Les neiges d'antan - p.2

Pe vremea mea, moşeala se lăsa cu victime. Pumni în cap, picioare în gură, dinţi sparţi, ceva sânge, acţiune, poate chiar şi-o ambulanţă, poliţia prezentă la locul faptei, d'astea. Şi-n nici un caz nu te băgai dacă aveai multe kile în minus, ochelari pe nas sau acnee în fază incipientă.

Azi moşeala se face pe orice. Inclusiv pe Pink Floyd şi Vama Veche. Pe acelaşi principiu pe care s-ar fi făcut acu' câţiva ani dezmăţ pe Mozart.

Copii. Mulţi, mulţi de tot. Sărind în sus de bucurie şi bătând fericiţi din pălmiţe. Dând din cap pe With or without you. Făcând celebra fază cu chitara mimată şi c-un picior dus estetic înainte. Ţopăială la propriu. Cor de voci în schimbare, sincron la plete în devenire, ba chiar şi vreo două perechi de blugi rupţi, pe lângă cele tricouri negre definitorii.

Mă, spun drept, mi-a plăcut. Parcă toată ţopăiala din adolescenţă era mai puţin liberă decât asta, din copilăria lor. Şi mi-aş lua priviri ucigătoare pentru că-i numesc "copii", da' pentru o bucată de timp m-am simţit nu bătrână; doar puţin mai în vârstă. Şi-a fost aşa, un soi de nostalgie amestecată cu zâmbet amar, pentru că da, acu' mulţi ani nu mi-am permis atâta dezinvoltură. Poate pentru că era epoca cu totul mai serioasă. Sau credeam că e. Şi da, vorbesc despre un concert cu cover-uri reuşite şi cu bere la pahar. Munţi de pahare, ţigări şi floricele. Concert ca-n copilărie. La care am răcnit şi eu din toţi rărunchii "All in all it's just another brick in the wall"...

Pân' la următoarea nostalgie, la bună vedere!