La volan

Da, Caravana Toyota Experience 2010 a ajuns şi-n Galaţi. Ba chiar prima dată după Bucureşti. Recunosc cu lăbuţa pe inimă că-mi plac maşinile; mult de tot. La fel de sincer, recunosc că, în momentul în care mă întrebi de un model anume, de ce capacitate cilindrică are sau ce fel de bujii îi sunt necesare, m-ai pierdut. Instantaneu. Pentru mine, maşina e făcută să meargă. Să te urci frumos la volan, să porneşti motorul şi să te plimbi; pe unde-ţi doreşte inimioara.

De asta idea unui drive-test mi-a aprins beculeţele. Nu-s eu cel mare şofer. N-am condus decât o dată după ce mi-am luat permisul, şi experienţa s-a soldat cu o portieră buşită şi-o bară din faţă făcută ţăndări. Da’ pe bune că Toyota mi-a făcut cu ochiul. Nu, cei care au ieşit pe stradă pe 6 octombrie pot sta liniştiţi. N-am condus eu; n-aţi evitat moartea la centimetru, nici măcar n-aţi fost în pericol, pentru că am ales să las pe altcineva să conducă în locul meu.

Maşini; multe maşini, multe modele, numai bune să te joci cu ele. Aveai de unde alege; vreo 12 modele, mai exact. Şi da, recunosc, mi-a făcut cu ochiul un Land Cruiser. Mare, frate, cât un tanc. Am mai mers o dată cu genul ăsta de maşină, şi toţi păreau mici, da’ mici de tot în comparaţie cu noi, care eram "la bordul" Cruiser-ului. Dacă aş şti să conduc, unul din ăsta mi-aş lua. "Mania grandorii", ar spune unii, da’ până n-ai văzut cum n-are nici o treabă cu gropi, denivelări sau alte "obstacole", nu te poţi pronunţa. Pentru că, literalmente, nu simţi mai nimic; parcă ai sta pe loc, da’ vezi kilometrii cum rulează, peisajul cum se schimbă, şi doar aşa te prinzi că, de fapt, chiar mergi.

Da’ revenind la drive test-ul meu. Cum nu ştiu să conduc, şi chiar dacă aş face-o, parcările mi-ar da bătăi de cap, am zis să aleg genul de maşină pe care aş putea-o stăpâni. Care nu m-ar face de ruşine, cu care aş putea parca oricând, oriunde; şi pe care, dacă plouă şi mi-e milă că e singură afară, dacă mi-aş da foarte tare interesul, aş putea-o băga în cameră. Aşa că m-am oprit la Toyota IQ.

Da, aveţi voie să zâmbiţi. Am o pasiune pentru maşinile mici. Cât mai mici cu putinţă. Faza e că asta e de patru locuri, chiar dacă nu vă vine să credeţi. Îmi plac maşinile pe care le poţi confunda cu jucăriile; am impresia că-s mai sigure, pentru că nimic serios gen să te lovească accidentul nu se poate întâmpla atât timp cât eşti în ele. Ştiu, manie pe creier, da’ asta e. Deci, patru locuri într-un spaţiu pe care unii l-ar cataloga drept "două". Ăsta ar fi punctul 1.

Tot aici tre’ să spun că interiorul e mai spaţios decât m-aş fi aşteptat. Ţinând cont de faptul că nu-s tocmai scundă, partea bună e că am avut, fără probleme, loc de picioare. Adică n-am stat cu genunchii la piept, ba chiar m-am relaxat în timp ce nenea şoferu’ încerca să-mi explice cât de economică e Toyota cu pricina.

Faptul că ştie să consume foarte puţin nu m-a dat pe spate. Unii mănâncă mai mult, alţii mai puţin, asta e. În schimb alea 9 airbag-uri din dotare m-au încântat. Adică protecţie din 9 părţi, pentru cazul în care nu, n-aş lovi eu pe cineva, altcineva m-ar lovi pe mine; deci, siguranţă.

Mi-a explicat nenea de-a condus că are o grămadă de dotări. Ca un neofit ce mă aflu, recunosc că, pe lângă airbag-uri, am mai reţinut că are aer condiţionat, volan îmbrăcat în piele şi 6 boxe la Cd player. Pe bune că el a zis mai multe, da’ asta mi-a atras atenţia, asta am ţinut minte, asta spun.

