să fii catolic. Nu c-aș fi catolică. Sunt, să spunem, un catolic adoptat. Sau adoptiv. Dar e mișto să fii catolic. Să spui 3 Ave Maria și să ți se ierte toate păcatele, să te duci, să-i iei beregata lu` Cutare, să-ți stingi trabucul în sângele lui și-apoi să mai bagi 3 Ave Maria și sufletul tău să redevină la fel de curat ca al unui prunc nou născut. Spre deosebire de ortodocși, care scobesc după zile de doliu național în memoria tuturor avortonilor și care au și hăinuțe so last year!

Plus că, dacă vezi un popă ortodox, trebuie să-ți deschei un nasture, ca să n-ai ghinion 10 ani după întâlnire. Plus că-s mulți. Preoții ortodocși seamănă întrucâtva cu gândacii de bucătărie. Pe bune. Când îi vezi mulți, adunați în jurul colivei, parcă-s familia de gândaci care se mută din când în când în casa fiecăruia, după bucate alese.

Da` preoții catolici sunt mișto. Fumează Pall Mall roșu, beau chestii scumpe și vechi de când lumea, dețin secretele supreme și le păstrează doar pentru ei, în biblioteca Vaticanului, au îngropate nenumărate cadavre în pivnițele Vaticanului, se mai distrează din când în când cu câte un adolescent efeminat, scapă basma curată, plus că nu mai sunt excomunicați dacă renunță la scaunul papal. Îs lăsați în legea lor, pe domeniile lor, cu averea lor și cu plăcerile lor despre care nu vorbim decât în șoaptă dacă nu vrem să ajungem în pivnițele sus-numite.

Mie mi-a plăcut papa Ioan Paul II. Ăla mi-a plăcut maxim. Ratzi m-a amuzat teribil, pentru că era sadic și părea să spună mereu ”lăsați copiii să vină la mine să-i mănânc diseară cu multă maioneză!” Dar de aseară, Habemus Papam. Unu` nou. Proaspăt. Bine, nu foarte proaspăt. Cam scos din conservă, dar nou. Adică n-a mai fost până acum papă. Și nici nu pare sadic. Pare bătrânelul în poala căruia asculți povești.

Și e latino-american. Cine a mai auzit de-un papă din afara Europei? Eu încă aștept minunea aia, cu papa negru și femeie. Ce, nu se poate? Se poate, că d-aia e mișto să fii catolic. Chiar și adoptiv. Sau adoptat. Nimic nu e imposibil.  

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Monolog taximetrist

Taximetriștii de soi sunt rari. Și prin taximetrist de soi înțeleg unul care știe exact unde să te ducă, care nu comentează, care are muzică bună sau deloc, ambele variante sunt permise, care nu pute, a cărui mașină nu pute și care nu comentează. Am spus de două ori faza cu comentatul pentru emfază. De obicei taximetriștii simt nevoia asta să se împrietenească cu fiecare client. Fiecare client să devină, după 4 minute în mașina lui, cel mai bun prieten. Iar eu nu-s tocmai cea mai sociabilă persoană.

Voi povesti exact cum s-a întâmplat, fără să exagerez.
Chem un taxi. Șoferul curățel, mirosind a detergent și-a balsam de rufe. Mașina curată, mirosind și ea bine. Muzica bună, oldies but goldies. Atmosferă pașnică. Și i-am zis că vreau să mergem colo, dar înainte ne oprim la FullHouse.
- FullHouse. Ce vă cumpărați?
Cum nu avea rost să ascund scopul vizitei mele și oricum ar fi văzut, am răspuns politicos o pizza.
- Pizza? Nu suport pizza! M-am săturat de pizza. Sunt rare ocaziile în care o să mă vezi pe mine mâncând pizza. Poate o dată pe an. Și nu pentru că mănânc eu sănătos sau ceva, dar cât am stat în Germania, vreo 4-5 ani, am mâncat pizza în fiecare zi.
Cumpăram câte 6 cutii, cu 3 pizza fiecare, și le făceam. Pizza dimineața, la prânz și seara. Dacă aveam musafiri, stăteam câte juma de zi în fața cuptorului. Unii o voiau mai bine făcută, alții mai puțin, unii cu ceapă, alții cu pește, făceam diverse feluri de pizza. Aveam un cuptor mare, în care încăpeau câte 2 pizza o dată, și tot coceam toată ziua.
M-am săturat de pizza. Miroseam a pizza, cred că aveam și gust de pizza.

