Vorbeau ca din cărţi

Copiii rotunjori sau obezi de-a dreptul cică plesnesc de sănătate. Că plesnesc, înţeleg şi eu, mai ales dacă vezi cum stau hainele pe ei; da' sănătatea unde-i? O fi printre cusăturile crăcănate de-atâta bunăstare. Oricum, cică e de de bine să fii bucălat şi să ai bujori în obrăjori. Cel puţin asta spunea una dintre bunicile mele, când mă vedea ca pe-un pui de Avicola. Că ar trebui să mai pun pe mine, că nu e bine, că vezi tu, oleacă de şunculiţă înseamnă bunăstare, şi că cine mă vede zice că nu sunt hrănită acasă. Contrareplica nu întârzia să apară, de la cealaltă bunică: Şi ce, ai vrea să bage-n ea ca sparta?

Aici se rupea firul. Păi, cum poţi să bagi în tine dacă eşti spart? Adică, nu faci risipă? Dacă eşti spart, înseamnă că nu te-a cusut nimeni la timp, şi tot ce faci e să pierzi tot pe drum. Mă suceam, mă uitam în oglindă, nu, în nici un caz nu vedeam nici o spărtură. Clar nu-s spartă. Da' parcă nici ăia de băgau în ei ca sparţii nu aveau rupturi pe nicăieri. Dacă ar fi fost aşa, atunci în mod clar nu aveau cum să fie atât de rotunzi. Un balon, dacă-l împungi cu acul şi-l găureşti, devine slab, slab de tot. Deci undeva era o problemă. Ori aveau spărturi pe care nu le vedeam eu pentru că erau bine peticite, ori spartul ăla n-avea nici o legătură cu balonul. Şi pentru că auzeam asta destul de des, mă analizam la fel de des în oglindă. Poate poate descopăr ceea ce adulţii nu vor să-mi arate. Da' nici nu mâncam mai mult; în nici un caz nu voiam să fiu balonul pe care bunică-mea să-l spargă pentru că nu-i convenea din punct de vedere estetic...

Dacă ajungeai prea gras, sau prea bătrân, sau pur şi simplu aveai chef să te plângi, erai cu sănătatea pe chituci. Da' nimeni n-avea sănătatea la vedere; adică, poţi oare s-o duci într-un borcan, sau într-o cutie plină cu chituci, astfel încât să stea lejer acolo? Şi ce-s chitucii ăştia? Mie-mi suna a chirpici, ăla de-l foloseşti să faci casele, da' nici una dintre persoanele cu sănătatea pe chituci nu lucra în construcţii, deci chitucii trebuiau clar să însemne altceva. Problema era că nu vedeam sănătatea, n-o puteam palpa, astfel încât să-mi dau seama pe ce stă. Şi dacă pe chituci nu stă bine, a mea, despre care ziceam eu că stă bine, pe ce stă? Pe nonchituci? Pe nechituci? Trăgeam de ai mei să-mi arate chitucii şi primeam o privire din aia gen "copilul ăsta se plictiseşte teribil; un şut în fund şi vezi-ţi de treabă pe dincolo"...

În materie de muncă, existau două variante: munceşti de-ţi sar capacele sau freci manganul la greu. Prima de bine, a doua de rău. Mă uitam la tata, care cică muncea de-i sar capacele. Da' capacele de obicei stau în cămară, şi nu l-am văzut niciodată plecând la muncă cu punga de capace după el. Ştiu că nu le lua, pentru că m-am trezit de câteva ori odată cu el, şi l-am urmărit minuţios prin casă, pentru a vedea ce-şi pune-n geantă. Nope, nu lua nici un capac cu el. Da' asta nu însemna că nu poate să cumpere pe drum, pentru că ştiam eu că bunică-mea face criză dacă te atingi de capacele păstrate special pentru conservele de iarnă. Păi, şi cum? Îşi cumpără în fiecare zi capace, care-i sar de la atâta muncă, şi le pierde, şi-a doua zi îşi cumpără altele? N-ar fi mai uşor să le adune pe alea din ziua precedentă? Cu banii ăia mai bine-mi ia mie ciocolată... Şi când îi sar, cum îi sar? Ca artificiile, sau ca floricele când se fac în ceaun? L-am rugat să-mi arate şi mie cum anume îi sar capacele şi m-a privit de parcă aş fi picat din lună. Cam pe atunci m-am învăţat eu că unii au secrete pe care nu vor să ţi le dezvăluie nici în ruptul capului.

