Sună-mă senzual

Horoscopul ţi-l poţi afla dacă te uiţi la televizor, citeşti jdemii de reviste sau dai un search pe Google. Ba poţi să afli şi horoscopul personalizat, în funcţie de câte litere are numele tău sau în ce poziţie stai când ceri informaţii preţioase. Zodiac mayaş, aztec, floral, faună din America de Nord, bla-bla-bla-uri.

Da' mai nou mai poţi afla ceva, cu un simplu telefon: cât de senzuală eşti. Adică se-ntâmplă cam aşa: te trezeşti dimineaţa şi, în timp ce fierbe cafeaua, îţi trece prin cap "mă, ia să văd eu cât de senzuală sunt!" Şi cu o mână pe ibric, una pe telefon, vocea de dimineaţă şi bigudiurile stilizat aşezate, formezi numărul adevărului. Dacă mai ai şi ţigara-n colţul gurii, efectul este garantat. Ai să afli că eşti mirobolantă şi fascinantă şi plină de mister; senzualitatea ta excesivă poate cuceri pe oricine, oricând. Nu mai ai nevoie de nimic-nimicuţ, iradiezi sex-appeal şi nu există muritor care să nu pice pe spate în momentul în care dă nas în nas cu extraordinara ta prezenţă. Şi da, eşti taxată la minut. Număr fără tarif normal, pentru că există complimente care se fac doar pe bani.

Şi dacă înţeleg şi susţin mania pentru informaţii legate de planete şi trigoane regale, îmi poţi bate un cui în cap şi tot nu voi pricepe cum sufletul meu poa' să-ţi stabilească cutare nivelul senzual la telefon. Şi, la fel cum nu pricepeam care sunt ăia de mai sună la 8989989, nu-i dau nici dilemei ăsteia de capăt. Sună cineva? Crede cineva? Există cineva care să se plictisească atât de tare încât să folosească serviciile cu pricina? Vreau poza individului. Măcar pentru un afiş cu "ei există printre noi"...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.81

Enjoy!

Veşnic naturală

Un catalog gen Avon sau Oriflame e, la prima vedere, aşa, o broşură cu produse cosmetice. Un parfum, o cremă de corp, un roll on, alea-alea, chestii care le încântă pe femei, la care fac ochii mari şi rotunzi ca-n anime-uri şi pe care le cumpără din plăcere. La prima vedere, pentru că, aşezaţi-vă mai bine în scaun, catalogul ăla e, de fapt, un mijloc de denigrare a femeilor; o înlănţuire, un sclavagism total. Femeile care folosesc genul ăla de produse sunt frustrate şi total neîncrezătoare în frumuseţea lor naturală. Ca naiba, fraza asta spusă de-o femeie...

Că naturaleţea contează, nu toate smacurile la care nici măcar n-ar trebui să te uiţi. Roll-on? Ce-i ăla? Îţi strică aroma naturală. Gel de duş? Şampon? La ce bun, dacă poţi folosi săpunuri organice sau săpun făcut tradiţional în casă? Spumă de curăţare? Ce-ai înnebunit? Da' apa pură, de preferinţă rece, nu te mai curăţă îndeajuns de bine? Strămoşii noştri doar d'asta foloseau, şi ce ten aveau! Şi pledoaria pentru simplitate poate continua.

Mască am rămas. Păi, bine, mă, atunci hai să ducem naturaleţea pân' la capăt: să nu ne mai spălăm decât cu apă, inclusiv la 40 de grade. Să transpirăm în voie şi să emanăm mirosuri cât mai pure cu toţii. Să ne lăsăm părul să crească; la iarnă ne va prinde bine încă un strat protector. Să ne facem codiţe la subraţ, să mirosim a ceapă prăjită şi să purtăm coliere de flori ca să acoperim mirosul, doar ca să nu mai fim frustrate şi oprimate! Să ne cumpărăm furculiţe d'alea, de scărpinat sub perucă, pentru că şi păduchii tot copii ai naturii sunt; să ne tăvălim în petale de trandafiri în speranţa că, după 8 ore de muncă nu vom mirosi a grădină zoologică, să dansăm despletite noaptea în lanul de porumb şi, dacă rămâne pământ sub unghii, să-l lăsăm acolo, poate va creşte un copac.

Îmi pare rău. Dacă orice gen de produse cosmetice are drept scop să-mi diminueze din mândria de a fi femeie, apăi aleg să fiu frustrată. Şi dacă asta întoarce revoluţia sexuală cu câţiva zeci de ani în urmă, cred totuşi că Gloria Steinem mi-ar da dreptate...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Limonadă

De când e limonada verde? Eu ştiu aşa: se iau lămâile, se chinuie puţin, se toarnă zahăr, trânteşti şi-o oareşcare cantitate de apă, amesteci cu patos şi gata. Numai bună de dat pe gât. Culoarea? Alb-gălbui. Dacă vrei să te şmechereşti, trânteşti şi câteva frunze de mentă. Culoarea rezistă.

Nu mi-a ieşit niciodată o limonadă verde; nici măcar cu o nuanţă de verde. Nici măcar c-un firicel de verde. Da' am văzut, frate, ditai carafa, botezată ciudat "limonadă". Mă, şi e verde. Da' ştii cum? Verde d'ăla de-l simţi. Verde d'ăla de-mi ieşea când turnam acuarele în apă. D'ăla de iese când pui pătrunjel la mixer. Ce mai, verde frumos, dar care nu are nici o noimă pe o limonadă.

