Femei din toate ţările, alintaţi-vă!

Frate, alintate sunt femeile! Se ia una bucată femeie şi se lasă în habitatul ei natural. I se dăruiesc toate chestiile care ar putea-o ajuta să se întreţină; în speţă, cardul bine aprovizionat, o poşetă încăpătoare şi ochelarii de soare, în caz că e încă vară; dacă s-a schimbat sezonul, la cele menţionate mai sus adăugaţi şi un fular, o pereche de mănuşi şi cizmuliţe căptuşite, pentru a rezista la stresul provocat de shopping non-stop. Deci, se lasă în habitatul ei natural. Şi de aici începe alintul.

După ce se va întoarce cu poşeta doldora de chestii micuţe, aparent inutile şi pe care a deşărtat tot cardul, va începe: Să vezi ce bine-mi stă bluza pe care tocmai mi-am cumpărat-o! Adică, mă rog, eu aşa zic, cu toate că ar fi trebuit, zic eu, să fie puţin mai strâmtă, puţin mai altă nuanţă, puţin mai pe gât, puţin mai lungă, puţin mai nu ştiu cum, adică, da, eu ştiu că e perfectă, şi că stă perfect pe mine, dar zi-mi tu cât de bine-mi stă, pentru că e aşa de fain să-mi lauzi juma' de oră stocul de cumpărături... Şi am umblat o grămadă, fără să găsesc mare lucru; mă cam dor picioarele. Offf, săracele mele picioare, ce mi-ar trebui acum ar fi o baie revigorantă şi-un masaj autentic, pentru că, uite, deja mi s-a făcut rană acolo, unde stătea baretuţa de la pantof. Şi nu ştiu din ce cauză mă doare şi umărul atât de tare; parcă nu m-am lovit nicăieri... Dar stai! Trebuie să fie de la atâta cărat. Prin tot oraşul am umblat cu chestiile toate după mine. Nu, n-am cumpărat multe, da's grele, şi sper să nu păţesc ceva, adică n-am nici o şansă să mă doară mai mult de două zile, nu? N-aş putea suporta durerea şi, în plus, aş vrea să mai ies la o sesiune de cumpărături şi poimâine, şi dacă mă doare spatele eu ce fac?

Şi uite, că am luat şi mască de păr; era nevoie, nici nu ştii ce mi-a făcut soarele la păr! Mi s-a uscat, şi parcă-i lipseşte strălucirea... Cum adică am dreptate? Adică îmi stă naşpa părul? A, erai doar de acord că am făcut bine de-am luat masca... Mai bine aşa...

Să ne înţelegem că femeile nu-s alintate doar când vine vorba de cumpărături. Nuuu. Sunt alintate prin definiţie. Dacă veţi căuta în dicţionar definiţia cuvântului alintat, veţi găsi o poză; a unei femei, evident. Nu contează care. Oricare, cu explicaţia că toate sunt alintate. Că e vorba de o banală durere de cap, de faptul că şi-au schimbat coafura, că au primit un avertisment, că au făcut un aranjament floral, că s-au lovit la unghia de la degetul mic de la picior, că au câştigat la loto, că vor să-şi ia o pisică, că au tricotat un pulover, că orice. Se vor alinta nu neapărat pentru a cere atenţie, ci pentru a fi lăudate, ridicate în slăvi sau pentru a suferi alături de ele, în mod direct şi empatic.

Nu, în nici un caz nu te va trezi în toiul nopţii dacă are insomnii. În schimb va aprinde subtil veioza; şi-o ţigară. Şi va ofta din toţi rărunchii. Dacă nu va merge, te va împinge subtil. Puţin, puţin de tot. Dacă semideschizi un ochi, va spune că a crezut că ai visat urât, şi-apoi te va anunţa că n-a pus geană pe geană; nu ştie de ce. N-are nici un motiv. Dar nu poate adormi. A încercat şi faza cu număratul, şi recitatul de poezii, ba chiar i-a trecut prin cap să dea cu aspiratorul, dar n-a vrut să te trezească. Ei, dar acum, dacă tot te-ai trezit din proprie iniţiativă, vă puteţi bucura împreună de-o insomnie pe cinste!