În ruptul capului? Adică, nici dacă-i rupi capul cu totul. Da' cine ar face o chestie de genul ăsta? E voie să rupi capul cuiva dacă vrei neapărat să afli ceva despre el? Dacă te prinde poliţia, poţi să spui că a fost aşa, din curiozitate? Mai aflam şi eu câte un secret din când în când, da' cu lăbuţa pe inimă spun că n-a fost nevoie să rup nici un cap pentru chestia asta.

Dar dacă freci manganul la greu, nu înseamnă că, totuşi, produci ceva? Nu ştiu ce rezultă dacă îl freci, da' în nici un caz nu stai degeaba. Şi te mai şi murdăreşti pe deasupra, deci dup-aia va trebui să speli, deci în final tot faci ceva. Şi ăia de freacă manganul, dacă sunt plătiţi pe chestia asta, nu înseamnă că, de fapt, chiar produc ceva? Nimeni nu te plăteşte pe ochi frumoşi. Eu ar trebui să ştiu asta, pentru că toată lumea spune că ochii mei sunt frumoşi, da' n-am primit până acum nici un ban pe motivul ăsta. Şi-am încercat; din greu. Cum venea cineva, cum îi arătam privirea mea miraculoasă. Observa, bineînţeles, vai, ce ochi frumoşi ai; da' banu' întârzia să apară. Nici măcar o prăpădită de monedă nu mi-am luat pe chestia asta; deci, pe ochi frumoşi nu capeţi decât complimente, în nici un caz salariu la sfârşit de lună.

Şi-mi băteam capul, şi mă chinuiam să pricep, şi pân' la urmă m-am lăsat la mâna mea. Pentru că am realizat că e vorba de un cod secret, şi n-ai cum să dezlegi codul fără să deţii cheia. Cei care deţineau secretul, erau trecuţi de 20-30 de ani, şi mi-am zis că, atunci când voi avea şi eu pompoasa vârstă, mi se va înmâna cu fast cheia. Şi-atunci misterele vor fi dezlegate pentru veci. Ce-i drept, în timp am reuşit să dezleg misterele; da' tot mai aştept petrecerea aia fastuoasă, în care să mi se ofere cheia. Sau tre' să mai cresc puţin?

Bărbierul din Sevilla

Am jucat acu' ceva timp Sally's salon şi Sally's spa. M-au fascinat pentru că erau aşa, colorate, şi-mi dădeau o stare de bine. Adică, pe bune acum, cine n-ar fi fericit să tundă, să vopsească şi să trebuiască să aleagă între măşti de faţă şi spumante de baie? Era meserie curată; puteam face ce voiam în micul meu imperiu şi da, mi se părea de-a dreptul superpufos.

Evident că n-am de gând să fac recenzia jocurilor pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Departe de mine gândul. Faza e că am fost să mă tund. Nimic ieşit din comun, aş fi tentată să spun. Adică, nu e prima dată, nu aveam de gând să fac vreo schimbare majoră de genul mă rad în cap şi-mi tatuez o svastică pe chelie, nici măcar o schimbare de stil; doar o accentuare, atât. Ţinând cont de experienţele anterioare, am zis c-o să fie lejer. 15 minute şi gata. Gagica care mă tunde e rapidă, pricepe uşor şi nu mi-a luat niciodată cu vreun centimetru mai mult decât aş fi vrut. Aşa că m-am aventurat în minunata lume a coaforului.

Fac o paranteză: când aud de coafor, nu mă pot opri să nu mă gândesc la sarmale de nuntă şi coafuri din alea, de te îmbătrânesc subit cu douăzeci de ani, pentru simplul motiv că cică aşa trebuie să arăţi la nuntă, şi multe persoane se duc "la coafat" doar la ocazii din astea. Aşa că evit să spun că mă duc la coafor; prefer să spun că mă tund, punct.

