Ne place, da, ne place - p.40

Într-un mod ciudat, îmi dă o stare de bine. Din aia cu norişori roz şi pufoşi.



We'll have it good
We'll have the life we knew we would
My word is good.

Enjoy!

Copycat

Copiii nu vor o jucărie aidoma jucăriei celuilalt. Ei vor jucăria celuilalt. Adică, să i-o ia; celălalt să nu mai aibă aceeaşi jucărie, s-o aibă doar el. Prima chestie legată de individualitate.

Mai creşti puţin şi realizezi că nu vrei geantă ca a colegului. Adică, e naşpa să aveţi amândoi genţi la fel; sau penar, sau pix. Chiar că arată aproape la fel, măcar culoarea să difere. Ştiu că mi-am ascuţit pixul cu ascuţitoarea, pentru a nu fi la fel cu al celorlalţi, dintr-o mare de pixuri negre; singurele care existau în stoc, pe vremea când eram la grădiniţă.

Dacă din întâmplare ai aceeaşi bluză, haină, fular ca al altei femei, deja e tragedie; bărbaţii dau mai puţină importanţă amănuntelor de genul ăsta. Iar dacă se întâmplă ca bluza să fie comună cu o persoană pe care o placi mai puţin, mai mult ca sigur va fi banată. Bluza, nu persoana.

În ordinea asta de idei, în care de când înveţi să mergi vrei să fii o persoană unică, de ce în timp te chinui să devii altcineva? Da, înţeleg, vrei să devii mai bun, mai candid, mai ironic, mai acid, mai cult, mai altfel; încerci să te schimbi, pentru a deveni un altul pentru tine şi în relaţie cu ceilalţi. Dar asta o faci pe scheletul propriu şi personal. Eu spun de ce ai vrea să fii practic altă persoană?

De ce i-ai lua gesturile, cuvintele, ideile, argumentele? Felul în care construieşte o propoziţie, felul în care fumează, poziţia în care doarme, modul în care-şi rotunjeşte buzele când nu-i convine ceva; ticurile verbale, lista de lucruri care-i plac, gusturile în materie de muzică, mâncare, literatură? Mă rog, totul. De ce ai vrea să fii o altă persoană care, în mod logic şi normal, nu vei fi. Nu printre cei care ştiu cine şi cum a fost primul; restul lumii îl poţi păcăli cu graţie, trecând drept un specimen original.

Toate femeile voiau să fie Garbo, Dietrich, Bergman, Monroe, Jackie O. Bărbaţii se credeau Rudolph Valentino, Bogart, Brando sau James Dean. Vedeai asta în stil vestimentar, coafură, gesturi; ba chiar existau şi copii aproape fidele. Dacă nu erai destul de atent, puteai jura că tocmai ţi-ai făcut cumpărăturile cot la cot cu oricare dintre persoanele de mai sus. Şi da, într-o oareşcare măsură, înţeleg dorinţa de a fi altcineva; altcineva cu mai mult succes, cu poate mai multe vise îndeplinite, cineva care n-o să fii niciodată.

Dar, pe bune acum, asta-i viaţa reală. Cât o să mai rupi din unul şi din altul? Cât timp vei mai încerca să fii replica perfectă a altei persoane? Cât timp vei mai împrumuta pentru a fi nu o persoană nouă, care şi-a însuşit anumite lucruri şi le-a cizelat în timp, ci un alt acelaşi om cu acela pe care-l copiezi?

Femeile în speţă vor coafură à la Cutare; rochie ca aia de-au văzut-o nu'ş pe ce covor roşu; manichiură cum au văzut ele în revistă; cizme ca-n nu'ş ce vdeoclip sau dormitor ca-n filmul ăla de le-a marcat teribil. Da' eu vorbesc de chestii mai puţin materiale; repet, vorbesc de gesturi, gânduri, cuvinte.

Şi-ncă o chestie şi mă opresc. Mă-ntreb ce vezi în momentul în care te uiţi în oglindă, copie fiind... Adică, pe cine vezi. Mă-ntreb doar pentru că e dimineaţă, mult prea, aş fi tentată să spun, şi dimineaţa totul pare mai proaspăt; până şi nervii.

Facebook-holic

Mi-am făcut cont pe facebook undeva pe la începutul lui 2010. Anterior, avusesem cont pe hi5; l-am închis, şi-am zis să-nlocuiesc. M-a ţinut vreo săptămână, şi-apoi nu am mai intrat pe el. Am reînceput faza facebook acu' câteva luni. Şi da, recunosc, când ajung acasă deschid mail, blog, facebook.

