Au, măseaua!

Ultima oară când am avut o durere, una fizică adică, a fost de măsea. Recunosc cu lăbuţa dusă "medicaliceşte" la inimă că nu mi-am închipuit până atunci cât poate fi de păcătoasă o măsea. Măsea, zic? Ce măsea? O imitaţie de măsea, pentru că trecuse prin ţâşpe medici până au pocnit-o pandaliile. Fusese reconstruită, nervul omorât, kaput, конец. Sau, cel puţin aşa credeam. Credeam că am făcut pace cu ea, că steagul alb a fost ridicat, că semnasem un tratat de nonagresiune; că eu o las în pace, şi că ea face la fel. Da' de unde! Sweet illusions. Naivitatea nu e punctul meu forte, da' îmi respect promisiunile; se pare că ea nu era de aceeaşi părere şi aceleaşi principii ca şi mine.

A început surd, de-abia simţit. Ceva de genul "hei, sunt aici, să nu crezi că am uitat sau că am murit de tot". Şi a continuat la fel de surd câteva ore. Până şi-a dat în petec. Până am simţit că-mi sfredeleşte creierii, că vrea să ajungă să-mi asasineze neuronii, că şi-a pus în cap să se joace cu mintea mea mai ceva ca ăla din Saw, de făcea puzzle-uri mortale.

Dă-i un paracetamol, poate se linişteşte. Da' de unde. Nebuna parcă avea poftă de paracetamol. Şi de antinevralgic. Parcă se hrănea cu ele, parcă scopul ei în viaţă era să facă vânzare farmaciilor, să redreseze economia naţională prin intermediul pastilelor ingerate consecvent de către mine. Când am văzut că nu merge, am zis să apelez la artileria grea: fiola de algocalmin; desfăcută cu grijă, în aşa fel încât să nu sparg sticluţa, să nu fac cioburi, să nu rămână vreun fragmenţel care să alunece nesimţit pe gât pentru a-mi perfora stomacul. Varsă conţinutul în lingură, ţine-l cuminte puţin în dreptul măselei, simte cum ţi se duce stomacul în gât, dă-i cu apă. Multă, pentru că algocalminul e scârbos, şi trebuie să scăpi de el, şi de aroma lui, şi să rămână doar efectul. Care efect? Efectul zero, pentru că nici fiola magică nu şi-a făcut efectul.

Şi dă-i cu ţigară, şi simţi cum îţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii, şi bine ai face, că dacă pică capul, pică şi măseaua, da' parcă ţi-e milă de bunătate de cap să-l strici de tot pentru o singură bucăţică de os, şi mai bagă o ţigară, şi mai dă-i c-o pastilă, şi mai ia şi-un ketorol. Ce ketonal? Care? Direct ketorolul, care e verde, şi e toxic, şi poate-i pică greu la stomac măselei, şi poate trebuie să-şi vadă de stomacul ei şi să-ţi lase creierii în pace.

Are cineva impresia că s-a hotărât să mă lase în pace? Nope. Lupta nu era nici pe departe terminată. O zi şi-o noapte s-a gândit să se joace cu mine. Şi era week-end, şi canci dentist, că nici un dentist nu se uită la tine în zi de odihnă, poţi să spui tu orice vrei, şi poţi să-i arăţi şi măseaua, şi maldărul de ambalaje de pastile îngurcitate, că dacă nu e luni, tot degeaba.

Şi da, într-un final, luni m-a lăsat în pace. Pentru că am scos-o. Am decis că e mai bine să ne despărţim, e mai bine să încetăm colaborarea în termeni nu tocmai amiabili, eu fără ea, ea la coşul de gunoi, fără intermediari, fără compromisuri. Şi-n momentul în care am văzut-o, îmi venea s-o strâng de gât, s-o fac să sufere pentru cât m-a chinuit. Da' am lăsat-o să se odihnească-n pace, în raiul măselelor care şi-au îndeplinit misiunea de a te face să te urci pe pereţi de durere.

De atunci, nu m-a mai durut nimic serios. Prefer oricând o durere de măsea în locul celei actuale.

Blogmoney, în speţă

În momentul în care m-am apucat de blog, n-am făcut-o pentru bani. Adică da, ştiam că se poate câştiga din el, că poţi să scoţi bani frumoşi dacă te implici, dacă scrii bine, dacă ai sânge pentru publicitate. M-am apucat de scris pentru un fel de exorcizare, nu pentru partea financiară a scrisului. Nu, până acum n-am câştigat nimic din scris; nu ca bani. În schimb am văzut că vocea mea poate fi auzită, chiar dacă e doar dintr-o parte în cealaltă a netului. Şi-asta m-a făcut să mă simt bine.