De ce ai vrea o limonadă care n-are nici o taină cu lămâile? Zi-i "suc de verde", zi-i "amestec ciudat de lămâi cu ceva verde", zi-i oricum, da' nu limonadă. E ca şi cum aş vedea o vişinată albastră, un nectar de caise mov sau un pahar cu lapte portocaliu. Mi se amestecă ideile. Şi n-am văzut faza asta o dată. Nuuu, atunci m-aş fi gândit că e o greşeală. Chiar asta servesc unii: limonadă cu aspect toxic. Da' ce-are limonada gălbuie? Nu mai e în trend? E mai de bon ton să-şi schimbe culoarea? E mai ciumegă? Care-i faza?

Mă duc să caut cele mai verzi lămâi posibile. Atât de verzi că ţi se strepezesc dinţii numai cât le arunci o privire. Şi dacă-mi iese verdele ăla pe limonada mea home made, îs în stare să mănânc toată cutia de acuarele, regulamentar, cu lingura.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Neterminat

O vafă, sau un pahar de suc la dozator, sau un Turbo, sau un ascunselea jucat până târziu în noapte. Atât îmi trebuiau ca să cred că aşa arată fericirea. Să pot spune sincer că a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi probabil a doua zi era iar cea mai frumoasă, şi următoarea, şi următoarea. Şi dup-aia am crescut. Şi mi-am găsit fericirea în alte chestii. Mai mici sau mai mari. Importante în momentul ăla; multe au rămas. Alea care au contat.

Momentul cel mai greu? Să simţi că ai găsit fericirea, adult fiind, şi să-i dai cu piciorul. Şi să ştii că nu-i vorba de gumiţe şi îngheţate. Nu ţi s-a topit îngheţata, ai aruncat-o tu. Da, mort. Mort pe dinăuntru. Respiri, vorbeşti, poate chiar faci lucrurile alea pe care le făceai şi-nainte. Din inerţie. Să nu laşi şi trupul să moară. În speranţa că vei trăi din nou cu totul. În speranţa...

Măsoară-te înainte

E iar perioada cu nunţi multe. Unele peste altele. Mirese care mai de care mai împopoţonate, maşini încarcate de chestii albe şi vaporoase, claxoane, mă rog, toate chestiile fără de care n-ar fi nuntă românească.

Da' am aflat un motiv plauzibil pentru care nu te-ai căsători cu cineva: înălţimea. Mda, e un motiv genial. Îţi plănuieşti nunta, plăteşti, programezi, trimiţi invitaţii, vine ziua cea măreaţă, ajungi în faţa popii şi când te-ntreabă dacă-l vrei pe robul Cutare, strâmbi dezgustată din nas şi spui "nu", pentru că ai realizat că da, pe tocuri ai cu 5 centimetri mai mult decât el. Gata, nuntă anulată, altul la măsurătoare.

Adică, pe vremea când v-aţi cunoscut, n-ai observat înălţimea? Cât v-aţi întâlnit, cât aţi stat împreună, cât aţi împărţit orice, nu te-a deranjat şi PAC! În momentul în care trebuie să vă căsătoriţi, ţi se ridică aşa, ca o ceaţă de pe ochi, şi realizezi că, mă, nu contează chestiile care v-au făcut fericiţi, contează nişte centimetri, acolo. Cât de stupid e asta?

Motive plauzibile există oricând. Pentru a nu intra într-o relaţie cu cineva. Pentru a-i pune punct la un moment dat. Dar nu pentru a "lăsa în faţa altarului". Nu unul atât de stupid ca înălţimea. Şi nu, nu fac reclamă nunţilor. Doar m-a lăsat mască să aflu că există şi motive din astea.

Pân' la următoarea mirare, la bună vedere!

Cântec şoptit

Era un cântec pe care l-am auzit când eram mică. Unul care m-a şocat de atunci. Versurile adică. "Degeaba mai plângi, ce-ai omorât, omorât rămâne" ziceau bărbaţii aceia, acompaniaţi de chitară. I-am învăţat versurile; n-a fost greu. N-a fost greu deloc, pentru că mi se părea logic. Există lucruri pe care nu poţi să le mai repari, oricât de mult ţi-ai dori, pentru că nu există loc de reparaţii. Şi există alea pe care le poţi repara dacă te chinui îndeajuns de tare. Sunt lucruri ireversibil stricate, şi altele pe care le poţi repara. Nu mai sunt la fel, pentru că au trecut printr-o operaţie; sunt puţin schimbate, puţin diferite, dar sunt în continuare.

Când eşti mic, te-nvaţă să nu omori. Să nu dai în alţii. Să nu faci rău. Da' nu-ţi explică nimeni că nu e nevoie să omori fizic, nu e nevoie să loveşti cu pumnul, nu e nevoie să muşti şi să zgârii ca să nu fie ok. Astea le-nveţi de unul singur, în timp. Şi, de cele mai multe ori, vezi după. Realizezi după. Tragi după. Nu e ca şi cum ar exista o linie desenată cu creta pe un orizont invizibil, pe care s-o urmezi ca să fie drept. Ar fi mult prea simplu.

Dar da, dacă vrei cu adevărat poţi învia. Nu, nu cum a înviat Lazăr. Cum învie pasărea phoenix. Nu instantaneu, ca ea, dar tot din propria cenuşă. Fir de cenuşă lângă fir de cenuşă, până când l-ai înviat de tot. Până când i-ai dat viaţă iar. Şi-atunci îi dai şi zâmbetul, ca să ştie cu siguranţă că trăieşte din nou.