Şi m-am dus eu, bun bazată că scap uşor, şi lejer, şi rapid. Când am intrat, să-mi stea pulsul şi altceva nimic. Pe bune dacă nu era exact ca-n joculeţele mele. Multe femei, multe. Mai mici, mai mari, mai pătrate sau mai rotunde. Ici-colo vreo 2 de "ei", veniţi pentru suport moral, cu feţe plictisite şi chinuite, cu un zâmbet forţat pe faţă, încercând să răspundă la întrebări de genul: ce nuanţă să aleg? Şaten sau şaten auriu? Crezi că e de ajuns de buclat, sau îi mai trebuie încă o buclişoară? Să-i spun să-mi mai pilească puţin unghia asta înainte de a o da cu ojă?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi s-a ridicat sprânceana şi cu lăbuţa pe inimă spun că m-a debusolat total imaginea de ansamblu. Într-o parte huţa voia sarmale şi nu era mulţumită de mărimea lor. Dincolo, vreo două cu pungi în cap, aşteptând să expire termenul, pentru a vedea noua vopsea. O tanti pe papuci, mergând în stil de schi, pentru că tocmai îi fusese terminată pedichiura, zumzet, zgomot, morfoteală. Imagine pe fast-forward. Parcă eram în stup. Zgomot de foarfece, ici-colo câte un foen, niscaiva pufuri de fixativ, frate, eram în raiul lor, şi-n iadul meu...

Mi s-a decalat programarea; nu ar fi fost mare problemă dacă asta n-ar fi adus cu sine mai mult zgomot. Şi lumea tot intra. Pe bune că au intrat mult mai mulţi decât au ieşit. Adică a ieşit un nene care voia să vândă ciocolată. În rest, parcă eram într-o gaură neagră. Tot intrau, dar de ieşit, canci! Mă-ntreb acum, oare au mai ieşit vreodată, sau veneau doar spre a se oferi drept jertfă zeului cosmeticii? Oare în spate, acolo unde dispăreau cele mai multe, era vreun altar, pe care le legau şi le sacrificau pentru a fi sâmbăta viitoare mai profitabilă, mai plină de programări, mai roditoare?

Frate, am zis că nu mă mai aventurez sâmbăta la tuns. E prea mult pentru neuronii mei. Aventura aventurilor. Ce sporturi extreme! Ce urcat pe munte, bunjee-jumping sau spălat de geamuri la zgârie-nori...Pui mici pe lângă femei multe, adunate la coafor. Unele erau atât de nervoase că mai au de făcut şi alte chestii după ce ies din mâinile coafezei, că la un moment dat mi-a fost teamă să nu se ia la bătaie. Ar fi fost un spectacol demn de văzut; da' nu ştiu dacă m-aş risca să văd una din asta. E posibil să fie mai mult sânge decât aş putea suporta.

Una peste alta, m-am tuns. Adică, am fost tunsă. Şi da, a fost una dintre experienţele extreme...

Ne place, da, ne place - p.35

O doză de romantism n-a omorât pe nimeni :D

Dimineaţa cu ea

N-aş putea trăi fără ea. Dacă n-ar exista, aş fi nevoită s-o inventez; să-mi chinui creierii pentru a recrea-o. Îmi place cum miroase; îmi place gustul ei dimineaţa, la prima oră şi-mi place s-o simt, fierbinte între palmele mele. Fără ea, eu n-aş mai fi eu şi ziua ar fi ca un film în reluare; înceată, cenuşie, somnoroasă. Şi da, bineînţeles că vorbesc despre cafea. Cafeaua mea din fiecare dimineaţă - mă rog, dimineaţa mea care, de obicei, e prânzul celorlalţi.