N-am cei mulţi prieteni, n-am răbdare să mă uit pe toate pozele şi pe toate feed-urile, din când în când mă mai bag în seamă. Cică facebook-ul ar trebui să fie o reţea de socializare. Să ne cunoaştem om cu om, să discutăm, să descoperim prieteni foşti sau viitori, să ne reconectăm la trecut şi să descoperim un viitor.

Bullshit, zic. Da, îmi place să descopăr persoane pe care le-am cunoscut odată. Îmi place să ştiu că încă mai trăiesc, că poate sunt fericite, dar să fim serioşi, câtă fericire poate fi în viaţa cuiva care-şi updatează profilul măcar o dată pe zi? Recunosc cu lăbuţa pe inimă că am şi persoane pe care le displac total, care-mi atrag atenţia. Nu le am în lista de prieteni. Dar da, îmi creşte inima când văd că au câte un status trist. Când le văd buşite şi terminate. Oameni suntem, doar. Oameni? Păi, asta nu-i umanitate. Şi-o zic, ştiind că o fac.

Nu-i umanitate să trăieşti din like-uri. Nu-i umanitate să numeri câte like-uri ai avut tu, în raport cu alţii. Nu-i umanitate să trânteşti câte un status şmecher doar ca să faci sânge rău altuia. Nici să intri pe profilul lui cutare doar pentru a jubila când se simte rău.

În aceeaşi ordine de idei, am persoane care-mi plac, şi pe care nu le am ca prieteni. Din diverse motive. Dar mă bucur mai mult să ştiu că le e bine, decât să văd smile-ul ăla pus ostentativ pe facebook.

Prieteni... Prieteni nu's ăia 150 pe care-i ai pe net; sau mai mulţi. Ăia sunt, posibil amici. Cel mai probabil, cunoştinţe. Sau nici măcar atât. Poate ţi-a plăcut o poză, şi i-ai dat friend request, ca să te dai mare pe cine ai în listă. Sau poate ai vrea cu tot dinadinsul să cunoşti persoana respectivă dar, să fim serioşi, n-o să se întâmple niciodată. Nu datorită facebook-ului. Cine spune că şi-a găsit prieteni adevăraţi pe net (şi subliniez pluralul) ori nu ştie ce-i aia, ori minte de îngheaţă apele. Pentru că, pe bune acu', n-ai cum să ai jdemii de prieteni. Prieten e ăla pe care-l suni primul când îţi crapă măseaua. E ăla care te ajută să ieşi din belea. E ăla care stă lângă tine când te operezi. Ăla căruia i te plângi, care te ridică, care te şterge de praf, cu care-ţi permiţi să te îmbeţi şi să-ţi plângi tot amarul, fără să te temi c-o să fii "tagged" a doua zi dimineaţă; şi nu poţi da primul telefon în acelaşi timp la 100 de persoane. Nici măcar la 10.

Şi da, e o adevărată viaţă pe net, acolo. Da' e virtuală. Un like nu înseamnă că omul ăla o să te ia în braţe când ai nevoie. Înseamnă doar că tu ai atâta nevoie de chestia asta, dar n-are cine s-o facă. Şi asta e trist. Să cauţi alinare pe net, pentru că live n-ai cum.

Nu, n-am de gând să pornesc o cruciadă împotria facebook-ului. Nici măcar n-am de gând să-mi închid contul. Spun doar că e ca atunci când ajungi să joci ani întregi acelaşi joc, şi nu te poţi opri. Nu mai ai viaţă; ai doar facebook. Te hrăneşti cu asta; trăieşti acolo. Spun doar că ar trebui să se facă diferenţa între reţea de socializare, şi socializare în sine. Şi să ne purtăm cruciadele în alte moduri; prin telefoane, dacă faţă-n faţă nu se poate, dar nu pe un site care creşte, pentru că tu n-ai tupeul să suni.

P.S. - video-ul ăsta mi-a dat ideea. Ştiu că e lung, dar urmăriţi-l până la capăt. Merită. Dacă pot face din asta un argument, mie mi-a zburlit codiţa; într-un mod sad.

Să ne siliconăm!

