A avea sau a nu avea domeniu

Blog-ul îl am de câteva luni bune. Nu e el ultra-mega, da’ e al meu; adică, fiecare chestie pe care am adăugat-o sau modificat-o la tema iniţială, e făcută cu mânuţa mea proprie şi personală. Mi-am bătut capul să aşez gadget-uri pe el, mi-am bătut capul să-mi dau seama ce-i aia SEO şi la ce foloseşte, mi-am făcut nervi că nu-mi apăreau comentariile, că prindeam câte o eroare babană, că nu reuşeam să aşez culorile după cum voia muşchiul meu. Îmi place să-l văd cum mă întâmpină el, albastru şi mândru, de fiecare dată când am chef de el; adică zilnic. Uneori, de mai multe ori pe zi.

Nu-l cheamă ca pe mine, şi asta îmi place şi mai tare. În momentul în care a trebuit să-l botez, mi-am zbătut creierii. Rău de tot. Până când am primit răspunsul salvator, şi-aşa i-a rămas numele.

Ştiam de la început că poţi să-ţi faci blog şmecher, cu .ro în coadă, contracost. Că există site-uri care oferă înregistrare domenii; care te lasă să fii mai stăpân pe blogul tău. Cam diferenţa între gazdă (unde stau blogosferic vorbind) şi chirie. Şi ştiu şi că n-ar mai face atâtea figuri platforma, şi că banda de net ar fi mai mare, că ai avea mai mult spaţiu pe server, că ai avea support tehnic 24/24, că ai fi mai uşor de reţinut de către cititori şi mai uşor "găsibil" de către Google. Da, sună fain; sună de-a dreptul încântător, şi preţul nu te arde la buzunar. Pe bune acu’.

În virtutea chestiilor ăstora, un domeniu propriu pare a fi soluţia ideală. Numai că, până la urmă, eu sunt eu. Aia care se ataşează de toate chestiile minuscule. Şi oricât de raţională ar fi decizia de a fi proprietar de domeniu, nu pot să nu mă gândesc că sunt deja câteva luni care mă leagă de adresa actuală. Că am crescut pe domeniul ăsta, că ar fi trist să nu mai primesc eroare 503, că nişte nervi din când în când ajută. Şi ar fi prea perfect – dacă mi se permite să spun aşa – un domeniu propriu; or perfecţiunea o prefer în alte părţi decât pe net.

Ca să răspund la întrebarea temă, nu, în momentul de faţă nu mi-aş cumpăra domeniu. Nu din comoditate, ci dintr-un soi de nostalgie. Pentru că, la urma urmei, nu’s eu blogger-ul ăla de profesie, care să-şi bată capul cu toate chestiile câtuşi de puţin tehnice. Sunt blogger din pasiune; şi asta poate exista oricum, nu doar pe .ro.

P.S. – Super Blog, etapa 5.

Sâmbătă. Toamna.

Horoscopul îmi zice de vreo două săptămâni încoace că voi trăi o ascensiune pe plan profesional. Şi dacă zice Urania, atunci pe bune că o cred. Faza e că nu m-a întrebat nimeni dacă vreau cea ascensiune profesională. Dacă-n momentul de faţă dau mai mult de doi bani pe chestia asta. Tot aştept, de la o săptămână la alta, să-mi zică că toate planetele s-au aliniat pentru a rezolva într-un mod miraculos chestia care mă frământă pe mine. Canci! Nimic nimicuţ. Nici o vorbuliţă de încurajare, nici măcar nu aduce vorba despre ce vreau eu să aud.

Cică Vărsătorii sunt tari şi se ridică ei pe ei. Că, atunci când sunt la pământ, cel mai bine ar fi să le dai un bocanc între coaste, pentru că ăla e impulsul care-i va face să se ridice. Şi mă gândesc aşa: la câţi bocanci am primit în ultimul timp, ar fi trebuit să fiu deja pe Himalaya, da' vezi tu că-s în continuare aici, în faţa tastaturii. Poate n-a fost dat bocancul în coasta care trebuie; sau poate nu-s Vărsător, mai ştii?

Apropo de bocanci. Am căutat o pereche. Una singură care să-mi placă. Am găsit ceva? Nimic. Nema. Zexe. Toate perechile de bocanci, de la 42 în sus. Păi, stai, frate, aşa, că nu toată lumea poartă 42. Vreau un 40 care să mă satisfacă. Dacă e 39, şi mai bine, dar de câţiva ani mi-am luat adio de la ideea de a găsi 39 la bocanc. Aşa că am căutat. Bocanc de munte, de schi, cu talpă groasă şi zimţată. În nici un caz bocăncei de damă. Bocanci unisex. Au dispărut total. Parcă s-ar încuraja resepararea sexelor. Nu mai pricep.