Dacă îi place teribil cum i-a ieşit culoarea la păr, te va face să repeţi de multe ori că-i stă bine. Dacă trebuie să facă un referat, ţi-l va citi, pentru că ea nu e prea mulţumită de el. De-abia după ce-i vei repeta de jdemii de ori că e mai mult decât perfect, va părea cât de cât mulţumită de rezultat. Dacă a gătit ceva, clar trebuie din prima, chiar înainte de a gusta, să lauzi rezultatul; dacă a călcat, clar a călcat perfect, dacă, dacă, dacă...

Nu, nu e decât starea de alintare specifică. Pentru că da, cu riscul de a mă repeta, cu lăbuţa dusă alintat la inimă, mărturisesc faptul că femeile sunt alintate. Atât de alintate, că ajung să scrie despre asta...

Say "Cheese!" - p. 2

Mi-au plăcut dintotdeauna aparatele de fotografiat; în principiu, le iubeam mai mult dacă stăteam eu în spatele lor. Dar n-aveam nimic împotrivă să fiu pozată, atât timp cât mi se spunea, mi se cerea părerea, voiam eu să fiu trasă-n poză pentru veşnicie. Evident că n-am scăpat însă de pozele făcute cu de-a sila. Pozele alea în care erai anunţat că trebuie să stai frumos, să te uiţi la nenea fotografu', eventual să zâmbeşti când el spune "păsărica!" Da, pe vremea mea nu se spunea nici "cheese", nici "brânză", nici măcar "zâmbiţi, vă rog". Trebuia să spună meşteru' faza cu zburătoarea. Nu conta că n-ai chef, că nu vrei, că ai ieşit ciudat. Nu se făcea dublă pentru că părul stătea funky sau pentru că n-ai avut zâmbetul încântător pe care-l dorea artistul. N-ai fost pe fază, ţi se citeşte sictiru'n ochi, n-aveam ce face; nu mai tragem o dublă pentru măria ta, şi nici n-aşteptăm să-ţi vină mătăluţă chefu' de poză.

În ordinea asta de idei, lansez un fel de "leapşă". Poze pe care aţi fost obligaţi să le faceţi, în care aţi fi vrut să fiţi oriunde în altă parte, care v-au prins fie pe neve, fie cu ideea că ăl de face poza tre' să fie cerber de nu te lasă să scăpi nepozat. Evident că sar eu prima, cu exemplul...

1. Poză la grădiniţă. Aia de se vede în colţ, lângă mine, e eterna crăiasă a zăpezii. Şi da, eu sunt fulgul obligat să pozeze, sub însemnele epocii comuniste.






2.
Cea chinuită de codiţe, şi pampoane, şi păr lung, şi feţe de masă, cu o privire cam psihopată, semi resemnată, semi iritată, chinuită de imaginea veşnică a căciulii vii, ghici ce? Tot eu. Clasa I. Iarna. Observaţi cu atenţie. Da, sunt pe cât de chinuită par.


3. Last but not least, clasa a IV-a. Poză de final. Nici în perioada aceea târzie n-am scăpat de guleraşe, manşetuţe, da, sunt al naibii de incomode, da, eram blondă, da, aveam tunsoare şmecheră. Măcar scăpasem de coafuri alambicate şi de teroarea codiţelor. Dar nu, n-am vrut să fac acea poză. Pe bune că nu.


Aşa...Şi pentru că spuneam că e "un fel de leapsă", n-o să o "trimit" oficial nimănui. Pentru că, din motive obiective, unii nu-şi vor poza publicată, sau n-au poze chinuite, sau le-a plăcut teribil să fie traşi în toate pozele posibile. Leapşa merge la cei care au chef să se amuze de cât de nervoşi erau în anumite fotografii, şi mai au chef să şi "share" cu restul "blogosferei".

Scormoneală plăcută!

DND! Fac gunoi!