Recunosc, cu lăbuţa pe inimă, că nu sunt foarte "dotată". La fel de cu lăbuţa pe inimă spun că nici nu mi-am dorit vreodată chestia asta, nici nu sufăr după. Adică, n-am fost genul de copil care să-şi dorească să crească pentru a avea sânii mari. Nooo, departe de mine gândul. Ba chiar stau şi mă gândesc că ar fi o tragedie pentru mine chiar să crească. M-aş certa cu ei, le-aş face morală şi nu ştiu dacă ar mai avea tupeul să facă chestia asta.

Da, apreciez femeile cu sâni frumoşi. Nu-mi plac cele cu sâni exorbitanţi, care arată de parcă ar fi înghiţit un camion cu silicon, nu mă atrage în mod special o bombă sexy. Poate şi pentru că nu sânii sunt cei care-mi atrag atenţia la cineva; da, mă uit la ochi, mă uit la mâini, mă uit la gură. Mă uit la cum mă priveşti, la cum îmi vorbeşti, la gesturi. Bineînţeles că voi aprecia un decolteu bine construit, dar nu e esenţial.

În ordinea asta de idei, nu pricep mania femeilor pentru sâni. Pentru ai lor proprii şi personali, în relaţie cu alte femei. Atât îţi trebuie să ai decolteul mai bine lucrat decât ele, că-ncep să te rupă. Adică, în mod clar ai silicoane; şi dacă n-ai, atunci ce naiba ai mâncat de ţi-au crescut atâta? A, da' ea nu şi-ar dori niciodată să aibă o lăptărie ca a ta. Chit că ai cei mai faini şi mai şmecheri sâni din lume, dacă-s mai şmecheri decât ai ei, te-a terminat. Te ia şi te diseacă mărunţel. Nu te cunoaşte, te-a văzut doar la televizor, susţii că-s ai tăi, naturali şi neoperaţi, normal că minţi. Cum e posibil să fie naturali? Silicoane, frate, scrie pe fruntea ta.

Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă ar fi siliconaţi, care e problema? Vrei şi tu la fel, păi, fă-ţi, frate. Du-te caută, compară preţuri, hotărăşte-te la o formă şi-o mărime, şi fă-ţi-o! Da' nu, că vezi tu, că n-or să facă chestia asta; din diverse motive, dar cel vociferat va fi că preferă să fie naturale. C'mon, dude! Asta de-acuma e aşa, un fel de două feluri. Îţi plac, te enervează că altele au şi tu nu, da' nu faci decât să vorbeşti despre asta. Acţionează. Fă ceva. Dacă vorbeşti, nici ea, cea care te calcă pe ficaţi nu-i va avea dintr-o dată mai mici şi mai smochiniţi, nici tu nu-i vei avea peste noapte aşa cum îi visezi.

Şi mai e o chestie. De ce ai vrea sânii altcuiva? Ok, înţeleg, pe cutare se văd sublim. Da' poate că şi ţie îţi stă bine aşa cum eşti. Poate că cine te place, te place indiferent de cupa de la sutien. Da' cred că e mai mult plăcerea de a te convinge pe tine şi de a încerca să-i convingi pe ceilalţi că ea, aia siliconată, e naşpa. Că e mai bine să fii deşteaptă decât siliconată şi la televizor. Da, e aceeaşi chestie cu femeile sunt rele. Rele între ele.

Puţine suportă să vadă că arăţi mai bine şi chiar să te aprecieze pentru asta. Puţine sunt cele care trec peste competiţie şi să joace fair-play. Puţine sunt cele care vor aprecia decolteul fără să spună că n-ai nimic în cap, ca şi compensaţie.

Reiau. Prea puţin o să auzi o femeie că te invidiază pentru ochi. Sau pentru voce, pentru statură, pentru felul în care gândeşti, pentru faptul că ai mâini atât de frumoase că-ţi vine să le pozezi non-stop, pentru dezinvoltura cu care-ţi aprinzi ţigara, pentru maniera în care te îmbraci, pentru senzualitatea buzelor, pentru orice altceva; nu, frate, ele sunt axate pe sâni. Şi-mi imaginez cum, ajunse la 80 de ani, tot la asta vor rămâne. Că aia de-o văd la televior, de aceeaşi vârstă cu ele, are sâni mai faini. În limita celor 80 de ani, desigur.