Aşa că, în momentul în care am auzit vocea din telefon propunându-mi 100 de euro pentru un soi de colaborare între mine, Blogmoney şi unul dintre clienţii lor (hai să-l numim clientul X, pentru a nu face prea multă publicitate) am făcut ochii mari. Felinare. Euroii mi se învârteau în cap ca la maşinile alea din Vegas, unde ar trebui să apară 3 imagini identice pentru a câştiga.

100 de euro. Păi, 100 de euro e mult pentru un articol. Chit că e vorba de publicitate. O bucată consistentă din salariul meu pe o lună, doar pentru a-l face pe clientul X să fie fericit cu ceea ce am scris despre el. Doar pentru a insera, între opiniile mele proprii şi personale, între ideile mele de zi cu zi, un post publicitar.

Şi-am stat şi m-a gândit mai bine. Am puţin peste 100 de cititori pe zi. Asta înseamnă 100 de potenţiali clienţi pentru clientul X. Dintre care, probabil doar unul sau doi vor deveni clienţi pe bune. La fel ca la faza cu flyere-le împărţite pe stradă. Mă rog, dacă el vrea să dea nişte bani pentru maximum 2 clienţi, cine sunt eu ca să-l opresc?

M-am uitat după clientul X. L-am studiat cu atenţie. Da, intra în raza mea de acţiune. Să spunem doar că nu m-aş fi băgat dacă era vorba să scriu despre anvelope, în condiţiile în care nu ştiu foarte bine care e anvelopa şi de ce face toată lumea atâta vâlvă pe ea. Pentru suma asta, clar trebuie să-mi bat creierii. Dacă X vinde napolitane, păi să gustăm napolitanele cu pricina! Dacă vinde produse cosmetice, să-ntrebăm fetele care le-au folosit, ba chiar să ne aventurăm să cumpărăm şi noi unul, doar aşa, de probă. Dacă nu încerci, nu prea ai de unde şti cu ce se mănâncă, şi-atunci ai dat chix din prima.

Şi să spunem că respectivul client chiar vinde napolitane. Păi, bagă, Camelia, napolitană după napolitană în tine. Studiază valoarea energetică, gustul, aroma. Nu, nu toate odată, pentru că ţi se amestecă ideile. Ia-le pe rând. Să zicem, una pe oră. E o cantitate suficientă. Dacă după ce le-ai încercat pe toate te trezeşti cu 5 kile-n plus, clar nu e de bine. Şi mai şi scrie în timp ce mesteci cu pasiune şi devotament napolitana cu pricina, pentru că, dacă i-ar mai trebui nişte ciocolată, clientul trebuie musai să ştie; şi da, o fi vrând el publicitate, da’ trebuie să se ridice la înălţimea publicităţii, pentru că nu-mi pot păta cinstea obrazului lăudând nişte napolitane mediocre. Şi de-abia după ce am constatat că sunt ok, că sunt bune, că merită să fie băgate-n seamă, de-abia atunci pot să spun „da, frate, batem palma. Eu scriu, tu plăteşti”.

Dacă scriu, clar măcar o persoană va fi intrigată de napolitanele pe care le-am devorat în scopuri publicitare. Şi chiar dacă nu va da search pe google pentru a afla mai multe despre ele, data viitoare când se va duce la magazin şi-i va sări ambalajul în ochi, măcar de curiozitate şi tot îşi va lua una; să vadă dacă ceea ce am debitat despre ele e corect şi real.

De banii cu pricina o să-mi iau...orice; toate nimicurile. Nu, în nici un caz nu voi face ceva „serios” cu ei, pentru că banii câştigaţi uşor trebuie cheltuiţi la fel de uşor.

Şi poate voi mai scrie unul, şi încă unul, pentru că publicitatea nu mai înseamnă doar radio/tv şi pancarte; deja netul e publicitate în sine. Iar cei care au preluat frâiele, cei care au început să „dirizeje” articole, să-mpingă bloggerii să srie despre clientul lor au avut o idee. Una bună de tot; blogger-ul scrie, blogger-ul consumă. El şi alţii ca el.

P.S. – Super Blog, etapa 7

Fereşte-te de şoapte

Pornesc de la un comentariu anonim, care spunea că poate unde sunt eu e ok să fii gay, dar prin alte părţi nu; mă rog, asta era ideea, în mare.