Revenind la de ce am ales o maşinuţă de gagici, ar fi unii tentaţi să spună, extraordinar de mică, ar spune alţii. Pentru că nu mă văd conducând ditai maşina, pentru că e mai uşor să mă ataşez de ea dacă pare mai fragilă, pentru că arată foarte bine pentru cineva care vede şi interiorul, nu doar exteriorul. În ordinea asta de idei, deja am lista de maşini mici dintre care trebuie să aleg, în momentul în care mă decid să-mi reiau rolul de şofer responsabil. Şi da, Toyota Iq a intrat pe listă.

P.S. - Super Blog, etapa 2.

Tic, tac, tic, tac

Când trebuia să aşteptăm tramvaiul, făceam ca trenu'n gară; două ture pân' la cel mai apropiat copac şi-napoi, urmărit furnicile, uitat insistent în zare, poate-poate vine. Să ne-nţelegem că era pe vremea când tramvaiele nu veneau aşa rapid, autobuze cu traseul dorit nu existau, conceptul de maxi-taxi nu era decât o utopie. Taxi-uri? Care taxi-uri? De ce să iei taxi-ul, când puteai aştepta tramvaiul? Vreo 5 ani să fi avut, adică. Când vedeam că nu vine, şi nu vine în continuare, îl puneam pe tata să se joace de-a Mafalda, să spună pân' la cât tre' să număr ca să ajungă tramvaiul. Şi număram, frate, până rămâneam fără cifre, şi tramvaiul se-ncăpăţâna să nu apară, şi ia-o de la capăt, două ture pân' la copac, furnici, numărat, până-şi făcea, într-un final, milă şi pomană şi apărea, terminându-mi aşteptarea.

Când tre' să mă întâlnesc cu cineva, merg pe principiul 15 minute de aşteptat peste; că cică aşa e politicos. Problema e că ceasul meu e mereu înainte, la orice oră aş pleca spre locul hotărât tot e prea devreme, mereu ajung cu măcar 10 minute înainte. Da, ştiu, vina mea. Da' asta nu înseamnă că nu aştept. Alea 10 minute din vina mea, plus 15 minute obligatorii. Şi trec greu, greu de tot. Privit la bocanci, urmărit cu privirea câinii, analizat revistele din vitrină, citit prospectul de la vitaminele de-abia cumpărate, citit mesaje, şters dintre ele, mă rog, trece timpul; da' lent. Ca melcul.

Când vine vorba de aşteptat la medic, mi se pune pata. Pentru că, în ciuda faptului că am programare la 13.00, inevitabil se transformă în 13.30, ba chiar 14.00. Şi dă-i, Camelia, cu aşteptatul, găseşte-ţi ceva de făcut, ignoră feţele tracasate ale celor care aşteaptă, aidoma ţie. Dacă e ceva mai grav, stai cu inima strânsă, că pân' nu te vede medicul paranoia creează scenarii, şi te răsuceşti de pe-o parte pe alta, şi te chinuie gândul c-o să-ţi spună că nu mai ai scăpare. Dacă e aşteptare la dentist, încearcă să nu auzi freza aia care polizează, şi polizează ca nebuna, şi nu te gândi că e puţin probabil, dar totuşi posibil ca freza aia să alunece de pe dinte direct în gingie, să taie-n două direct în carne şi, când îţi vine rândul, medicul să arate de parcă ar lucra la măcelărie. Decorul adiacent e bucăţi de carne pe scaun şi sânge pe pereţi. Deci, aşteaptă liniştită. Nu-i nici o problemă...