Am cumpărat din nou saci menajeri. Din ăia, nici prea mari, nici prea mici, medii, cât să încapă într-un coş de gunoi de cameră, mediu, drăguţ şi cu capac. Trecem peste cât am căutat un coş de gunoi drăguţ, cu cap de broscuţă, sau cu ochişori, sau măcar cu o culoare mai acătării, fără să găsesc. Pentru că da, sună ciudat, dar am căutat câteva zile şi n-am găsit decât coşuri în culori sobre, că vezi tu, dragă doamne, coşurile trebuie să fie camuflate în cameră, nici să nu se simtă prezenţa lor, nici să nu se cunoască faptul că da, mai arunci conţinutul unei scrumiere, două ghemotoace de hârtie şi-un pachet gol de ţigări. Păi, eu voiam un coş care să strige din toţi rărunchii: "aici sunt! uite-mă! bagă-mă-n seamă! hrăneşte-mă!" Nu, nu mi-a mai sărit o doagă, dar când mă uit la săracul coş bej, mă apucă tristeţea...

Dar, reluând, am luat saci menajeri. Trebuie să mărturisesc, cu lăbuţa dusă ruşinos la inimă, că fac mult gunoi. Adică nu, să ne înţelegem, nu programez gunoiul cu pricina, nu mă trezesc într-o bună dimineaţă cu măreaţa idee de a croşeta gunoi, se întâmplă. Şi da, sacii menajeri se duc mai abitir decât metrii cubi de apă, pe apometru.

Am constatat eu aşa: două doze de cola, o sticlă de apă, vreo 2 pachete de ţigări, başca un caiet pe care trebuia să-l arunc demult, dar am amânat că nu-l mai găseam, gata sacu' menajer! Ia, Camelia, sacul decorat cu o fundiţă şmecherie, şi mazileşte-l afară din cameră; peste vreo două ore, încă unul, şi-ncă unul, şi aşa se duce tot sulul de saci, cumpăraţi cu grijă alaltăieri.

În momentul în care fac curat, na belea! mai ia o scamă, mai adu-ţi aminte că trebuie să scapi şi de toate revistele alea pe care le-ai citit cap-coadă, mai găseşte şi-o pereche de pantofi pe care nu-i mai porţi nici moartă, frate, mult gunoi!

Am constatat chestia asta de pe undeva de prin Cluj; venea coletu', despachetam, ambalajul la gunoi. Chestiile interioare coletului, aveau şi ele ambalaj; tot gunoi. Mai curăţă una, alta, gunoi again. Dacă mi-aş fi dat interesul, aş fi putut să fac excursii la "ţara gunoiului" de lângă bloc, de vreo 5 ori pe zi. Mai iei o apă minerală, ghici ce! Gunoi. Mai mănânci o ciocolată, din nou. Proasta inspiraţie de a cumpăra fistic pe care să-l ronţăi la film, nuuuuu, nu gunoi...

Şi stau şi mă gândesc aşa: cum ar fi o lume în care să n-ai voie să faci decât o anumită cantitate de gunoi pe zi, pe săptămână, pe lună? Păi, ar fi trist, trist de tot. Da' să se impoziteze gunoiul? Muuuamă, câţi bani şi-ar scoate statul de pe spinarea mea! Da' să fii plătit să faci gunoi? Mi-aş depune în mod clar cv-ul, pentru că ştiu să fac gunoi cu stil, ba chiar şi să-l împachetez fencitrendi...

Da, ştiu, văd vreo două sprâncene ridicate strategic. Adică, ce mi-a venit să dezbat gunoiul lunea? Păi, tocmai am făcut curat; am mutat patul, am scăpat de o serie de chestii inutile, şi acu' mai am de muncă încă o bucată de vreme, să car toţi sacii menajeri afară din camera mea lucind de curăţenie. Şi dup-aia să trag o fugă să mai cumpăr încă o generaţie de saci, pentru că au dispărut într-un mod inexplicabil; tre' să fie de vină sticla de şampanie pe care am îndesat-o în ultimul, pentru că, să ne înţelegem, sticlele trebuie puse în saci separaţi, hârtia în alţii, şi tot aşa, că cică tre' să fim responsabili, şi să ne transformăm în eco-făcători de gunoi.