Şi stau şi mă gândesc. Hmmm... unde sunt eu e ok să fii gay? Poţi ieşi cu un tricou colorat pe care să scrie "out and proud"? În mod clar da, pentru că nu pricep foarte mulţi despre ce-i vorba. Da' dacă scrie pe el "sunt gay şi sunt ok", mai poţi face acelaşi lucru? Indubitabil. Asta dacă ştii ce străduţe să ocoleşti, pentru că sunt unele pe care poţi fi violat de trei ori pe noapte doar pentru că te-ai nimerit, din întâmplare, pe ele; indiferent de orientări politice.

Garantează cineva că n-o să fii împuşcat în plină stradă? Aproape. Adică, dacă te loveşte glonţul ăl rău, te loveşte pentru că a ieşit un maniac cu arma pe stradă, nu pentru că te-ai îmbrăcat nu ştiu cum. Da' garantează cineva că n-o să ai parte de-un machiaj gratuit, fără a fi folosite produse cosmetice? Asta nu prea. Depinde, la fel, de ce persoane frecventezi, dacă ai cojones să faci mişto, sau dacă poţi trece impasibil mai departe, în timp ce clovnii îşi fac numărul.

De-abia când eram în liceu a fost abrogat articolul 200, asta în condiţiile în care, măcar aparent, nu mai era cea mare problemă să fii gay. Era aşa, ca o mare revoluţie sexuală a celor de 16-17 ani. Un fel de flower power la nivel de minisocietate. Unii te priveau pe tine, se uitau la ceea ce puteai face, la ce gândeai şi spuneai, nu la ce aveai de gând să faci în dormitor. Erai privit ca o persoană, nu ca un obiect sexual.

În perioada aia am văzut "Boys don't cry", şi-am realzat că sunt alţii mai închişi în cutie, mai cu frică de necunoscut, cu toate că se bat cu pumnu'n piept că-s cea mai liberă naţiune din lume; mai limitaţi decât la noi, unde puteai să ţii de mână o fată pe stradă fără să te trezeşti cu bolovanul în spate.

Şi "revoluţia" a continuat. Continuă încă. Şi purtătoarele de Getuţa fashion şi clubul mâncătorilor de seminţe din scara blocului vor strâmba mereu din nas; vor găsi mereu subiect de hăhăială retardată, da' asta doar pentru că neuronul ăla moare de singurătate şi nu poate să găsească ceva mai bun de făcut; vor avea mereu impresia că-s cei mai cei, doar pentru că le-au murit lăudătorii. Atâta tot.

Iar dacă aici, la mine, e ok să fii gay e pentru că, până la urmă, nu trebuie să se amestece nimeni în ciorba nimănui; pentru că nu ieşi cu pancarte pe stradă, cu săgetuţe bine desenate care să strige-n gura mare "luaţi-vă de mine, sunt gay"; pentru că ştii să trasezi linia aia între viaţă socială şi viaţă personală; pentru că nu trebuie să răspunzi fiecărui semn de întrebare; pentru că mai există persoane pentru care nu contează aparenţele. Şi pentru că nu faci din asta un subiect de vorbit în şoaptă. Şoaptele atrag întotdeauna mai multă atenţie decât un volum normal. Atâta tot.

O nouă dimensiune a sunetului

„Rupem tăcerea” e ceea ce mi-a plăcut când am citit despre Asus NX90. Pentru că nu sunt un fan al tăcerii, ba chiar e pedeapsa maximă pe care mi-o poţi aplica.

Am mai spus, tehnologia nu e punctul meu forte. Dacă-mi dai un laptop care să funcţioneze rapid, care să nu se înţepe la fiecare două minute, mă declar mulţumită. Nu ştiu diferenţa dintre feluritele plăci de bază, plăci video sau audio, nu ştiu dacă hard-ul meu e pe SATA sau pe ATA, nu ştiu ce e compatibil cu ce, sau ce fel de procesor ar trebui să folosesc pentru ca un messer în ale comp-urilor să se declare mulţumit. Atât timp cât merge, se vede, se aude, pentru mine e perfect.


Faptul că Asus a lansat cel mai cel laptop în România m-a frapat nu prin caracteristicile tehnice, ci prin design. E finuţ, e futurist, e fain dintr-un capăt până în celălalt. E subţire, e gri, e acoperit cu aluminiu polizat. Da, ştiu, gândesc ca o femeie uitându-mă după design-ul lui, da’ asta e!