Şi pe bune că am o adevărată relaţie cu cafeaua. O relaţie veche, durabilă, o relaţie din aia de ştii că nu se va sfârşi niciodată. Să mă explic: Dimineaţa n-am explozii de fericire, şi nu zburd ca un ied prin casă. Departe de mine imaginea asta. Mai mult mă târăsc. Mă scurg din pat, mă mut în halat şi mă târăsc până-n bucătărie. Ştiu că idealul ar fi "cu săpun mă spăl şi cu apă rece", da' chiar nu înţeleg cine a fost maniacul care a decretat că trebuie să te speli cu apă rece pe faţă într-o dimineaţă de aproape iarnă. Eu nu ştiu cum să aştept mai cu spor apa aia clocotită, şi el îmi şopteşte-n ureche despre ace de gheaţă peste moaca mea deja îngheţată...

Nici nu sunt veselia întruchipată, nici nu vreau să văd veselia întruchipată dimineaţa. După cum spuneam, mă târăsc. Pân' la ibric şi la borcanul cu cafea. Nu, în nici un caz nu funcţionez în parametri normali. Poţi vorbi cu mine, nu zic nu, da' asta doar dacă ai chef să mai spui o dată, ceva mai târziu, povestea de mi-ai spus-o cât făceam cafeaua. Pentru că da, aud că spui ceva cu pasiune şi frenezie, da' cu greu reţin câteva vorbe. Nici alea destul de importante sau de clincăitoare încât să mă facă să-ţi dau mare atenţie. Şi fierbe cafeaua mea. Mă-ndoiesc de faptul că am o privire tocmai inteligentă în momentul ăla. Sau că-mi sclipesc ochii gândindu-mă la cine ştie ce subiect mirobolant. Neee...cuvintele mari apar de-abia după. Ce zic eu cuvinte mari? Orice cuvânt apare de-abia după. Pentru că da, de-abia după ce beau juma' de cană de cafea încep să-mi scârţâie neuronii. Şi de-abia atunci are loc transformarea. Adică, din momentul ăla poţi vorbi cu mine.

Nu, în nici un caz nu mă limitez la o cafea pe zi. Asta ar fi crunt, cu toate că am o cană mare, pentru că doar din cană se bea cafeaua, acasă cel puţin. La serviciu, automatul să trăiască; nu se ridică la înălţimea cafelei la ibric, dar merge; mai ales când ai nevoie de un imbold cu cofeină. Adorm? Pac, cafeaua! Ochii revin la forma iniţială, rotiţele încep să se învârtă mai repede. Încă o dată somn? Încă o cafea! Şi-ncă una, şi-ncă una, până când nu mai pot sta pe scaun; energia atinge cote maxime, şi-aş fi în stare să urc şi pe munte, în ciuda faptului că nu mi-s un fan al naturii. Dar ce nu face cafeua din mine... Pasionaţilor de cafea le-o recomand pe cea cu un strop de Zaraza; sau cu orice fel de "tărie"; aia deja e raiul.

Am spus că iubesc cafeaua? Ce iubit, o ador de-a dreptul! În orice formă, dar mai ales în cea lichidă. Asezonată cu măcar o ţigară. Tare, neagră, caldă. Gâdilându-mi plăcut toate simţurile. Trezindu-mă la viaţă. O dimineaţă fără cafea nu-i dimineaţă; e aşa, ca o continuare a zilei anterioare. E ca şi cum aş duce 48 de ore în spinare. E crunt. Şi da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu mă pot abţine. E mai presus de mine. În orice relaţie, suntem 3: eu, tu şi cafeaua. Pentru că fără cafea n-aş mai fi eu...

Do, re, mi şi arpegiul

Am crescut cu muzică ascultată la magnetofon. Avea taică-meu înregistrate o grămadă de benzi pe care am încercat, la un moment dat, să le "personalizez". Pentru că pe-o bandă din aia erau muuulte melodii, le-am luat la puricat şi am trecut numele fiecărei melodii în parte, după cum îmi suna mie, în funcţie de refren şi de cât înţelegeam pe vremea aia. Evident că multe melodii au fost "rebotezate", dar măcar ştiam exact pe ce bandă găsesc ce melodie voiam la momentul respectiv. Şi-aveam benzile preferate, şi-ascultam fără să ştiu şi Beatles, şi Abba, şi Pussycat, başca Joe Dassin, Boney M, şi câte şi mai câte... Le-am aflat numele mult mai târziu, pentru că tata nu mai ţinea minte ce şi cum a înregistrat, şi oricum nu dădea el mare importanţă formaţiei. Înregistrase tot ce i se păruse că sună bine.