Ne place, da, ne place - p. 20

Du beau temps j'en ai rien à foutre
De la pluie j'en ai rien à foutre
De duminică,
Mab

Formol fashion

Nu folosesc căciulă, fes, şapcă sau pălărie. Nici măcar gluga nu mă încântă grozav. Prefer să merg "cu capul gol" chiar dacă afară ninge, plouă, vine potopu'. În parte pentru că n-am găsit nici o chestie care să-mi stea cât de cât ok, în parte pentru că, o dată scoasă chestia de-mi acoperă creierul, podoaba mea capilară ar sta în toate direcţiile posibile; aş arăta ca un punker într-o zi proastă, da' proastă rău de tot, în care n-a avut nici gel, nici fixativ să-şi repare freza. Mă rog, să ne limităm în a spune c-aş arăta mai mult decât ciudat.

Evident că nu a fost dintotdeauna aşa. Nuuu, am avut partea mea de căciuliţe, de mi se urâse la un moment dat, pentru că trebuia să port fes "pentru a nu răci", spunea bunică-mea. Puneam cuminte fesul pe cap, ieşeam pe uşă, ieşeam şi din raza vizuală a bunică-mii, şi fesul păcătos ateriza direct în geantă, de unde nu mai vedea lumina zilei decât înainte de a ajunge din nou acasă; dacă nu uitam de el. Evident că pentru primul strănut cauzat de cine ştie ce alergie, lipsa fesului era dată drept motiv principal; şi-ndură, Camelie, morala cu fesul, şi cu copiii încăpăţânaţi, care nu-şi ascultă părinţii, că părinţii sunt deştepţi, şi ştiu mai bine decât tine cât de pervers e curentul, care vine aşa, pe nesimţite, şi te prinde, şi te aruncă direct în mama răcelii, şi dup-aia mai e posibil ca, la 50 de ani, să ai nişte dureri de cap groaznice, numai şi numai pentru că ai fost căpoasă şi n-ai vrut să laşi frumuseţe de fes adânc înfundat pe cap.

Mă rog, eu m-am luptat cu fesul, el cu mine, acu' nu mai port, după cum spuneam, nici să mă pici cu ceară. Dintre căciulile care mi-au marcat existenţa se numără însă cele de blană. Nu, nu pe mine. Eu am avut o singură căciuliţă de blană artificială undeva pe la 4 ani, care mi-a plăcut teribil, pe care am preţuit-o nespus, care se lega sub bărbie şi mai avea şi doi cănăfei pe-o parte. Da, era drăguţă foc căciuliţa mea...Numai că nu ea e subiectul de azi.

S-o luăm metodic. Ce au în comun toate învăţătoarele? Da, vorbesc despre persoanele alea, pe care timp de patru ani le-am divinizat, care reprezentau autoritatea supremă în orice materie, al căror cuvânt trăgea mai greu decât orice, în orice balanţă l-ai fi pus. Adică, era de ajuns să vii cu argumentul "doamna a spus" şi deja orice teorie devenea certitudine. Jucai după cum spunea "doamna", săreai dacă spunea "doamna", nu-ţi puneai întrebări dacă "doamna" te punea să faci o groapă şi dup-aia s-o umpli la loc; trăgeai ca prostu' să iasă groapa bine şi apoi s-o umpli perfect. Deci, ce aveau în comun toate "doamnele"? Erau trecute de o anumită vârstă? Probabil. Aveau favoriţi între favoriţi? Posibil. Aveau toate căciuli de blană? Categoric!

Deci, era clar. De fiecare dată când vedeam o căciulă de blană pe stradă, existau 90% şanse ca persoana respectivă să fie învăţătoare. Şi nu era orice fel de căciulă. Nu, frate. Cred că exista o fabrică specială, care făcea căciuli de blană exclusiv pentru învăţătoare. Moda s-a extins rapid şi asupra profesoarelor, dar ele, învăţătoarele, au venit cu această inovaţie în materie de modă.

