Ne place, da, ne place - p.70

Genial film, grea alegere...


catherine deneuve "toi jamais" de GERARDSERGE

Enjoy!

Pseudocolecţii

Am avut colecţie de surprize de la gumă. Turbo, Minti, Tipi-Tip, Kent, Sindy, name it, le aveam. Ce-i drept, după un timp le-am folosit pe post de mită: 5-10 surprize date copilului care se urca cu liftul până la etajul 9 în locul meu, să-mi ducă sacoşa cu cumpărături. Colecţie de timbre. Pe lângă timbrele lu' Bucur, am adunat şi eu o rezervă considerabilă. Se vindeau la poştă nişte plicuri mari, roşii, cu câteva zeci de timbre pe care le sortam după cum mă tăia capul, da' aveam colecţia mea? O aveam! Am adunat monezi; mai mici, mai mari, bani vechi şi bani străini. Şi pe alea le mai am, şi-mi place să le mai salut din când în când.

Nu mai colecţionez nimic. Nimic voit adică, pentru că, involuntar, am cea mai tare colecţie ever: sacoşe. Niciodată, dar niciodată zic, nu am sacoşă după mine când mă duc la magazin. Şi de fiecare dată mă-ntorc cu măcar una acasă. Magazin, cumpărături, PAC! sacoşa. Billa, Real, whatever, PAC! încă una. O singură bluză ghici ce! Vine şi ea cu sacoşa ataşată. Pe bune că mi-am luat un inel şi nu, n-a venit cu sacoşă, da' a venit cu punguţă, ceea ce în viziunea mea e o sacoşă în miniatură.

Şi se adună una peste alta; strat peste strat, până ajunge cât un munte. Toate culorile, toate mărimile, toate soiurile. Şi-atunci e momentul în care trebuie să iau măsuri. Se ia muntele, se împătureşte decent, se trânteşte într-o altă sacoşă mai mare şi se oferă drept ofrandă lu' doamna mamă. Kaput colecţia. Mă simt liberă ca pasărea cerului. Nu tu sacoşe, nu tu obligaţii. Nu tu obligaţii, nu tu colecţii. Muntele ăla mă inhiba într-un fel. Mă apăsa cu prezenţa lui continuă. Sacoşele alea parcă se uitau la mine; mă urmăreau cu ochii lor mici de sacoşe, întindeau mânuţele lor mici de sacoşe de fiecare dată când ieşeam din casă fără ele, ce mai, în sufletul lor mare de sacoşe mici mă torturau.

Dar cum o minune durează doar trei zile, inevitabil vine momentul când aduc acasă prima sacoşă din noul munte de sacoşe. Sacoşa numărul 1, muntele 5413. Strat peste strat. Neuron zbătându-se neputincios. Eu - victima unei colecţii pe care n-o doresc. Perverse mai sunt sacoşele astea; îţi intră în viaţă nesimţite. Se infiltrează practic. Creează dependenţă. Am încercat şi faza cu o sacoşă constant în geantă, da' n-a ţinut. Cât aveam sacoşa după mine, n-aveam nevoie de ea. Cum o lăsam acasă, cum îi simţeam lipsa. Am încercat şi sacoşă din aia ecologică, din pânză de in; de două ori am folosit-o şi am uitat de ea. Înapoi la sacoşele clasice. Sunt iremediabil dependentă de ele. Bună, sunt Camelia şi sunt sacoşo-holică.

Pân' la următoarea dependenţă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 69

N-aveam net pe atunci. O vânam practic la televizor.
Şi e la fel de "acolo" ca şi atunci.



Enjoy!

Ochii care nu se văd

Oamenii vin şi pleacă. Dar mai ales pleacă.
Ştii amicii ăia cu care te tăvăleşti de râs şi cu care mai bei câte o bere la sfârşit de săptămână? Da, ăia cu care nu împărtăşeşti cele mari secrete, dar cu care poţi discuta lejer despre politica mondială, exemplificând tactica lui Hitler cu alune şi chips-uri. Ăia cu care nu ştii exact cum s-a dus noaptea, da' s-a dus, şi parcă ai vrea să somn, da' parcă mai vrei o tură; nu e nici o activitate super intelectuală, doar hai şi hăhăială.

Dacă pleacă unul dintre ei, nu-i mare tragedie. Nu-i ca şi cum v-ar lega cordonul ombilical. Da, puţin trist, da' asta e; viaţa merge înainte, pământul continuă să se învârtească. Şi se lasă cu din alea: o ultimă ieşire înainte de plecare, poze, urări de bine. Promisiuni de măcar un mail la două zile, vorbim la telefon, ţinem legătura. În prima lună, aşa e. De-abia aştepţi semnul ăla, îţi aduci aminte cum a fost când ai vărsat cafeaua şi cu cât patos aţi cumpărat sandvişuri, scrii nostalgii. A doua lună, deja mail-urile se răresc. Telefon? Hm... nu mai ai chef să-ţi fie auzită vocea de dimineaţă, las' că vorbim mâine, mâine devine poimâine şi poimâine - cândva. Şi într-un final - câte un "salut, salut" rarefiat şi lichefiat.
Nu te mai leagă nimic, nu mai ai fraze comune, deja e viaţa altcuiva pe care nu-l mai cunoşti.