Dacă mă duc să cumpăr ceva, orice, şi e coadă, altă aşteptare. Pentru că da, cozile încă se mai practică. De obicei părăsesc coada şi mă duc la alt magazin. Da' dacă e vorba de coadă la bancomat, şi am mai fost la alte trei bancomate şi era aceeaşi coadă, şi-n portofel cam bate vântul, stau şi-aştept. Că, de, n-am ce face. Şi coada de la bancomat se mişcă mai greu decât alte cozi, pentru că mereu se nimereşte unu' care n-a mai folosit cardul până acum; sau unul care şi-a uitat ochelarii, şi nu vede, şi se lipeşte de ecranul bacomatului, respirându-i în faţă, poate-poate va vedea ce scrie acolo; sau alţii care se încăpăţânează să-şi scoată chitanţă după fiecare chestie pe care o fac. Adică, interogare, chitanţă, retragere, chitanţă, interogare din nou, chitanţă. Şi ghici ce, ca să fie meniul complet, mai scoate un card, şi repetă acţiunile anterioare. Să-ţi smulgi părul din cap şi altceva nimic. Da' stai şi-aştepţi, şi te calcă pe ficaţi şi oamenii, şi aşteptarea.

Nu-s dotată cu multă răbdare. Îmi place să fac chestiile rapid, rapid de tot. Ăsta e motivul pentru care niciodată nu-mi reciteam lucrarea sau teza înainte de a o preda. Niciodată n-am stat să bibilesc trei ore un referat, n-am repetat înainte de a intra la un examen, n-am făcut şi nici n-o să fac chestii minuţioase şi care cer calmitate totală. Adică, niciodată n-o să fac goblenuri, de exemplu. Decât să aştept să facă cineva ceva pentru mine, prefer să fac acel ceva cu mânuţa proprie şi personală.

Nu-mi place să aştept la semafor, să aştept un rezultat - de orice fel ar fi el -, să aştept să treacă timpul; timpul meu e aici şi acum. Nu-mi place să aştept să se coacă fructele, să vină bonurile, să-mi fie reparat pantoful, să vină tanti vânzătoarea, să ajungă taxiul, să stau la casă, cu coşuleţul, aidoma Scufiţei Roşii, să-mi crească părul, să-mi apară primele riduri, să se termine melodia stresantă din taxi, să vină trenul, să ajung undeva. Nu-mi place să aştept, şi gata.
Aştept să ţi se facă dor de mine.

Fă bine şi aruncă-l în mare

Să fi avut vreo 6 ani când am văzut o gaşcă de vrăbiuţe care se chinuiau să devoreze un biscuit. Unul din ăla tare, de Brăila, de se presupunea că e cu miere, în care aveai toate şansele să-ţi laşi un dinte de lapte sau să găseşti relaxat o bucată de sfoară. Şi se chinuiau săracele, că biscuitul era tare, şi ele, chiar dacă erau multe, erau mici, şi cu greu reuşeau să tranşeze biscuitul cu pricina. Aşa că am gândit rapid: dacă-l sfărâm, le va fi mai uşor să ia masa în oraş. Zis şi făcut. M-am dus uşurel, ca să nu le tracasez prea tare, oricum ţin minte că mi-au aruncat o privire rea în primă instanţă; probabil au crezut că-l vreau pentru mine. Ei, şi le-am sfărâmat biscuitul, am trecut mai departe, ele s-au întors la festin fără a mai fi nevoite să-şi ciobească ciocul. Concluzia maică-mii: cât de lipsită de inimă am fost pentru că am distrus masa săracelor vrăbiuţe.

Am rămas perplexă. Nu, nu ştiam cuvântul atunci, dar cam aşa am rămas. Logica folosită de mine era cam alambicată şi-oricum nu prea obişnuiesc să explic, aşa că n-am încercat s-o contrazic; n-ar fi avut nici un rost să-mi bat capul. Dar ce făcusem eu, şi la ce concluzie s-a ajuns. Şi-acum am o sprânceană ridicată.

Până undeva prin clasa a şaptea, pe bune dacă nu eram o persoană care avea încredere în oameni. Adică, să ne înţelegem, nu credeam că tot ce zboară se mănâncă, nici că oamenii sunt cu toţii buni, candizi şi inocenţi, indiferent de masca pe care o afişează. Departe de mine gândul. Dar aşa, un soi de încredere că, dacă spui ceva cuiva, şi mai şi specifici că nu tre' să spună, o va face. Şi nu, nu spuneam chestii vitale şi de-o importanţă majoră nici pe atunci. Cam pe vremea aia am aflat eu că încrederea nu prea există; sau, dacă există, atunci e bine s-o maschezi bine, bine de tot şi s-o păstrezi pentru tine. Adică da, am făcut greşeala să cred în cineva şi m-am ars. Bineînţeles că nu mi-a ajuns o singură dată, dar asta e deja cu totul altă poveste.