Erau nişte căciuli mari. Dar când zic mari, trebuie să vă gândiţi la ceva cu adevărat maaaaare. Pompoase. De parcă sacrificaseră mai multe animale medii pentru a realiza sus-numita căciulă. Unele încă mai aveau coada sau labele animalului sacrificat. Dacă te uitai cu atenţie, mai că aveai impresia că respectiva căciulă aşteaptă doar momentul potrivit pentru a-şi lua tălpăşiţa. Frate, era vie! Pe bune. O simţeai cum te urmăreşte, cum stă cu ochii pe tine, cum respiră; ba chiar parcă mai şi creştea, pe zi ce trece. Şi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva căciula aia, până la urmă, nu e cu animalul încă în ea. Adică, doamna era o femeie miloasă; oare nu exista posibilitatea să fi vorbit cu nenea căciularu' să-i modeleze doar căciula, să se asigure că nu fuge animalu' şi să şi-l pună pe cap, viu şi nesacrificat? Era ceva aşa, de parcă aş fi luat eu mâţa şi mi-aş fi pus-o direct în creştet, şi i-aş fi folosit coada pe post de nojiţe.

Dacă prindea o urmă de curent, căciula doamnei devenea mai vie decât îmi părea la început. Fremăta toată, se strângea, se mişca; dacă o lăsa pe catedră, puteai să juri că scoate sunete, că se tânguie sau că râde de tâmpeniile pe care le debitam uneori. Oare câţi iepuri fuseseră sacrificaţi pentru căciulă? Pentru că da, era o căciulă moale, pufoasă. Mai existau şi celelalte căciuli, mai băţoase, care arătau de parcă ceva s-ar fi târât, s-ar fi zbătut bine şi ar fi murit acolo. Da' căciulile alea nu le înţelegeam neam. De ce ţi-ai pune un animal atât de urât pe cap? Parcă aveau şi un anume miros, atât de nasoale erau.

Dacă te apropiai de cancelarie, în pauză, iarna, vedeai adunare de foste animale, mişcându-se de colo colo, cu posesoarele lor cu tot. Învăţătoare, repet. Şi erau mai înalte, mai scunde, mai repezite sau mai în slow motion, în funcţie de caracterul posesoarei. Ba chiar era şi-un învăţător, care avea şi el tot căciulă de blană; o căciulă ciudată, de parcă ar fi fost făcută din juma' de lup, roşcată şi băţoasă. Pot să jur că lupul ăla nu murise cu foarte mult timp în urmă; avea şi el acel je ne sais quoi care-l făcea să arate ca şi când ar fi stat la pândă.

Ce n-am văzut deloc, în toată experienţa mea cu căciulile de blană. N-am văzut căciuli din cap de animal, cu toate că persoane cărora li s-ar fi potrivit genul ăla de căciulă erau cu duiumul; mai farouche, mai puse pe harţă, mai gata gata să se repeadă la jugulara ta.

Şi, ca să revin, nu pricep de ce toate învăţătoarele umblau cu mortăciunea pe cap. Mie, una, mi se părea cel puţin ciudat. Morbid de-a dreptul, puţin barbar, puţin cu o doagă în minus. Adică, animalul e făcut să fie viu, nu să ţină de cald. Mă întreb şi acum dacă doar învăţătoarele de Galaţi erau sadice şi crude, şi cu moda lor proprie şi personală, sau e un atribut al învăţătoarelor de pretutindeni, şi mai ales din copilărie...

Copii S(econd)H(and)

Mult timp mi-am dorit un frate sau o soră; care chiar să fie prezent în viaţa mea, cu care să fac tot felul de tâmpenii, pe care să mă supăr sau care să se supere pe mine, pe care să-l împac mai apoi, cu nervii căruia să pot să-i ameninţ pe cei care se luau de mine. Aş fi fost în stare să împart şi jucăriile cu el, şi dulciurile, şi cărţile.