Ceea ce s-ar părea că e unic la el, e faptul că are boxele integrate în ecranul LCD, şi că are cel mai şmecher sistem audio de până acum, utilizând tehnologia ASUS Sonic Master. Pe limba mea, de neofit în ale computerelor, asta înseamnă în felul următor:

- Nu mai am nevoie de boxe, nici de sistem audio independent. Muzica mea cântă fără probleme; că e vorba de melodii “putere” sau din alea de te bagă direct în depresie, am parte de puritate sonoră. Nu mai am probleme că-mi bâzâie boxele, nu trebuie să mă chinui să aşez firul ăla care-mi pune fără nici un semnal de alarmă sonorul pe mute, ba chiar cică aud totul pe cât de clar cu putinţă.
- În momentul în care mă hotărăsc să văd un film, aud toate foşnetele care m-ar putea anunţa că are să se întâmple ceva groaznic; la un thriller, adică. Dacă e o dramă, atunci pot auzi şi cum pică lacrima pe podea, şi cum îl loveşte accidentul pe eroul principal. Că cică aşa ar trebui să mă facă să aud Asus-ul ăsta nou.



Mai zic şi că are ecran mare, da’ mare de tot. Adică 18.4 inci, adică văd mai bine, fără să-mi mai pun ochelarii de bunicuţă.

Faptul că e dotat cu două touch-pad-uri e o chestie relativă pentru că, în momentul în care mi-aş lua un laptop, pe touch-pad-urile cu pricina s-ar aşterne, inevitabil, praful. Partea tradiţionalistă şi puţin maniacă din mine îmi spune că-mi voi lua primul mouse care-mi iese-n cale, pentru că nu pot folosi altceva nici să mă pici cu ceară. Tre’ să simt eu mouse-ul frumuşel lipit de mâna dreaptă pentru a mă simţi bine. Aşa că las pe alţii să laude inovaţia cu pricina.

Ca să răspund la întrebarea “cum m-aş bucura de-un Asus NX90 în viaţa mea”, o să spun că m-aş bucura bine. Serios acu’. Ar fi şmecher să spun “băi, am un Asus NX90”, şi toţi cei care ştiu despre ce-i vorba să facă ochii maaaari, să se gândească ce tare ar fi să aibă şi ei unul, să-i vezi pe toţi cum deja se gândesc la caracteristicile lui tehnice, la ce poate să facă placa audio sau placa grafică, să-şi facă planuri cum ar juca nu’ş ce mega-ultra-joc la el, sau cum i-ar exploata sonorul la maximum, şi eu să zâmbesc mulţumită, umflată-n pene, maximizată de atâta mândrie, pentru că ei nu ştiu ce ştiu eu: adică, eu l-am luat pentru că arată foarte fain, nu pentru că ştiu cu ce se mănâncă tehnologia.

P.S. – Super Blog, etapa 6.

10.10.2010

Leapşă de 10.10.2010, de la Daniel . În 10 cuvinte trebuie să descriu ziua perfectă pentru mine, iar ultimul cuvânt trebuie să conţină 10 litere. Tricky...

Zi perfectă - noi, soare, liber, pahar de vorbă, pisici "cozonăcind".

Merge către toţi cei care se încumetă.

Ne place, da, ne place - p. 25

Una dintre formaţiile mele de suflet; o melodie de stare, mai mult decât reală în virtutea versurilor.




Ca de obicei, să vă creeze manii.
Enjoy!

Sacoşe şi bisericuţe

Nu mi-a plăcut niciodată mâncătoria pe la spate. Dacă ai ceva cu mine, vino şi spune-mi-o în faţă. Ai atâta sânge-n tine încât să-ţi asumi şi antipatia, şi reacţia provocată de ea. Da' nu-mi zâmbi în faţă şi, pe la spate, fă-ţi planuri cum să-mi pui piedică mai abitir. Pentru că, dacă nu-mi placi, nu-ţi face iluzii că vei fi tratat cu aceeaşi "toleranţă". Dacă nu-mi placi, o s-o ştii sigur; dacă am ceva să-ţi reproşez, o s-o ştii de la mine, n-o vei afla de la a terţa persoană; dacă m-ai călcat pe ficaţi, vei şti în secunda următoare. Cică se cheamă lipsă de diplomaţie. S-o fi chemând, nu zic nu. Şi lipsă de politeţe. Şi asta. Da' se mai cheamă într-un fel: sinceritate şi fair-play.