După o vreme, am vrut să-nlocuiesc mobila din propria-mi casă. Mi s-a reproşat că pun prea multă lume la muncă pentru un moft. În anumite situaţii, am ajutat aşa cum m-a dus pe mine capul; cât am putut. Concluzia a fost că prea vreau să le fac eu pe toate. Când am vrut să schimb ceva, s-a spus că-s prea rapidă; când n-am mai luat atitudine, că-s prea moale.

Dacă dai un ban cerşetorului de la colţ de stradă, afli mai târziu că-şi bate nevasta. Dacă ajuţi pe cineva, afli mai târziu că, de fapt, el e sursa tuturor chestiilor care se vorbesc pe seama ta. Dacă stai pe-un post şi vrei să schimbi ceva, schimbarea nu va fi în mod clar ori pe placul celor de dedesubt, ori pe placul celor de deasupra ta; postul îţi va fi luat. Dacă eşti sincer, eşti luat de prost. Dacă spui tot, tot, tot ţi se va reproşa că vorbeşti mult. Dacă vrei să protejezi, ţi se va spune că eşti prea protectivă. Dacă taci pentru a nu scula pe cineva din somn, vei fi acuzat că eşti antisocial şi nesuferit. Dacă faci un cadou, ţi se va spune că ai dat prea mult. Dacă alegi să ai încredere în cineva, vei fi naiv. Dacă ai coloană vertebrală, ţi se va spune că eşti încrezut. Dacă spui cuiva că are o pată pe bluză, ţi se va spune că eşti lipsit de diplomaţie. Dacă dai cuiva de mâncare, vei fi vrând să-l îngraşi. Spui ce te doare, eşti crud. Spui adevărul, eşti invidios. Tragi pe cineva din faţa maşinii, te va ţine minte toată viaţa pentru că i-ai rupt mâneca de la haină. Vrei să trezeşti pe cineva la realitate, eşti mincinos. Spui ce simţi, eşti lipsit de consideraţie faţă de sentimentele celuilalt. Duci pisica la medic, ai dus-o prea târziu. Vrei să mângâi, eşti prea afectuos. Nu mângâi pentru că tocmai ţi s-a reproşat asta, eşti rece. Îţi îndrepţi atenţia asupra unei singure persoane, eşti posesiv; îţi împarţi atenţia, clar vrei să scăpi de persoana din partea 1 a propoziţiei.

Orice gest ai face, îţi va fi judecat cu totul altfel decât l-ai gândit. Pricepi repede, în mod clar tragi concluzii pripite; nu înţelegi ce-a vrut să spună celălalt, nu eşti atent sau, în mod clar, nu eşti de aceeaşi părere. Rămâi în aceeaşi stare, te ancorezi în trecut; încerci să mergi mai departe, eşti un insensibil care nu pricepe semnele.

Da, cu siguranţă totul e mai complicat decât pare. Gestul banal de a-ţi aprinde o ţigară declanşează o reacţie în lanţ care, dacă-ţi dai interesul, va duce la concluzia că eşti direct responsabil pentru moartea lentă a planetei. Orice melodie ai asculta, va duce la un lanţ întreg de flash-back-uri care te vor distruge; pe tine, şi pe ceilalţi în acelaşi timp. Păstrezi două perne, încerci să înşeli destinul, să-i forţezi mâna universului.

Revenind la linia pe care începusem. Pe lângă faptul că demult am început să cred în faza cu "what goes around comes around", lent dar sigur mă conving că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Nici măcar una.

Oktal on-line

IT&C, başca papetărie. Asta oferă Oktal. Chit că vrei să-ţi schimbi compul, chit că vrei să-l modernizezi sau pur şi simplu vrei să faci curat pe biroul ăla pe care n-ai mai făcut ordine de mai bine de o lună, Camelia, asta îţi oferă ei. Dacă n-ai chef să adopţi metoda tradiţională, cu împinsul căruciorului printre rafturi – metodă după care eu, una recunosc, mă topesc – atunci vei comanda on-line. Că cică e mai comod, mai rapid şi nu mai pierzi timpul din faţa compului pân’ la magazine şi-napoi.