Evident că mania asta m-a pocnit pe undeva, pe la 10 ani; exclus să se apuce maică-mea să mai procreeze o Camelie în miniatură, plus că eu aş fi preferat să fie cam de-o vârstă cu mine, ba chiar cu un an, doi mai mare, pentru a nu-mi pierde total statutul de băgată cu precădere în seamă. Un micuţ care să urle non-stop, căruia să trebuiască să-i schimb scutecele şi care să mă detroneze, nu mă încânta. Aş fi vrut pe cineva cu care să pot discuta, cu care să construiesc cazemate, cu care să schimb trânte. Clar aşa ceva era fizic imposibil, aşa încât mi-a venit mie ideea de a-i convinge pe ai mei să adoptăm un copil. Oricare. Şi n-am înţeles decât mai târziu că, într-adevăr, nu se prea putea. Adică, am auzit multă lume spunând că, unde mănâncă trei, mănâncă şi al patrulea. Nu-i chiar aşa, pentru că nu contează doar că mănâncă, mai contează şi ce, şi cât. Deci a trebuit să renunţ la visul cu adopţia.

Dar aşa am ajuns eu la concluzia că adoptatul nu e o chestie deloc rea. Adică, nu poţi avea copii "natural", n-are nici un rost să-ţi faci riduri, nervi, sau să-ţi pui capăt zilelor. În mod clar există măcar un copil de adoptat care şi-ar da jumătate de cap numai ca să-l alegi pe el. Eşti gay, vrei copil da' n-ai cum să-l faci, adopţia e soluţia. Nu vrei să rămâi cu vergeturi sau te sperie gândul de a te chinui sub formă de păstaie şi kinder cu surpriză timp de 9 luni, adoptă. Neee, nu m-am transformat peste noapte în iubitoarea copiilor de pretutindeni, nu, în continuare am aceeaşi părere, ar face bine să stea departe de mine, dar m-a pus o chestie auzită zilele trecute pe gânduri.

O anumită doamnă nu vrea să-şi recunoască nepotul pentru că e adoptat. Pentru că nu e sânge din sângele ei, pentru că nu le curge acelaşi ADN prin vine, pentru că vezi tu, dragă doamne, nu e decât un copil din flori nimerit din greşeală în familia ei, menit să-i strice pedigree-ul.

Şi mă gândesc eu aşa: contează chiar atât de mult legăturile de sânge, sau e mult mai important faptul că, într-un final, cei care l-au adoptat chiar îl privesc ca pe copilul propriu şi personal, pentru că bagă în el toate chestiile alea minuscule care, la un moment dat, îl vor face al lor. Care e diferenţa pentru oricine altcineva în afară de mama preaînsărcinată între un necunoscut pe care îl vezi după nouă luni, sau unul pe care îl iei frumos de la orfelinat? Tot nu-l vezi până atunci, tot nu-l cunoşti, tot tu îl creşti după. Deci? Că-l ştii ieşit dintr-un spermatozoid familiar sau dintr-unul necunoscut, tot vrăjeala aia e. Cu nici unul dintre cei doi spermatozoizi nu vei ajunge să stai de vorbă la o cafea, pe când cu rezultatul lor, da.

Şi-mi aduc aminte de o chestie din copilărie. În bloc cu noi, o familie. El, ea, copilul. Copilul adoptat. Păi, frate, şi-au dorit copilul ăla, l-au crescut cum ştiau ei mai bine, stăteau şi-n cap pentru el. Toate bune şi frumoase până când, la 15 ani, îi spun că e adoptată. Şi fetişoara aia a dat toţi cei 15 ani la o parte, şi-a-nceput să facă numai după cum o tăia capul şi, la fiecare "mustrare", răspundea clar că "nu sunteţi părinţii mei, n-am de ce să vă ascult". O fi bine, o fi rău, Bălan să-i aleagă. Da' mie mi s-a părut cel puţin ciudat că poţi spune că nu-s părinţii tăi doar pentru că nu e acelaşi sânge. Adică, te-au crescut, te-au gâdilat şi-n cot, te-au învelit noaptea şi te-au ajutat să faci exerciţiul ăla stupid la matematică; asta nu-i face mai părinţi decât ăi de te-au procreat şi te-au lăsat dup-aia la orfelinat?