...Şi roz este lumea toată

Am haine de diferite mărimi şi culori. Am haine largi, strâmte, haine ce merg combinate, haine pe care le poţi purta una sub cealaltă sau cealaltă sub una; albastru, mov, roz, verde, negru, galben, mă rog, toate culorile. Într-adevăr ce nu se găseşte la mine-n şifonier sună în felul următor: fuste, rochii, pantofei şi fundiţe. Am avut mult timp vreo 2 fuste; sau erau rochii? Habar n-am. Cert este că am fost mândra posesoare a unor astfel de specimene. Au dispărut la prima curăţenie serioasă, pentru că am realizat că n-o să le port niciodată, şi degeaba le ţin. Aşa că au dispărut.

Şi evident că nu despre cum mă îmbrac eu va fi vorba azi. Nu, spuneam doar că am haine de toate culorile. În funcţie de stare. Am avut o perioadă în care orice haină, dacă nu era neagră, nu exista pentru mine. În timp, am crescut. Am fost învăţată că o pată de culoare nu strică. Ba chiar te scoate din anonimat. Şi mi-a luat ceva timp să-mi intre asta în cap, dar acum nu pot decât să mulţumesc pentru faza asta.

Daaar, şi aici vine "dar"-ul, există o chestie pe care nu o înţeleg. Cică rozul e pentru fete şi albastrul pentru băieţei. Ok, atunci când sunt mici, şi tre' să-i deosebeşti cumva, şi toate alea. Da' când cresc, de ce toate fetele iubesc rozul? Lasă hainele; alea-s cel mai puţin importante. Cu toate că măcar halatul de baie trebuie să-l aibă roz; dacă nu, pijamaua; sau periuţa de dinţi. Orice.

Nu, nu mi se mai strepezesc dinţii când aud de roz. Cred că depinde foarte mult şi de persoana care-l poartă; sau care-l are în dotare. Doar că nu pricep de ce toate femeile au o chestie cu rozul. Dintr-o mare de telefoane, nu se vor uita la ăla care e mai şmecher calitativ, ci la ăla roz. Dacă mă uit la laptop-uri, ghici ce! Tot ăla roz îmi sare în ochi. Pix? Roz; eventual cu fleonc. Brichetă, cutie de bomboane, prosop, modem, veioză, brăţară, pietricele, sticlă de parfum, orice roz. Nu neapărat că vor cumpăra sau vor purta. Dar asta le va sări prima dată în ochi. Asta le va atrage. Îşi vor cumpăra poşeta aia mov, sau neagră, sau albă, dar vor rămâne cu gândul la aia roz.

Dacă vine vorba despre vise, şi vrei să spui "noapte bună", şi nu vrei s-o spui banal pentru că nu spui asta orişicui, vei spune "vise roz". Dacă e vorba să scoţi pe cineva dintr-o anumită stare, îi vei transmite gânduri roz. Ba chiar îi cumperi şi-o gumă de mestecat tot roz, pentru că aia îi va da un sentiment plăcut, de bine. Nu vei vrea să dai un iepuraş de pluş albaştru şi pufoş, ci roz şi pufoş. Nu vei spune gândeşte verde, vei spune gândeşte roz.

Şi da, pe bune că merge faza. Rozul chiar te scoate când ai nevoie. Da' de ce rozul şi nu orice altă culoare? Vreau să ştiu secretul: cum a ajuns rozul să placă femeilor şi să dea tuturor o stare confy. Care e secretul, şi misterul, şi şusta? Cum a preluat monopolul? Şi dacă tot dă o stare de bine general, pot măcar câteva zile-n an să fiu roz? Atunci când e nevoie. Da' atât de roz încât să ai impresia că mai roz de-atât nu se poate. Pot? Pot?

Ne place, da, ne place - p.39

You can see in her eyes that no one is her chain.

2011

Am prins tot felul de "Revelioane". De vreo douăzeci şi ceva de ani încoace, tot fac chestia asta. Primul pe care mi-l aduc aminte m-a implicat pe mine vs un păhărel de şampanie, care m-a adormit total. Prima "beţie" oficială, adică. Undeva pe la 4 ani, cred. Ce căutam în preajma păhăruţului, nu mai ştiu; tind să cred că mi-a fost pus în mână pentru că, altminteri, nu mă atingeam de băuturi alcoolice. Oricum, ăla e primul pe care-l ştiu. Au urmat multe altele; două dintre ele le ştiu bucăţică cu bucăţică, pentru că au implicat, pentru primele dăţi, o persoană importantă mie. Restul au fost doar cireşele de pe tort.

