Cântec şoptit

Era un cântec pe care l-am auzit când eram mică. Unul care m-a şocat de atunci. Versurile adică. "Degeaba mai plângi, ce-ai omorât, omorât rămâne" ziceau bărbaţii aceia, acompaniaţi de chitară. I-am învăţat versurile; n-a fost greu. N-a fost greu deloc, pentru că mi se părea logic. Există lucruri pe care nu poţi să le mai repari, oricât de mult ţi-ai dori, pentru că nu există loc de reparaţii. Şi există alea pe care le poţi repara dacă te chinui îndeajuns de tare. Sunt lucruri ireversibil stricate, şi altele pe care le poţi repara. Nu mai sunt la fel, pentru că au trecut printr-o operaţie; sunt puţin schimbate, puţin diferite, dar sunt în continuare.

Când eşti mic, te-nvaţă să nu omori. Să nu dai în alţii. Să nu faci rău. Da' nu-ţi explică nimeni că nu e nevoie să omori fizic, nu e nevoie să loveşti cu pumnul, nu e nevoie să muşti şi să zgârii ca să nu fie ok. Astea le-nveţi de unul singur, în timp. Şi, de cele mai multe ori, vezi după. Realizezi după. Tragi după. Nu e ca şi cum ar exista o linie desenată cu creta pe un orizont invizibil, pe care s-o urmezi ca să fie drept. Ar fi mult prea simplu.

Dar da, dacă vrei cu adevărat poţi învia. Nu, nu cum a înviat Lazăr. Cum învie pasărea phoenix. Nu instantaneu, ca ea, dar tot din propria cenuşă. Fir de cenuşă lângă fir de cenuşă, până când l-ai înviat de tot. Până când i-ai dat viaţă iar. Şi-atunci îi dai şi zâmbetul, ca să ştie cu siguranţă că trăieşte din nou.