Mai rari sunt oamenii pe care o să-i cauţi indiferent de distanţă sau de timp. Pe care o să-i tragi de mânecă tu. Cu care nu vorbeşti o zi, două, trei şi dup-aia te trezeşti, la trei din noapte, că e musai să spui; orice-ţi trece prin cap. Cu care ai poantele comune, care nu se uită. Cărora poţi să le spui şi că te doare degetul mic, şi că te doare sufletul. Care n-or să te judece că i-ai întrerupt din somn, sau din gătit, sau dintr-o partidă de scrabble, şi care ştiu că pot face acelaşi lucru cu tine. Deja nu mai vorbesc de "amici de bere".

Oamenii pleacă.
Şi e normal. Adică, fiecare cu drumul lui. Fiecare-şi construieşte autostrada, bucată cu bucată. Dar dacă-l găseşti pe ăla care să nu bată mărunţel din buze că l-ai trezit, stai şi-n cap pentru a-l păstra. E o punte subţire, şi-ai face bine să ai grijă pe unde şi cum calci. Pentru că, de cele mai multe ori, "definitiv" chiar înseamnă definitiv.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 5

Există un timp pentru toate.
Când eram mică şi auzeam chestia asta, spânceana în devenire se semi-ridica. De obicei era în strânsă legătură cu somnul. Daps, mă trezeam o dată cu găinile, şi stăteam până târziu în noapte. Acu' stau până târziu în noapte, mă trezesc când alţii au deja juma' de zi de muncă, şi tot nu-mi ajunge somnul. Să fie oare pentru că nu mi-am făcut porţia de somn în copilărie?

N-am trecut prin depresii adolescentine. A fost mai puternică dorinţa de maturizare, şi poate m-am maturizat înainte de termen. Acum mă pocneşte fugitiv câte-o stare de zici că am 17 ani şi duc toată greutatea lumii în spate. De obicei trece rapid, după ce-mi dau două palme şi-mi povestesc dulci cuvinte de încurajare. În mod clar e reminescenţă pentru că nu mi-am trăit depresiile la timpul lor.

Perioada rebelă, cu nopţi pierdute şi "dansat pe mese" m-a prins prea devreme, prea scurt. Primul pierce l-am făcut la 17 ani, şi de atunci, periodic, mai adaug câte unul. Tatuaj nu mi-am făcut, cum îşi fac alţii, până-n 20 de ani. M-a prins mult mai târziu, în contratimp. Când alţii deja plănuiesc rate la bănci şi familii fericite, eu îmi construiesc adolescenţa.

Există un timp pentru jelit, şi-un timp pentru zâmbet. Un timp pentru regrete, şi altul pentru făcut planuri. Un timp pentru încredere şi altul pentru dezamăgiri. Nu spun că ştiu cum ar trebui să vină fiecare, nici că îl descopăr la momentul potrivit. Uneori te ajunge din urmă, pentru că l-ai ignorat; alteori trece fără să-l simţi, pentru că ai stat prea mult blocat în el. Aşa că prefer să iau totul pe rând, aşa cum vine, fără să mai sar peste, fără să mai trag de el. Într-un fel sau altul, totul dispare. Da' prefer să dispară după ce l-am cunoscut, decât să trec pe lângă şi dup-aia să-i duc lipsa.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Viruşi invizibili

Dacă te plictiseşti atât de tare, găseşte-ţi, frate, ceva de făcut. Vezi un film, joacă ceva, pune mâna pe-o carte, zugrăveşte sau, mai bine, ia-te de-o toartă şi scoate-te la aer. Verifică nivelul de poluare din aer, taie frunze la câini, orice. Dacă te roade curiozitatea atât de tare, pune mâna pe telefon. Minute ai din plin, aşa că poţi oricând să mă întrebi de sănătate. Şi dacă se-ntâmplă să crape fierea-n tine pentru că nu ştii, ghinion! Da' nu mai freca site-uri gen imvisible; nu le mai furniza "clienţi", scoate-le de la "favorite", uită de existenţa lor.

Ca ce chestie să stai cu bunghiul pe ele? Te face mai deştept? Te face mai puternic? Te face mai atotştiutor? O fi. Da' pe mine mă calcă pe ficaţi. Când ţi-e lumea mai dragă, vrea cutare să-ţi intre-n listă. Cutare pe care nu-l cunoşti, da' care te-a pescuit de pe-un site d'ăsta. Sau cutare de nu-l cunoşti se trezeşte cu chef de vorbă pentru că, vezi bine, ştie el că eşti acolo. Şi dacă te faci că plouă, începe cu buzz după buzz, până-ţi explodează creierii şi-l vezi tras pe roată, înfipt în ţeapă, ghilotinat şi dup-aia ars pe rug.