Da' nu despre revelioanele mele glorioase va fi vorba azi. Departe de mine gândul. Azi va fi aşa: chestii pe care nu le înţeleg în legătură cu "momentul dintre ani". Să purcedem deci în a analiza, tăia, critica; doar e un nou an, nu? Forţe proaspete, tastatură moale, subiecte să fie...

În primul rând, locaţia. Fiecare face revelionul pe unde vrea şi pe unde poate. Singur, cu încă o persoană, sau în gaşcă, în funcţie de chef. Faza pe care n-o pricep e în felul următor: te decizi să fii gazdă de revelion. Nu te obligă nimeni, nu te leagă nimeni de scaun şi te forţează să spui da, nu ai de ales între a fi gazdă sau a muri în secunda doi. Ştii la ce te înhami când te oferi drept gazdă pentru un revelion care implică multe personaje: gătit, aranjat, redecorat şi da, cel mai important, curăţenia de după. Frate, aia-i crimă curată. Vase de spălat, firimituri de adunat, pete de scos de pe faţa de masă, mă rog, toate chestiile pe care trebuie să le faci după un chef. Bun, şi dacă tot ai decis asta, de ce te plângi c-o să fie greu şi că mai bine nu acceptai? Repet, nu te-a constrâns nimeni, ţi-ai oferit cuibul drept locaţie de bună voie şi nesilit de nimeni.

Care-i faza cu plângerile astea? Te simţi mai bine dacă ştie toată lumea ce eroic ai curăţat înainte şi după? E mai tare petrecerea dacă are şi un strop de sacrificiu picurat strategic? Te-ai oferit, asta e! O să fie dezastru după, get over it! Nu eşti nici prima, nici singura persoană care face chestia asta, mai ales că ai făcut invitaţia cu braţele deschise, şi nici nu ţi-a trecut prin cap că ai putea să fii tu musafir, nu gazdă...

După asta, artificiile. Ok, îmi plac artificiile. Da, sunt frumoase, sunt minunate, sunt mirifice. Cum fac ele poc pe cer, cum se desfac în mii de scântei, cum din an în an sunt mai frumoase. Câte culori, ce minunăţie, ce spectacol... Mda, whatever, sunt artificii pân' la urmă; asta e misiunea lor: să facă poc şi să arate bine în timp ce fac asta. Am văzut jdemii de focuri de artificii, jdemii de scântei, jdemii de culori; an după an, aceeaşi poveste. Da, îmi place să le văd, da, dau un aer festiv, da, parcă revelionul n-ar fi revelion fără ele. Da' asta nu înseamnă că aş ieşi, fix la 12 din noapte, direct în stradă pentru a le vedea. Pentru asta există balcon. De ce să mă chinui să mă-mbrac, să-mi îngheţe toate cele, pentru a ieşi fix în faţa blocului să le admir? Şi da, ok, împătimiţii artificiilor fac chestia asta; nimic de comentat. Dar, din nou, de ce să te plângi c-o să-ngheţi când o să vezi artificiile pentru că TREBUIE să ieşi în stradă? Una din două: ori nu ieşi, ori nu te mai plângi. E simplu.

Nu, că vezi tu, că şi asta e din categoria "e mai fain dacă e asezonat cu lamentări". Frate, nu mai pricep! O să ajungi la stadiul în care, când vei primi un cadou pe care ţi-l doreai şi care-ţi place maxim, să te plângi că a fost ambalat prea tare şi că te-ai chinuit să-i rupi ambalajul. Sau că un parfum miroase super bine, dar tre' să faci efort pentru a-l mirosi. Cu alte cuvinte, orice îşi pierde farmecul dacă nu e plâns bine înainte.

O, da, te-ai distrat meserie de revelion; te-ai simţit stas, ai avut parte de companie plăcută şi trataţii din belşug. Ghici ce! N-or să spună mulţi chestia asta. Majoritatea se va plânge. Da, ştiu, e în trend, şi e de mult timp. Da' pe bune acu', oamenii care chiar au de ce se plânge, n-o fac. Zâmbesc fericiţi pentru că au mai supravieţuit încă o zi; sau pentru că a existat o secundă în care s-au simţit iubiţi; sau pentru momentul ăla în care au auzit "mulţumesc pentru că exişti"; sau au simţit. Da, repet, revelionul nu e decât o altă foaie în calendar. Dar de ce să cauţi nod în papură dacă n-ai motiv?

Un 2011 cinic; acid. Un 2011 de neegalat va fi. Pentru că spun eu. Pentru că aşa trebuie să fie. Fără lamentări; sau artificii.