Ei, şi muzica asta am ascultat-o şi mult timp după. Chiar şi-n perioada când nu era în trend să spui că o asculţi, adică undeva pe la 12-13 ani. Da, n-am fost "în trend" nici măcar în perioada aia, în care cică era esenţial să fii parte din grup. Mai târziu am trecut pe "rockăreală"; şi mi-am luat porţia de tot ce înseamnă gothic, alternativ, metal... Acum ascult cam tot ce sună bine, în funcţie de stare. N-o să spun nu nici muzicii cu care am crescut, nici celei pe care am ieşit din adolescenţă, nici celei "actuale". Încerc; dacă m-am convins că sună bine, intră-n playlist, chit că-i rock, pop sau house.

În perioada "rock" am întâlnit un fenomen pe care nu l-am înţeles nici dacă mi-ai fi bătut un cui în cap. Rockeri; pletoşi, cu ţinte, eventual cu motor în dotare. Care ştiau tot ce mişcă în materie de muzică. Care-ţi puteau recita albume-ntregi de la Metallica, sau Therion, sau Rammstein. Şi care, dacă-i luai la bani mărunţi, recunoşteau că acasă, în intimitate camerei proprii şi personale, ascultă şi altceva; eventual hip-hop. Dar în public n-ar fi spus asta nici să-i pici cu ceară.

Ei, asta n-o-nţeleg. Adică, de ce să-ţi fie ruşine că asculţi şi altceva? Nu e ca şi când ai comite cine ştie ce chestie de neiertat. Muzica e muzică, atât timp cât te atinge. Dacă-ţi place, de ce să nu recunoşti? De ce s-o iei ca pe-o "plăcere vinovată" şi s-o ascunzi? Păi, dacă tot ai curajul să te mândreşti că eşti "altfel", că nu te amesteci cu plebea, n-ar trebui să ai şi - să-i zicem - puterea de a spune, cu capul sus, că-ţi place şi Eminem? Sau Boyzone, sau oricine altcineva?

Pe bune acum... Nu e mai sincer să fii cine eşti, fără să-ţi pese că s-ar putea să fii etichetat? Pentru că, să fim serioşi, etichetele se pun orice ai face. Pot să stai şi-n cap şi tot n-o să scapi de chestia asta. Şi-atunci, de ce să nu fii tu însuţi, indiferent de ceea ce ar putea spune ceilalţi? Până şi-n materie de muzică am ajuns să ne ascundem? Păi, ce urmează? Să ne ascundem că citim poezie? Sau că ne uităm încă la desene animate? Sau că da, am mânca în disperare portocale?

Şi încă o chestie pe care, în acelaşi spirit de confuzie, n-o pricep: apartenenţa la un stil muzical le exclude total şi iremediabil pe celelalte? Dacă am o tunsoare emo şi ador trupele indie, asta înseamnă că nu pot asculta never ever folk? Sau pop? Sau că nu pot da din cap "pe ritm de hip-hop"? Să fim serioşi! Pot să mă rad în cap şi să-mi tatuez o svastică pe chelie şi să ascult, fără nici o problemă, Mireille Mathieu. Unde e problema, pân' la urmă?

În ideea aceasta recunosc cu lăbuţa pe inimă că miaun cu plăcere Jinggle Bells şi că nu mă dau în lături din a şti versurile de la Tatu. Chit că poate fi considerat, de către unii, un viciu...

Minune cu de-a sila

E la modă deja să faci pariuri, pentru a hotărî care e următoarea care va rămâne însărcinată. Căsătorită, pe punctul de sau în tratative încă, previziunile se fac. Că cică aşa trebuie. Că d'asta eşti femeie, şi ai un uter în dotare; eşti ca un fel de seră pentru micuţa rază de soare care va creşte în interiorul tău. Inutil să spun că am sprânceana ridicată când scriu asta.