Da’ ce te faci dacă eşti mai aşa, mai plin de paranoia ce mine, şi consideri că nu poţi cumpăra ceva până nu pipăi cu ambele mânuţe, până nu răsuceşti pe toate părţile, până nu te convingi cu ochişorii ăia doi din dotare că da, dom’le, ăsta-i produsul pe care-l caut, pe care-l vreau nervos? Păi, simplu. Oktal propune un sistem nou; în loc de 10 zile în care-ţi poţi manifesta reproşurile – sau, să fim serioşi – mai degrabă să te răzgândeşti că nu mai vrei chestia cu pricina, ai 30 de zile în care poţi returna tot ce-nseamnă laptop sau netbook. Adică dacă ajungi la concluzia că nu-ţi place, că nu se potriveşte cu personalitatea ta flamboaiantă, sau pur şi simplu ai tras linie la buget şi realizezi că te-ai întins mai mult decât îţi permite cardul, ai 30 de zile la dispoziţie să spui „nu”; să-l trimiţi înapoi, şi să nu cheltuieşti nimic.

Bine, bine, da’ cum îl trimiţi înapoi? Pe aceeaşi cale pe care a venit. Curierat, adică.

Dacă ţi s-a stricat produsul cu pricina, atunci ai o chestie gratuită care se cheamă e-service. Pentru novici, trimiţi o reclamaţie on-line – pe net, adică –, consilierul clienţi te contactează, vine, ia produsul, alţi consilieri clienţi mai mici şi mai mulţi lucrează non-stop să-l repare, şi-apoi alt consilier identic cu primul ţi-l aduce gata vindecat acasă. Gratis, dacă eşti pe lista localităţilor în care firma de curierat are agenţie. Dacă produsul nu mai e în garanţie, dacă n-ai sesizat defectul în momentul în care i se face testarea, dacă te-ai folosit de altă firmă de curierat sau dacă nu există agenţie teritorială a firmei de curierat în localitatea ta, bye-bye gratuitate, pentru că va trebui să suporţi taxele de transport. Câţiva de "dacă", da’ ce nu faci pentru a nu părăsi scaunul comod şi joculeţul ăla pe care de-abia l-ai început şi deja ţi-a creat dependenţă?

Acestea fiind zise, ajungem şi la cele taxe. Ele sunt inexistente, atât timp cât comanda ta depăşeşte 500 de RON şi Nemo – asta-i firma de curierat despre care vorbeam mai sus – are sediu la tine-n oraş. Dacă faci vânzare de mai puţin de ăi 500 de RONI, te costă 15 RON livrarea în Bucureşti şi 20 în restul localităţilor. Dacă nu eşti pe lista Nemo, 1Ron/km, sau gratis dacă te deplasezi să iei coletul personal. Dacă nu eşti în România, no can do, pentru că nu se fac livrări în afară.

Cam astea sunt avantajele oferite de Oktal. 3 la număr, dacă nu m-am făcut destul de bine înţeleasă. Faine avantaje, nu zic nu. Da’ cu riscul de a părea Gică Contra, când oi avea chef de cumpărături, tot la coşuleţ rămân. Nu de alta, da’ parcă deja mi se pare prea uşor totul; prea de-a gata. Şi dacă n-am măcar o bucăţică de luptă în fiecare zi, mi se pare c-am trăit degeaba.

P.S. – Super Blog, etapa 9.

Dă dragoste şi dă amor

De când mă ştiu - eu pe mine, în viaţa conştientă, nu de când eram doar un gălbenuş în oul meu - m-au speriat nişte chestii. Nu, nu gândacii, şoarecii sau cutremurele; frica mea a fost mai... psihopată. M-au speriat dintotdeauna blestemele. Şi nu alea cu direcţie spre accidente, morţi groaznice şi cumplite, cât alea "dă dragoste". Şi nu neapărat alea făcute la drum de seară, în faţa cazanului, cu smocuri de păr din coadă de mâţă neagră şi ochi de şarpe şi labă de broască râioasă, cât alea spuse mărunţel din buze, uneori doar în gând, şi uneori gândite chiar fără intenţia de blestem.