Eu - făcută mică în scaun, uitându-mă preocupată pe geam. Poate tace dacă vede că nu socializez. N-am scos un cuvințel și FullHouse-ul era mult mai departe decât îl țineam minte. Nici un cuvințel. Orice semn e un semn, și dacă mai zic și eu ceva, cine știe ce-și mai aduce aminte. Deci taci, Camelia. Nu-ți stă în fire, dar taci că ăsta vorbește mai mult ca tine.

- Poate vă întrebați cum de-am ajuns eu în Germania. Ei, m-am dus la muncă și-am nimerit în casa unui bogătan de vreo 70 de ani, celibatar, care atunci când a aflat că mă pricep la gătit, m-a trimis în bucătărie. Toată bucătăria era regatul meu. Făceam ce voiam. Dar pizza... Să nu mai văd pizza...

Uite! FullHouse! O să tacă!
Oprește mașină, mă duc, înșfac o pizza, mă-ntorc. Clar nu mai are cum să mai vorbească de pizza. A epuizat clar subiectul. Și-i spun următorea destinație, sperând la un moment de liniște. La radio, Lady in red.

- Ce-mi place melodia asta. Nu-i așa că e o melodie frumoasă? Ce m-aș face eu fără muzică? Spuneți și dumneavostră, ce melodii frumoase. N-aș putea trăi fără muzică și, mai ales, fără muzica anilor `80-`90. Nu se mai face muzică ca odinioară. Iubesc muzica!
Dar nu, nu mergem pe acolo, o tăiem drept înainte, n-ar fi cinstit din partea mea să vă ocolesc atât. Spuneți și dumneavoastră, cum aș putea să vă înșel, c-ar fi înșelătorie să vă ocolesc atâta, când putem s-o luăm drept înainte...  Ce melodie frumoasă...

Îmi venea să mă arunc din taxi, în plină mișcare. Cu tot cu pizza și cu radio-ul de gât. Sau să cobor și să merg pe jos. Îmi era dor de taximetriștii care tac și pun manele. Măcar tac. Ba chiar mi-era dor și de ăia care put. Put în tăcere. Le pute mașina în tăcere. Conduc în tăcere. Tăcere și lipsă de comfort. Prefer.
Am coborât cu un cap triplu. Simțeam toate cuvintele cum îmi apasă cutia craniană. Deci m-a afectat atât de tare că pot reproduce și după aproape o săptămână monologul lui integral, fără să uit nimic. Atât de tare. Atât de tare, c-am uitat să-i rețin indicativul, să știu să-l evit. Sau să-l evite toată lumea care n-are chef de monolog taximetrist.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Rap creștin

Pentru mine rap-ul e un soi de hip-hop și ambele trebuie să vorbească despre femei, arme, băiețași și bani. Rock-ul de orice fel e despre durere, cum te tai din diverse motive, cum  mori în chinuri groaznice, cum te-a părăsit, înșelat și cum ai supraviețuit după, asta aplicându-se și pentru country. Un gen special de rock e black metal-ul care tre`să spună despre mai mult sânge și despre cum Satan e stăpânul și ave ție. Pop-ul e cu dragoste din aia cu ținut de mână, primăvară și floricele, iar manelele-s alea cu dușmanii, familia și lălăiala. Mai e și muzica bisericească, bizantină sau gregoriană, care implică mulți sfinți, dumnezei și fecioare; în nici un caz sacrificate, pentru că ăla e rock cu orchestră și cor.

Dar în nici una dintre definițiile mele pentru muzică nu încape rap-ul creștin. Să dai din cap în ritm de hip-hop pe versuri din Biblie. Să răp-uiești ridicându-l în slăvi pe Isus. Mi se pare peste mână. Unde-s drogurile? Unde-s ăia pe care-i omori din plăcere? Unde-s femeile dezbrăcate care dau frumos din fund? Unde-s bling-bling-urile, mașinile, faima, cartierele? Unde-i violența? Cum să răp-uiești cu crucea-n mână? Rap-ul în sine e făcut din versuri cu șustă, iar ca să fii un bun creștin trebuie să-ți lipsească șusta. Lasă popa să citeze din Evanghelie. Lasă-l pe el să facă versurile și muzica. Fă rap violent. Dă-mi ghetto-ul, dă-mi mizeria și durerea și spaima, nu-mi povesti despre cum te va mântui dumnezeu în cea de-a-7-a zi.