Eu, una, nu vreau copil. Cu toate că sunt femeie. Cu toate că da, am uterul ăla care ar trebui să mă facă să simt minunea de a fi mamă. Am aflat zilele astea că există şi o explicaţie pentru faptul că nu vreau copii. Ţineţi-vă bine de scaune. Cică asta se datorează faptului că am pisică. Că posesoarele de pisici sunt aşa, mai ciudate şi, în loc să dea o floare societăţii, mângâie pisica. Ei, na. Adică, nu există nici o posesoare de pisici care să aibă şi copil în stoc? Mă-ndoiesc. Da' se pare că eşti mai inuman decât inumanitatea în sine, şi mai eşti şi egoistă pe deasupra, dacă nu-ţi închiriezi corpul pentru 9 luni, în aşa fel încât să înmulţeşti populaţia.

Cred cu toată tăria că a avea sau nu copii e o alegere personală. Adică, depinde de fiecare în parte dacă vrea sau nu să suporte sarcină, scutece, jucării, bani de buzunar. Că am trecut demult de perioada când era musai ca o femeie să fie soţie şi mamă. Cred eu.

Se pare că mă cam înşel pentru că, în momentul în care spui că nu, nu vrei să fii preamultbinecuvântata mamă, primeşti o privire câş. TREBUIE să faci copii. TREBUIE să simţi ticăitul biologic. TREBUIE să zâmbeşti fericită la gândul că vei procrea. Pe naiba! Nu trebuie nimic. De unde ideea asta? Adică da, ştiu de unde, din vremuri demult apuse, da' chiar trebuie să continuăm mitologia?

Cine a spus că eu trebuie să mă leg la cap, dacă nu mă doare? Unde scrie că e musai, şi neapărat, şi strict necesar ca eu să-mi aduc aportul genetic la perpetuarea speciei? Faptul că aş putea, nu înseamnă că e şi obligatoriu. Şi ce e ciudat e că privirea aia câş nu vine numai de la persoanele care au învăţat în timpul celui de-al doilea război mondial cum e să fii părinte, ci şi de la persoane actuale. Persoane care au purtat pantaloni scurţi în acelaşi timp cu mine şi care învăţau să scrie undeva prin '89. Adică ideile preconcepute sunt perpetuate mai ceva ca libertatea de a alege.

Mi se pare de-a dreptul stupid să trebuiască să fac ceva doar pentru că sexul mi-o permite. E ca şi cum toţi japonezii ar trebui să ştie karate, toţi nordicii ar trebui să poarte coifuri vikinge, sau toţi ruşii să bea vodka. Toţi, de la mic la mare, fără excepţie.

Nu, nu TREBUIE să fac nimic. Nu trebuie să-mi doresc copii, nu trebuie să-i fac, nu trebuie nici măcar să-mi placă. Şi mi se pare mai cinstit decât să-i faci pentru că aşa trebuie, nu pentru că aşa vrei tu. Şi nu aparţin nimănui decât mie insămi din punctul ăsta de vedere, şi e alegerea mea, şi-o s-o susţin până-n pânzele albe. Da' nu-nţeleg o chestie: dacă eu îi las să respire pe cei care-şi doresc copii, ei de ce nu mă pot lăsa şi pe mine să respir? Aerul e pentru toată lumea, ba mai e şi gratis, pe deasupra...

În spatele măştii

Mi-a plăcut Madonna de când mă ştiu. Încă de pe vremea când frate-miu se uita la videoclipul ăla, cu sfântul care plânge. Am aflat mai târziu cum se cheamă piesa şi cine o cântă. De-abia când am început să nu mai gândesc în ou. Dar mi-a plăcut, şi-mi place încă. Da' cică a fost femeie "de moravuri uşoare". Aşa, şi? N-o să am niciodată ocazia să stau cu ea la o şuetă în faţa unei cafele; de ce mi-ar păsa ce face-n dormitor? Îmi place cum cântă; îmi plac videoclipurile ei şi da, îmi place cum arată. Da' vezi tu, că cică are operaţii estetice. Aşa, şi? Mi-a golit mie cardul pentru operaţiile alea? Nu. Trage la sală de rupe? Se pare că da. Îmi place Madonna pentru ceea ce a făcut în muzică, pentru cele câteva chestii pe care le-a făcut din proprie iniţiativă, îmi place pentru că are cojones. Şi-mi place artistul, indiferent de cum arată dimineaţa, trezită din somn, probabil bufnită şi nefuncţionabilă până la prima cană de cafea. Repet. Nu stau cu ea în casă, mai mult decât s-o apreciez ca muzică, n-am de ce.