Deci m-au terorizat de-a dreptul, în ideea în care nu cred în Ilie care-a apărut în carul de foc şi Iona care a fost mâncat de balenă, da' cred cu toată fiinţa mea raţională în sistemul ăla, conform căruia totul se întoarce, la un moment dat, împotriva ta.

Şi-am avut o perioadă când m-a terorizat un vers; unul obsesiv, care se potrivea în situaţia în care mă găseam, şi pe care îl auzeam peste tot. Că mergeam cu tramvaiul, că intram într-un magazin, că pur şi simplu dădeam drumul la televizor, era acolo. Blestem vechi, cică. Şi era ceva legat de momentul în care vei iubi o persoană blondă, care era condamnată să moară pentru că o iubeai. Frate, deci când auzeam aia, mă lua tremuratul instantaneu. Mi se tăiau genunchii, respiraţia mi se accelera, vedeam numai magazinele de pompe funebre; pentru că da, mi-s blondă la origini. Mi-a trecut cu greu; da' încă mai ştiu versurile pe de rost...

Urma apoi, la o distanţă destul de mică, aia cu "cine iubeşte şi lasă". Şi vocea aia, tânguită, pe care o auzeam şi noaptea-n somn. Că cică nu e de ajuns să eviţi blestemul, tre' să vrea să te evite şi el pe tine.

Am încercat partea aia mistică a lucrurilor. Dacă nu crezi, nu se leagă. Păi, cum să nu crezi, când vezi că merge? Când vezi că, după ani şi ani, tot te loveşte, ca bumerangul?

Da, încă mă mai tem de tot ce-nseamnă "dă dragoste şi dă amor". Pentru că încă mi se ridică părul din cap, încă mi se zburleşte codiţa când le aud. Pentru că tot ce-seamnă orice altceva e jucărie pe lângă cât poţi trage din cauza unuia de genul ăsta. Şi da, misterioase sunt căile universului, zicea cineva mai deştept ca mine. Dar sunt cu atât mai misterioase dacă se gândeşte cineva să le ajute.

Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi sincer la inimă, mărturisesc: n-am gândit de rău; n-am făcut la miez de noapte dansul vrăjitoarelor, în timp ce pisica mea cea neagră amesteca în licoarea otrăvită. Da' dacă au fost alţii care-au încercat-o?

Cadouri; multe cadouri

De data asta sunt manager. Manager de magazin on-line, manager de magazin cu cadouri, manager de fiţe. Pentru că da, asta a fost prima impresie când am aterizat pe Borealy. Ce-aş face dacă aş fi managerul lui? Aş da spargere şi aş dispărea cu toată marfa, direct într-o zonă care nu percepe taxe fiscale, unde mi-aş deschide magazin cu tejghea, aş vinde tot şi aş ajunge mai tare ca Bill Gates... Asta în ideea în care aş avea destul sânge-n vene.

În ideea în care trebuie să spun serios, s-o luăm cu începutul. Sistematic, cu plusuri şi minusuri.

În mod clar aş păstra sistemul de navigare, pentru că e uşor de folosit. Adică ai vizibilitate asupra tuturor produselor, nu trebuie să-ţi baţi căpuşorul tău frumos pentru a găsi cutare produs mai uşor, pur şi simplu ai secţiunile în faţă, desenate frumos, pentru cei care n-au timp sau chef să cerceteze tot site-ul, în căutare de ceva anume. Cu alte cuvinte, dacă eşti în căutare de cadouri de Crăciun, ai secţiunea cu pricina la-ndemână; la fel şi pentru cadouri pentru femei, bărbaţi, mă rog, ce caută lumea în momentul în care şi-a pus în gând să „cadoiască” pe cineva.