Un timp destul de scurt n-au mai funcţionat. Şi-a fost raiul. Pace şi linişte. Da' vezi tu, că a fost aşa, gen ultima ţigară. Ultima masă din The green mile. Pentru că s-au dat de trei ori peste cap şi le-au repus în funcţiune. Şi nu numai că merg, da' au venit şi cu upgrade. Nu mai ai pic de intimitate. Ştie oricine când eşti invisible, ce cont de facebook ai, în curând cred că bagă şi cameră video, să se asigure că dacă eşti invizibil, eşti şi cu mâna pe tastatură.



I scream from the top of my lungs,WHAT'S GOIN' ON! Câtă lipsă de respect poţi avea? Câtă curiozitate-ncape-n tine? Clar n-ar exista site-uri dacă n-ar fi muşterii. Şi cum spionii se încăpăţânează să apară, mă gândesc eu aşa că piaţa-i largă, şi mare, şi plină de curioşi. Şi mai că-mi doresc viruşi mari, viermi babani care să mişune pe site-urile de profil, încât după ce-ai prins unul să-ţi treacă pofta de spionaj virtual. Măcar prin puterea worm-şilor şi trojan-ilor să te lecuieşti.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Special pentru un copil special

Cică azi e Ziua Copilului. A oricărui copil, ba chiar şi a celor care-n buletin nu mai sunt copiii, da' în sufletul lor mare tot mici sunt. Dacă e şi ziua copilului de alături, apăi eu nu vreau să-i zic La Mulţi Ani. Eu vreau să-nveţe să citească ora. Ba chiar să-nveţe să citească de-a dreptul, şi-i urez chiar să-i placă. Dacă stă cu nasu'n cărţi, nu mai zbiară ca din gură de şarpe când eu dorm liniştită şi visez ponei, albiniţe, şi ce mai visez eu acolo.

Şi-i mai urez să crescă-ntr-un an cât alţii în zece. Adică, mâine dimineaţă să aibă aşa, în jur de 7 ani, şi să trebuiască să se ducă la şcoală. Dacă e la şcoală, stă până pe la 12, îndeajuns să nu se mai bage între mine şi pernă. Şi cu cât pleacă mai repede la facultă, cu atât mai bine pentru mine.

Norocul lui că mi-s vopsită, altminteri l-aş fi învăţat să numere; firele albe care mi-au ieşit din cauza lui. Şi dacă aş avea riduri, l-aş pune să le numere şi pe alea.

Când eram mică, număram furnici. Mă rog, nu doar furnici; tot ce se putea numi insectă. Şi alergam după fluturi, stăteam câte o oră să desfac cleiul de pe vreun copac, mă străduiam să aleg între ce frunze să mai devorez, desenam (groaznic, da' tăceam), răsfoiam reviste, stăteam liniştită sub canapea, săpam pământul de la florile maică-mii, urmăream melci, guguleam pisici, mă rog, ce puteam să fac la 3-7 ani... Cuvântul cheie: TĂCÂND. Nu, nu eram taciturnă; ştiam destule cuvinte şi da, dacă începeam să vorbesc, mai greu mă opream; ca şi acum, de altfel. Da' vorbeam, nu ţipam. Şi nu când dormeau alţii, pentru numele divinităţii!

Deci aş face sacrificiul suprem: aş aduna furnici pe care copilu' să le numere. Şi alte insecte. La naiba! I-aş face insectar, numai să ştiu că şi-l ia în casă, sau se duce într-un colţ îndepărtat de curte şi-nvaţă să numere. Da' vezi tu, că nu poate face asta, că n-ar mai fi sub urechea atent ciulită a bunicii. Şi urechea aia e ciulită lângă fereastra mea. Da, ştiu, sânge pe pereţi...

În altă ordine de idei... Copiii n-au nevoie de La mulţi ani. Ei primesc dulciuri, şi desene pe asfalt, ba chiar şi hamburger şi cheeseburger la McDo; să plesnească de sănătate după. Ăştia mai mari, o oră-n plus la ora de venit seara acasă, şi poate un bacşiş de la bunici. Cei care-s adulţi, da' se simt încă minori, îşi fac cadou singuri, că-şi permit. Un "La mulţi ani" nu-i gâdilă decât la orgoliu. Da' copilu' de alături sper să aibă cea mai lungă şi obositoare zi, să doarmă mâine pân' la 2 după amiază; şi să primească atâtea cadouri cât să obosească desfăcâdu-le atât de tare, încât să doarmă şi-n week-end. Şi luni să-l dea la şcoală, să se bucure şi copilul din mine. Cu întârziere, dar pentru mai mult timp.

Pân' la următoarele urări, la bună vedere!