Da, dar contextul astral cică e mirific pentru Vărsători. Că le iese tot ceea ce-şi pun în cap. Nu zău? Şi dacă-mi pun pălărie, îmi iese şi aia? Şi-atunci de ce o mai pun? Nu, serios acu'. Bocanci nu-mi găsesc, să mă adun nu reuşesc nici dacă rog pe cineva să ţină făraşul, de muncă nu-mi ardea nici înainte, da' acu' mi se pune pata când aud de ea, şi mai ia de aici un pumn astral, şi poate-mi pică şi-o cometă-n cap, ca să fie meniul complet. Partea bună la faza cu cometa ar fi că aş ajunge în Cartea Recordurilor. Post mortem.

E cumplit de frig, am nevoie de super glue pentru o bucată anatomică care s-a cam sfărâmat, mâţele dorm liniştite, am şi răcit, mă-ncearcă o pasă cam morbidă, am realizat că fumez mai mult decât de obicei, simt nevoia să mă lamentez şi mă apucă durerea de cap, pentru că îmi displace total imaginea aia, de crybaby. Şi mai dă-i c-un rând scris, şi mai întoarce o pagină, că cică aşa trebuie să faci, să-ntorci foaia pentru a ajunge la sfârşitul cărţii, şi dă-i cu întrebări existenţiale înainte, că de asta ai cap pe umeri, să gândească şi-n momentul în care n-ai chef să te mai gândeşti.

Există două "citate" care m-au bântuit în ultimul timp; ambele din Marile speranţe. Filmul. Şi mă gândesc că, dacă tot plouă, şi dacă n-aveţi ce face, poate vă daţi cu părerea pe marginea lor. Să vedem ce iese...

1. This is my heart and its broken.
2. She'll only break your heart, it's a fact. And even though I warn you, even though I guarantee you that the girl will only hurt you terribly, you'll still pursue her. Ain't love grand?

Cuţit real

Unii spun că aş fi sado-maso. Eu recunosc chestia asta, cu lăbuţa dusă sincer la inimă. Nu, n-am obiceiul de a mă tăia cu lama, sau de a folosi metode de tortură pe alte persoane. Nu de alta, dar mă gândesc şi la consecinţe. Adică, prea mult sânge de curăţat după... Dar pe bune dacă nu-mi plac cuţitele. Mici, mari, de vânătoare, zimţate, curbate; am avut o perioadă în care mi-aş fi dorit să-mi aducă Moş Crăciun un cuţit. Evident că nici unul n-a fost îndeajuns de îndrăzneţ pentru a-mi îndeplini dorinţa, dar încă mai sper...

Oricum, acum e vorba despre cuţite. Depre năbădăii care mă apucă în momentul în care vreau să tai o felie de pâine; una singură, subţire. Delicată şi numai bună de făcut direct sandviş. 1. De obicei nu cumpăr pâine, pentru simplul motiv că fabricile de pâine ar da faliment la câtă vânzare le-aş face. Dar, din când în când, vreau şi eu o felie de pâine. Nefărâmiţată, pentru că vreau să stea dreaptă, nu să tremure când mă iau de ea. 2. Niciodată nu găsesc cuţitul care să taie pâinea aia fărâmicioasă de-o ia tata. Frate, e de-a dreptul stresant să te trezeşti că, la ora 2 din noapte, n-ai cu ce tăia pâinea pentru că, ghici ce, cuţitul ăla mare, despre care ştiai că e baza, nu mai există. Că e uitat pe undeva, că nu e ascuţit, că – ghici ce – s-a tocit şi trebuie ascuţit, cuţitul ăla e maxim. Unu’ singur care mă satisface, şi ăla absent...

Aşa că da, am făcut ochii mari când am auzit că e promoţie la cuţite. Nu, nu sunt alea de vânătoare de le visam eu, dar pentru felia mea de pâine sunt exact ce-mi trebuie. Da, ştiu, fac reclamă, da’ e pentru Super blog... Cu de la Real dedicaţie, cuţitele Thomas Rosenthal, prin promoţia “Cuţite fără egal”.



Recunosc – din nou cu lăbuţa pe inimă – că până acu’ o bucată de timp n-am călcat prin Real. Pentru că mi se părea departe, pentru că n-aveam chef să aştept un maxi-taxi care să mă teleporteze până acolo, pentru că mă rezolvam mai rapid la magazinul din colţ. Şi dup-aia am stat eu şi m-am gândit: adică, de ce nu? Nu, n-o să spun că porţile raiului s-au deschis când am călcat în Real, da’ pe bune că e fain să pierzi vreo 2 ore printre rafturi. Pentru că da, eu stau, analizez, mă decid greu, mă rog, chestii din astea de fac femeile la cumpărături.