În principiu, găseşti de toate; cercei, brăţări, inele, cravate, şampanie, chestii de decorat apartamentul şi coşuri cu multe, multe chestii înghesuite pentru a da pe spate fericitul viitor posesor al cadoului. Livrarea e gratuită, poţi plăti ori la primirea coletului, ori prin ordin de plată sau card. Ăsta e un lucru bun, în condiţiile în care cam toate magazinele on-line taxează pentru livrare. Borealy nu. Şi-ar fi şi cam ciudat ca, în momentul în care comanzi de mult peste milion să-ţi spună „nu, că vezi tu, că mai ai şi taxe de transport”. Asta m-ar fi făcut să ridic din sprânceană.

Astea ar fi la plusuri. Ca minus... Da, mă repet, sunt cadouri de fiţe. Doar cadouri de fiţe. Adică, da, sunt faine, da, femeilor le sclipesc ochii când văd Swarovski scris mare şi pus pe bijuterie, bărbaţii bat satisfăcuţi din pălmiţe dacă primesc un Moet. Da’ ar trebui pus avertisment: dacă vrei să-ţi laşi juma’ de salariu aici, intră; dacă nu, treci pe lângă, să nu-ţi faci nervi degeaba. Dacă ai de gând doar să-ţi clăteşti privirea, la fel, click pe „intră aici”. Dacă nu, caută-ţi mătăluţă alt site de cadouri.

Şi pentru că suntem la secţinea bijuterii, tre’ să recunosc cu lăbuţa dusă sincer la inimă că ar trebui diversificată oferta. Nu de alta, da’ le-am luat, le-am bibilit pe fiecare în parte; fiecare inel, cercel, brăţară şi colier. Şi nu m-a atras nimic. Nimic n-a ţipat: „Ia-mă acasă, Camelia!” Şi nu era vorba de preţ; e vorba că, la bijuterii, îmi place să fiu surprinsă. Să mă frapeze cu ceva original, ciudăţel, ieşit din comun. Nope. Nimic. Bijuteriile sunt doar pentru o singură categorie de femei. M-am uitat la ele, şi-am gândit „discriminare”. Adică pe noi, ăştia de vrem altceva, ne-au uitat. Nici nu ne-au băgat în seamă. Aşa că da, aş băga pe stoc şi chestii mai puţin „comerciale”, dar atractive şi pentru altă secţiune de cumpărători.

Şi-aş mai face ceva: aş scoate secţiunea de feed-back clienţi. Pentru că e foarte teatrală. E exact ca atunci când citeşti o revistă pentru femei şi vezi că a fost premiată scrisoarea lunii. Şi scrisoarea aia a lunii e maximum de periaj pe care îl poate primi cineva. Periuţa la putere. Dacă te apreciază cineva, lasă aprecierea aia doar pentru tine. Se vede de la o poştă că e o laudă nu gratuită, pentru că poate clientul ăla chiar a fost satisfăcut, dar cam exacerbată. Şi ce e mult strică.

Şi-ajungem la capitolul argumente pentru convins clienţii... Aici e cu şustă, pentru că sunt două categorii de clienţi: ăi de vor să fie convinşi şi ăi de, în momentul în care încerci să-i convingi, nu ştiu cum să iasă mai repede pe uşă. Aşa că, pentru a împăca şi capra şi varza, aş păstra ideea de cadouri originale. Originalul atrage întotdeauna, şi merge pentru ambele categorii. Fiind vorba de un magazin on-line, n-ai alte argumente decât imaginea produsului în sine. Dacă cineva vrea să cumpere o va face cu siguranţă.

Şi tot în materie de argumente, aş „antrena” echipa de consilieri la telefon să răspundă repede, da’ repede de tot, să nu tragă de timp, să ştie exact ce are pe stoc şi să ştie să-ţi răspundă la întrebări de genul „ce circumferinţă are brăţara cutare”. Pentru că un serviciu clienţi bun, face mai mult decât orice alt argument. Un consilier care nu se bâlbâie şi care înţelege din prima ce vrei, e reclamă pozitivă.

Da, poate că „strategia mea” n-ar schimba cu mult „traficul” site-ului, dar cred că ar merita încercat. O schimbare uneori face bine.

P.S. – Super Blog, etapa 8.