Cică într-un mediu populat în majoritate de femei, chestiile astea sunt inerente. Că se crează bisericuţe, grupuri de influenţă, separate după simpatii şi antipatii. Da' cică femeile sunt diplomate, şi preferă să discute între ele cât de naşpa-ţi stă coafura şi, când apari, să ţi-o laude, deşărtând tot sacul cu complimente; pentru a nu-ţi răni sentimentele. Nu zău? Păi, sentimentele mele nu-s mai rănite dacă aflu dup-aia de la o persoană cu cojones că, de fapt, îmi stă ca naiba?

Că cică aşa-s femeile. Mai cu grjă la ceea ce spun, pentru a nu te călca pe bătături. Pe naiba! Femeile sunt cârcotaşe. Că se pun pe cârcotit la ele acasă, asta e una. Că fac şi desfac în spaţiul propriu şi personal şi în societate îşi păstrează toate părerile pentru ele, respect. Da' în momentul în care îşi fac părerile publice şi-apoi cu aceeaşi nonşalanţă şi le dezmit tot în public, mie deja mi se pare o problemă. Puţină ipocrizie, amestecată cu un soi de strop de bârfă, başca lipsă totală de sinceritate. În nici un caz atenţie sporită pentru bătăturile tale.

În 1-8, chestia asta lipsea cu desăvârşire. În liceu a început să se dezvolte. Da'n liceu mai era şi spiritul ăla de frondă, caracteristic vârstei, care făcea ca bisericuţele să fie la cuţite între ele, deci mai rar se punea problema unei intersectări de păreri. Ştiai că bisericuţa 1 e în război cu bisericuţa 2, şi aşa mai departe. Era război pe faţă, fără prea mult sânge, de obicei. Înaintând în timp şi-n vârstă, limitele dintre bisericuţe au cam dispărut. Se încearcă strategii noi, gen infiltrarea în bisericuţa adversă, aflarea de amănunte din interior şi apoi distribuirea lor, pe un ton şoptit, complice, urmat de hăhăiala adiacentă.

Asta despre bisericuţe.

Partea a doua, curiozitate, că tot suntem la subiecte "feminine". Vii frumos c-o sacoşă voluminoasă. Plină de... orice. Hai să zicem, post-it-uri. "Ce-ai acolo? Ce ţi-ai luat? Iar ai fost la shopping?" Hmm... da' ce-ţi pasă? Dacă simţeam nevoia imperioasă de a-ţi împărtăşi conţinutul sacoşei mele, o făceam fără să mă întrebi. Dacă n-am spus nimic, înseamnă că ce e acolo nu te priveşte, nu te concernează, nu te afectează. Nu e pentru tine, nu vreau să-ţi cer părerea despre cât de bine mi-ar sta îmbrăcată-n post-it-uri, sacoşa mea nu vrea să aibă de-a face cu tine, şi nici eu, în momentul ăsta.

Da' nu, că vezi tu, că ele trebuie să ştie. Că le crapă fierea de curiozitate. Că intră în depresie dacă nu ştiu sigur ce poţi tu duce într-o sacoşă atât de mare şi de fain colorată. Eu ştiu una şi bună: atât timp cât nu mă leagă nimic de tine, nu te interesează nici dac-aş avea o bombă în geantă, darămite ce am cumpărat eu, cu 10 minute înainte de a veni la muncă. Da' vezi tu, că cică-ntre fete trebuie să comunici. Să împărtăşeşti şi să mărturiseşti tot, tot, tot. Sprânceana mi se ridică periculos de mult, pentru că tot, tot, tot ştiam că se spune doar la popă, şi eu nu practic ritualul spoveditului. Dacă te am la suflet, dacă te consider ca fiind parte din mine, o să ştii tot, tot, tot, fără să fie nevoie să întrebi. Dacă ai ajuns să mă întrebi şi mă vezi ridicând din umeri, atunci în mod sigur nu eşti persoana aceea. Deci, de ce să mă întrebi de fiecare dată? Nu, nu s-a schimbat nimic între timp, nu, n-o să se schimbe nimic nici mai târziu. Asta e. Obişnuieşte-te cu ideea că sacoşa mea e tabu pentru tine. Get over it!

Îmi plac femeile. Da'n momentul în care îmi apare măcar unul dintre exemplele de mai sus, nu ştiu cum să fug mai repede. Şi la viteză mă pricep; cu rezistenţa e mai greu. Pe bune acu'... cât e de greu să mă tratezi la fel cum te tratez eu pe tine? Adică, în 90% din cazuri, cu indiferenţă?