Îmi place Freddy Mercury. Nu, nu pentru că era gay, ci pentru că nu pot să ascult Queen fără să mi se ridice părul. Unora nu le place Freddy Mercury pentru că era gay. Aşa, şi? În momentul în care murea, de-abia învăţai să citeşti. Cu ce te afectează ce făcea el cu viaţa proprie şi personală, atât timp cât de piatră să fii şi nu ştiu dacă poţi asculta "Love of my life" (de exemplu) fără să te ia măcar un fior.

De la ce a pornit toată chestia? Am auzit ieri următoarea frază: "Îmi plăcea Boyzone; asta până am aflat că ăla era gay". Invariabil, sprânceana mi s-a ridicat. Adică, să-nţeleg. Îţi plăcea o formaţie; pentru că da, erau frumuşei băieţii, îţi plăcea cum cântau, dar totul s-a schimbat total şi iremediabil când ai aflat că unul dintre ei e gay. Cum o fi faza asta? Adică, după ce ai aflat asta, ce s-a întâmplat? Deja arătau şi cântau altfel, sau cum? Aveau aşa, alte voci înainte, şi după gata, kaput? Pentru că unul dintre ei e gay, nu mai au aceleaşi voci?

Pe bune că nu înţeleg faza asta. Dacă-ţi place muzica cuiva, sau felul în care joacă în filme, sau modul în care scrie, îţi place indiferent de ce fel de om e în intimitate. Pentru că da, cel mai probabil, nu vei ajunge să-l cunoşti niciodată în intimitate. Şi-atunci, cu ce te afectează? De ce să desconsideri un om, pentru o chestie care n-are nici o legătură cu tine?

Eu ştiu una şi bună. Nu-mi place Jack Nicholson. Ca om, adică, în măsura în care n-am avut ocazia să stau cu el la masă. Mi se pare misogin, răutăcios şi foarte plin de el. Asta nu mă face însă să nu-l apreciez până-n pânzele albe ca actor, şi să spun chapeau! Nu-i ocolesc filmele, pentru că mi se pare genial ca actor, indiferent de ce părere mi-am creat despre el ca om. Nu-mi place Falco; cam din aceleaşi motive. Asta nu înseamnă că nu-i ascult muzica cu plăcere, şi nu-i recunosc valoarea muzicală. Ba chiar piesele lui mi se par mult prea tari. Nichita a fost un beţiv. Da' asta nu înseamnă că nu-mi plac versurile lui. Michael Jackson a avut ţâşpe operaţii estetice; da' ce videoclipuri, frate! Cei de la Rammstein sunt cam neonazi, da' ce muzică...

De ce nu se poate să separăm persoana privată de ceea ce face în mod public? Adică, de ce trebuie să ne legăm de faptul că n-are un picior, dacă pictează excepţional? Ce legătură e între una şi cealaltă? Pentru că de la asta am pornit, nu cred că faptul că eşti gay înseamnă că nu cânţi la fel de bine ca înainte, când lumea nu ştia; sau că, dacă ai cu o tăietură în plus, nu faci show-ul de milioane. Şi da, cred într-o lume în care aparenţele nu vor mai conta, şi fiecare va şti să aprecieze ce-i de apreciat; da' cred că iar vreau prea mult, într-un timp mult prea scurt, de la nişte oameni care deja s-au format. Pe care nu ştiu dacă mai ai cum să-i schimbi...



P.S. - Ascult-o bine. O ştii; o simţi...