Am auzit eu de rock creștin și e unul frumușel care cântă cu familia despre cum Jesus is a friend of mine. La ăla mă uit amuzată. E frumușel să atragă și făcea asta prin anii `70. Negrii care dau din fund în biserică mi se par sinceri și liberi. Da` să-mi povestești cum după blocurile gri stă Jesus care-ți fură marijuana din mână, care te salvează de amenințarea gagicilor bestiale care vor să-ți danseze în poală și care te învață să nu-i spargi dinții lu` ăla care te-a enervat, ba să-ntorci și celălalt obraz când îți aplică un pumn sincer, mi se pare deplasat.

În stilul ăsta, în curând o să se promoveze sexul creștin - doar poziția misionarului, neapărat cu o singură persoană de sex opus, țigările creștine - din frunze de busuioc și alcoolul creștin - vodca fără alcool. Death black metal creștin, în care diavolul devine the good guy și nu mai cere sacrificii umane, vampirii creștini, care preferă să moară de foame și să fie sanctificați decât să omoare pe cineva și curvele creștine , care or să-și ofere serviciile gratis, dacă poți să le reciți pasaje din psalmi.

Clar vine apocalipsa.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Farmece, magii, vrăjitorii

Mă uitam la bunică-mea. Nu se machia, avea în schimb mereu ruj roșu și manichiura făcută. În rest, naturală. La 70 de ani, avea tenul pufos,  câteva riduri și pielea elastică. Nu pricepeam, pentru că restul bunicilor aveau pielea bătucită, mai ridată decât pieile elefanților. Bunica, fostă domnișoară de pension, mi-a zis că toată viața ei s-a spălat pe față cu caimac de lapte. De asta are tenul pufos și riduri infime.

Cealaltă bunică se machia. Puțin fond de ten, puțin roșu în obraji, prea puțin ruj, prea puțin lac de unghii. Pielea pufoasă. Fără riduri. În fiecare seară, în fața oglinzii, se demachia și-apoi se dădea cu cremă de față. Farmec. Nu, nu fac reclamă. Cred că era singura accesibilă pe vremea aia, acum, hăt, 30 de ani în urmă.

Mama a încercat de toate. Creme, măști, ceaiuri. Am ajuns odată acasă și ea era asezonată cu semințe de roșii, pentru că și-a făcut mască dintr-o roșie, și-acum aștepta să-și facă efectul. Altă dată a fost sacrificată juma` de banană. Altă dată kiwi cu portocală. Nu știam niciodată ce culoare o să aibă mama când ajung acasă. Depindea de ce va folosi pentru ritual. Am vizualizat-o mult timp, în fața bolului cu poțiunea magică scandând sacadat ”argan, gălbenele și aloe vera, amestecă, amestecă, de ochi, dintre ochi, peste malul mării, blablabla” și ieșind chestia cremoasă pe care și-o întindea pe față. 10-15 minute, dat jos, cremă de față, ten intact.

Arganul suna ca un argat, gălbenelele erau alea pe care le făceau ceai când te durea stomacul, aloe vera mi-o băga pe gât dimineața, că face bine la detoxifiere, era amară și înțepa. Ce căutau toate pe fața maică-mii mi-a luat mult timp să-nțeleg. Până când am crescut și-am realizat că pielea mea frumoasă n-o să fie frumoasă pentru veșnicie, decât dacă am chef să mor la 35 de ani. Ceea ce n-am de gând. Că, pentru a mă păstra cu tenul meu de 15 ani, trebuie să lucrez. Că nici bunicile, nici maică-mea nu erau nebune, nu erau vrăjitoare, nu știau să facă farmece, doar se foloseau de ce le dădea natura ca să-și mențină tinerețea. Să se bucure de viață.

Nu pot folosi aceeași cremă de două ori. Tenul meu o refuză. Așa că alternez, schimb, revin la ce mi-a plăcut mai mult. Gama Farmec Natural m-a scăpat de căutat produse. În general. Cremă de față și demachiant cu gălbenele, șampon cu argan și cremă de mâini cu aloe vera. Poțiunea maică-mii, distribuită pe tot corpul.

Eu nu m-am îndrăgostit de viață. Eu o iubesc deja. ”Îndrăgostește-te de viață” îi spui cuiva care și-a pierdut interesul pentru. Și-i dai motive s-o iubească din nou.

Iubești viața când ai motive s-o iubești. Iubești viața când ești împăcat cu tine însuți. Iubești viața când te iubești pe tine. Eu, una, mă iubesc mai mult știind că fac tot posibilul să nu-mi arăt vârsta pe termen lung, pentru că m-ar deprima total ca la 40 de ani să și arăt de 40. Yoko Ono style. Și dacă asta înseamnă creme, cremițe, poțiuni și loțiuni, atunci iubesc viața și iubesc toate micile artificii care mă ajută.