Da' nu, că vezi tu, că adopţiile şi orfelinatul sunt încă privite ca acu' ţâşpe ani în urmă, când era ruşine să spui că ai adoptat sau că ai fost adoptat. Frate, încă ne mai cramponăm de cele mai stupide chestii, numai ca să avem de ce ne plânge? Păi, dacă tot e aşa, eu zic ca toţi copiii de la orfelinat să fie obligaţi să poarte un semn distinctiv, cum aveau evreii în lagăre, iar cei care-i adoptă să aibă şi ei, de asemenea, un semn. Pentru că vezi ce au putut să facă! C'mon! Un plod e un plod chiar dacă n-ai contribuit la facerea lui, un tată e tot tată, chiar dacă nu te-a văzut la ecograf.

Şi da, cred în adopţii; repet, nu's eu cea mare iubitoare de copii, da' dacă tot sunt acolo, există în stoc, de ce să nu-i iei şi pe ei, dacă tot îţi doreşti cu patimă unul şi nu-l poţi avea? E cam aceeaşi chestie cu persoanele care spun că iubesc animalele, vor unul, dar nu îl hrănesc pe ăla de pe stradă pentru că e vagabond, şi nu-şi vor lua decât unul cu pedigree, pentru că nu concep să ducă în lesă decât câine de firmă. Da, poate nu o să vă surâdă comparaţia, dar pe bune că, dacă o gândiţi cu atenţie, veţi vedea că e acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru.

De Paştele tău, mămico!

"Paşşşştele mă-tii, azi, mâini, poimâini, şi răspoimâini!" Cam aşa suna cea mai des auzită "vorbă de dulce" din copilăria mea. Autoarea, bunică-mea, când se supăra pe ceva; sau pe cineva. Că era vorba despre scaunul care-i stătea în drum, despre mine care făcusem nu'ş ce boroboaţă cu talent, sau faptul că iar s-a ars siguranţa, asta era maxim. Şi îmi răsuceam creierii pe toate părţile, să-nţeleg, mă suceam, mă învârteam, şi ceva tot nu se pupa. Adică, mama are Paşte? Pe bune? E într-un fel, aşa, ziua ei onomastică de fiecare dată când pică Paştele? Şi dacă-i aşa, de ce n-o cheamă Păscuţa, sau Ouşoara, sau măcar Cozonăcica pentru că, dacă tot e Paştele ei, ar trebui să existe cea mai mică legătură între ea şi sărbătoarea menţionată printre dinţii încleştaţi. Pân' la urmă am decis că există legătura cu pricina, pe mama chemând-o Maria, Maria mama lui Isus, care a înviat de Paşti, şi slavă domnului că bunica a fost inspirată şi n-a nenorocit-o pe vecie cu un nume mai mult decât culinar, religios până-n măduva oaselor.

Odată rezolvată problema cu legătura secretă dintre mama şi Paşte, urma a doua chestie: de ce şi azi, şi mâine şi răspoimâine? Păi, ce, mama e os regesc, să sărbătorească trei zile în şir? Şi dacă tot ăsta e cazul, atunci de ce nu-i facem tort şi nu-i dăm cadouri de Paşte? Adică, de bun simţ ar fi fost măcar să amintim că e şi ziua ei, nu să spargem ou după ou, ignorând-o total. Ce tristă trebuie să se simtă mama, ştiind că de fiecare Paşte e ignorată constant...Şi totuşi, trei zile la rând, asta e mult, mai ales că onomastica ei mai era de vreo 2 ori pe an, adică, pân' la urmă e privilegiată, spre deosebire de mine, care n-am decât o zi de naştere şi o singură onomastică; da' măcar eu primesc cadouri în ambele cazuri.

Ultima, şi cea mai fierbinte dilemă, era în felul următor: dacă e ziua maică-mii, ar trebui să fie motiv de bucurie. Oare de asta bunică-mea foloseşte sintagma maximă de fiecare dată când e nervoasă? Pentru a se binedispune instantaneu, gândindu-se la lucruri fericite, baloane şi "la mulţi ani"-uri? Cu siguranţă ăsta tre' să fie motivul, pentru că altă legătură nu găseam între nervozitatea care scotea Paşşşştele ăla apăsat şi mama, care de obicei nici măcar nu era prezentă când i se pomenea ziua. Şi clar i se pomenea doar in absentia, pentru că bunica voia să-i pregătească o petrecere de pomină, de care ea să nu ştie; petrecerea nu se întâmpla niciodată, Paştele în schimb era veşnic şi etern...