Cum am câştigat aproape milionul

Finalmente ceea ce Urania-mi prezisese drept fiind mare noroc mare, s-a-mplinit! Astrele s-au adunat într-un triunghi isoscel, ursitoarele şi-au dat întâlnire deasupra casei mele, tot universul şi-a canalizat energiile către mine; coruri de îngeri se ţineau de mânuţe şi cântau în cor "Aleluia" după ce, în prealabil, cerurile se deschiseseră pentru a-i lăsa să iasă; spirite, gnomi, iele, toţi au apărut în cale-mi pentru a-mi înlesni succesul. Au, inima! nu mă mai ţine de atâta bucurie, fericire, extaz.

Ieri am câştigat fabuloasa sumă de 820000 de dolari. Da, faceţi ochii mari, luaţi o gură de cafea pentru a vă reveni din şoc şi ascultaţi povestea mea:

Ca orice om actual, îmi verific mail-ul de muuulte ori pe zi; din obişnuinţă, din manie, din curiozitate. Ei, şi ieri, în timp ce-mi verificam a ţâşpea mia oară yahoo-ul, minunea s-a întâmplat. L-am văzut acolo; stingher, ca orice alt mail din spam. Am crezut că s-a rătăcit, că are nevoie de îndrumări pentru a ajunge la destinaţie, şi l-am citit. Ei, şi-mi spunea mie acolo că am câştigat. Că sunt fericita posesoare a unei sume destul de mari, că printr-o magie şi-o vrăjitorie adresa mea de mail a scos potul ăl mare.

M-am uitat la el; el s-a uitat la mine. M-am scărpinat româneşte în cap. Dacă aş fi avut cuşmă, mi-aş fi dat-o la fel de româneşte mai spre ceafă şi-aş fi fluierat a mirare. Da' n-aveam. Aşa că am fluierat a pagubă. Recunosc, cu lăbuţa pe inimă, că n-am câştigat la loto; poate doar la loz în plic, un alt loz, şi-ncă unul, şi tot aşa, până când ajungeam la cel necâştigător. Şi-am mai câştigat de câteva ori contravaloarea lozului de-abia cumpărat. Dar cam atât. Şi mi-am zis: "Madam Urania, ai nimerit-o de data asta!" Ce succes profesional? Loterie, frate, câştigată pe neve. Ăsta da noroc.

Nu, n-am început să ţopăi prin casă de fericire, pentru că nu-mi stă în fire. În schimb m-am aşezat ca un adevărat profesionist mai bine pe scaun, şi-am căutat de unde vine norocul ce m-a pocnit pe neaşteptate. Nu, nu sunt Toma necredinciosul, da' nici că mă loveşte meteoritul nu cred. Ei, şi ce să vezi? N-am câştigat doar eu; au mai câştigat mulţi alţii. Sume mai mari, mai pompoase şi mai făcătoare cu ochiul decât mine... Şi, pe lângă asta, nici unul n-a văzut, într-adevăr, suma cu pricina. Unii şi-au luat ţeapă, pentru că trimis comision după comision, şi-au tot sperat că, la un moment dat, contul lor din bancă va ajunge la 6-7 cifre. Alţii au şters din start mail-ul, pentru că era spam. Alţii m-au informat că e aşaa, un fel de schemă; o chestie care să te facă să ţopăi prin casă, să-ţi faci planuri despre cum vei cheltui suma cu pricina pentru ca, mai apoi, să te prinzi că nu, nu vei avea niciodată banii respectivi şi că, dacă ai fost atât de credul, atunci rămâi doar cu planurile alea faine. Bani, canci.

Mi-am şters o lacrimă imaginară, adunată în colţul ochiului drept. Cum? Pân' la urmă au încercat doar să mă păcălească? Cum? N-o să am 820000 de dolari în bancă? Cum, astrele, şi ursitoarele, şi universul m-au mai jucat o dată? Şi-apoi am trecut peste. Nu, nu mi-am smuls părul din cap de durere; nici nu m-am zvârcolit în chinuri groaznice, pentru că banii se fac. Dacă nu-s, tot aia. Dar da, aştept încă alinierea aia de planete care să-mi trimită un mail cu ce vreau eu să aud, nu cu sume importante pe care le-aş da pe gumă şi pe îngheţată.