Într-un fel, m-a făcut să mă simt bine că nu sunt singura persoană ”de vârsta mea” care-și face probleme pe riduri și elasticitatea pielii. Giulia, ambasador gama FarmecNatural, are aceleași dileme ca și mine. Generația e de vină...  

Cât despre ce înseamnă frumusețea naturală... Poți să fii natural cu dread-uri, cu pierce-uri, cu tatuaje, cu bagajul de cosmetice, purtând piele, blană, bumbac, fiind vegan, vegetarian sau carnivor convins, punk-er, geek sau Amish, femeie sau bărbat, poți fi natural și frumos sau frumos natural fiind cine ești. Și dacă natura te ajută să-ți menții frumusețea naturală, cine sunt eu să mă pun în calea naturii?

Am învățat în timp că frumusețea naturală nu înseamnă să nu te epilezi, să nu folosești cosmetice, să nu te machiezi, să nu te pensezi. Natural nu mai înseamnă demult femei cu riduri și păr la subraț. Natural înseamnă, cel puțin în prezent, fără operații estetice. Lipsa ridurilor fără Botox, gât frumos fără intervenție chirurgicală, fără laba gâștii, dar fără să apelezi la bisturiu.

Mi-am observat primul rid, de expresie, pe frunte. Atunci am intrat în depresie. Îmbătrânesc, viața mea se termină aici, atât mi-a fost! Mi-am dat două palme și mi-am revenit. Natural înseamnă demachiat în fiecare seară, loțiune tonică, cremă. Și-a doua zi tenul meu arată frumos. Arată mai puțin decât ce-mi strigă buletinul. 

Și viața nu se termină cu primul rid. Viața începe cu primul rid evitat.

SuperBlog Spring, etapa 1.

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

ID dinamic

Mă enervează ăștia care-și schimbă poza de profil facebook de câteva ori pe zi. Eventual și numele, ca să nu mai știi cine, care, cum și ce fel. Mă enervează și mă bagă-n ceață. Nu pricep, e narcisism și vrei să vadă lumea cât de mișto ești tu în diverse ipostaze care seamănă a poze de agățat, sau te urăști atât de mult, încât nu știi care față a ta o urăști mai mult?

Eu nu am obiceiul să rețin nume care vin foarte multe, deodată, înspre mine. Îmi știu cunoștințele de pe facebook, da` nu când își schimbă poza și numele de parcă ar fi căutați de FBI. Sau ar vrea să prindă un contract gras cu Playboy-ul, fără să pară că le-au trimis cv-ul direct în poștă.

Primul instinct e să mă-ntreb cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei. Mă prind cine ești, dacă fac cercetări amănunțite. Da` nu mereu am chef de asta. Așa că rămân interzisă câteva secunde, și-mi aduc aminte că am și cunoștințe cu identitate dimanică. Mai ceva ca un IP. Mă liniștesc, mă obișnuiesc cu Cutare și, peste câteva ore, intru din nou în paranoia. Cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei? A, tot tu. Hotărăște-te! Lasă naibii poza aia în pace, nu mai umbla la setări și drăcovenii!

Vrei să-ți crești numărul de prieteni, ieși la o cafea. Vrei să-ți crești numărul de like-uri, crește-l în viața reală. Nu mai îmi spama retardarea cu schimbări on-line. Nu faci decât să mă enervezi, să dau unfriend, să dau unlike, să ignor, să nici una din variantele pe care le-ai prefera tu.

Poze lascive, lascive, din ce în ce mai lascive. Gata! A înțeles toată lumea. Ai pozat în diverse poziții, în diverse outfit-uri lipsă, peste tot cu gura întredeschisă, come, baby, take me now, mă enervează femeile care pozează cu o mimică afectată și cu gura întredeschisă dar, na, te cunosc de mult, mă enervezi, da`nu te mai juca cu poza de profil. Atât. Las-o câteva zile, să mă obișnuiesc cu cine ești. Sau, dacă tot o schimbi constant, bagă și reminder: mi-am schimbat poza, eu sunt. Nu te panica!

Sincer, cu tot feminismul activ care zace-n mine, nu pot să nu observ că bărbații sunt mai puțin psihopați. Cel puțin în legătură cu identitatea lor on-line. Nu-și schimbă poza cu secolele, iar când și-o schimbă nu bagă 2 în 1 și schimbare de nume. Probabil au același nivel de autism ca și mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!