Urma bunicu', care suna în felul următor: "Paşşştele, grrrrijania şi cădelniţa mă-tii!" Hmmm...iar Paştele. Oare mama ştie că onomastica ei e atât de importantă, încât până şi tata lu' tata ştie de ea? Adică, maică-mea băga de seamă că e Paşte, niciodată şi ziua ei. Când era mică probabil nu i-au spus, pentru a o lipsi de cadourile pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le primească. Iar acum, ea nu ştie, ei au uitat că trebuie să ascundă acest lucru, şi încearcă să recupereze, pomenind-o de câteva ori pe zi. Asta trebuie să fie, cu siguranţă! Dar, ca un copil bun, n-ar trebui s-o anunţ că a fost practic jefuită ani de-a rândul de cadouri? Sau s-o las în neştiinţa ei, pentru a nu o întrista, pentru că gândul la cadourile pierdute poate întrista şi-un elefant, darămite pe maică-mea, care e o sensibilă şi-o finuţă? Decideam eu că ceea ce nu ştii nu te poate răni; şi amânam cumplita dezvăluire, pentru a o proteja. Şi, frate, importantă mă mai simţeam...

Dar venea, ca de obicei, a doua problemă: mama are şi grijanie, şi cădelniţă? Trebuie că le ţine ascunse bine, bine de tot, pentru că eu, la noi în casă, n-am văzut nici grijanie, nici cădelniţă; şi pe bune că ştiam fiecare colţişor din casă; fiecare raft, fiecare după raft, fiecare spaţiu de la parchet. Da' cum arată o grijanie şi o cădelniţă? Tre' să fie lucruri de preţ, de le ţine maică-mea ascunse atât de bine! Poate sunt chiar moştenire de familie, date din generaţie în generaţie, transmise la o anumită vârstă, clar în jurul zilei onomastice. Deci, şi grijania şi cădelniţă vor fi ale mele la un moment dat, pentru că eu voi fi păstrătoarea moştenirii familiei. Adică, pe frate-meu nu l-am auzit să fi primit nici una din cele două obiecte, deja e prea mare ca să i se mai încredinţeze. Clar se dau doar pe linie feminină. Dar, dacă ai mei se decid să-mi dea mie grijania şi lui cădelniţa? Hmm...Sau invers? Oare care îmi va reveni mie? Şi pe care aş prefera-o? Nu mă puteam decide între grijanie şi cădelniţă, aşa că ajungeam la concluzia că s-ar putea să-şi facă frate-meu milă şi pomană şi să mi le lase mie pe amândouă. La urma urmei, ce-ar putea el să facă cu o grijanie sau cu o cădelniţă?

Inutil să spun că se făcea abuz şi de Paşte, şi de grijanie, şi de cădelniţă. Aşa că am zis eu că tre' să fie ceva bun. Şi le-am preluat pe toate trei. Şi bună a fost păruiala mea când i-am zis bunică-mii că nu vreau să mă duc la şcoală într-o zi, că mă enervează cutare, Paşşşştele mă-tii! Şi să mă lase-n Paştele, grijania şi cădelniţa mea în pace, că m-am săturat de figurile lui! Da, după trasul de codiţe executat metodic, am fost şi pârâtă maică-mii, că vorbesc atât de spurcat că ar trebui să mi se spele gura cu săpun, şi-n mod clar mă joc cu cine ştie ce derbedei, de am venit cu un vocabular atât de dubaş acasă, că s-au înroşit şi pereţii când m-au auzit debitând. Şi ferească sfântul să mai audă pereţii vocabular din ăla din gura mea, că-n Paşşşştele mă-tii dacă nu te zbor de nu te vezi! Clar n-am mai aşteptat onomastica maică-mii cu acelaşi entuziasm; şi-aşa Paştele a rămas doar motiv de spart ouă.