Dar, revenind la cuţite. Real-ul a scos campanie de fidelizare. Între 23 septembrie- 15 februarie, dacă ai strâns 20 de puncte pe baza bonului de cumpărături, ai reducere la cuţite. De până la 70%.

Da, pare ciudat. Din punctul meu de vedere, adică. Probabil că oricine altcineva ar auzi de promoţie la cuţite, ar vedea puiul tranşat mai cu spor. Mie nu-mi dispare din minte imaginea aia, cu Hannibal Lecter tranşând victimele cu pasiune. Şi pentru a nu le face să sufere mai mult, folosind un cuţit de calitate. Adică, din respect pentru victime. În momentul în care ar dori cineva să mă tranşeze, aş prefera s-o facă folosind un cuţit bun. Ascuţit, care să nu se îndoaie, care să ofere o tăietură artistică, dacă-mi e permis să mă exprim aşa.

Şi mai e o chestie: ca un fan al thriller-elor ce mă găsesc, cred că cea mai utilă invenţie în scenariu e setul de cuţite din bucătărie. La urma urmei, pâinea poţi s-o tranşezi şi cu un cuţit cu vârful rotund; dar pentru auto-apărare cel mai bine merge unul sclipitor (pentru efectul vizual), ascuţit (pentru siguranţa acţiunii) şi cu mâner ergonomic (pentru a şti sigur că nu-ţi scapă din mână în momentul în care eşti aproape salvat).

Da, campania celor de la Real e faină. Pentru gospodinele îngrijorate de aspectul feliuţelor de pâine, roşie sau muşchiuleţ; pentru cele care vor să taie săracul pui fără nici o problemă. Dar şi pentru cei care se gândesc la partea mai “noir” a problemei. Pentru cei care ştiu că oricând poţi avea nevoie de un cuţit bun, şi-n alte situaţii decât cele gastronomice.

P.S. – Super Blog, etapa 4.

Călcăm pe ficaţi

Nu am ceea ce unii ar numi în mod generic "prieteni". Am cunoştinţe, amici, colegi. O singură persoană care a ajuns la stadiul de prieten, dar la modul în care i-aş da şi rinichiul, şi-un plămân, ba chiar şi-o bucată de ficat, dacă ar cere.

Nu-mi place să fiu judecată de către cutare care n-are ce face şi simte impulsul să facă pe justiţiarul. Sunt ceea ce sunt, n-am de gând să mă schimb, n-am nevoie nici de sfaturi, nici de tras de mânecă, nici măcar de-o atenţionare, în momentul în care nu ştii despre ce e vorba, n-ai mers în bocancii mei, n-ai respirat aerul pe care l-am respirat eu.

Da, în mod clar m-a enervat cineva. Mai mulţi cineva, cam pe acelaşi motiv; fără să aibă vreo legătură între ei, probabil fără să se cunoască. Doar în ideea în care, presupun, s-au trezit cu faţa la cearşaf şi, ca printr-o magie şi-o vrăjitorie, s-au pus de comun acord să-mi gâdile mie ficaţii; să calce puţin cu tocul sau cu vârful papucului de casă pe-acolo pe unde doare mai tare.

Să mă explic: unii trag concluzii şi emit judecăţi de valoare în momentul în care au impresia că te cunosc, sau că au aflat ceva nou despre tine. Ceva ce, din punctul lor de vedere, reprezintă culmea culmilor. Şi-atunci tot ce era doar "salut, salut" se transformă ori în agresivitate, ori în banare totală din raza lor vizuală.

Şi revenim la leit-motivul de săptămâna aceasta: ce-i freacă pe unii grija de ce fac eu cu partea personală a vieţii mele, de deciziile pe care le-am luat la un moment dat, de animozităţile mele cu o a terţa persoană? Pentru ce nu-ţi poţi vedea de drumul tău în viaţă fără să crezi că, dacă ne salutăm, deja e ceva mai mult la mijloc? Fără să-ţi arogi dreptul de a mă judeca doar pentru că, din punctul tău de vedere, n-am făcut bine, dar punctul meu de vedere nu te afectează cu absolut nimic? Ceva de genul... vecinul de la 7 se supără teribil pentru că mi-am luat frigider şi nu maşină de spălat. Care-i faza? Puteam să-mi iau şi tanc, şi tot nu te-ar fi afectat cu nimic.

Da' nu, că vezi tu, trăim în comunitate; suntem o societate în miniatură. Trebuie clar să ştie dreapta ce face stânga, chiar dacă nu aparţin aceleaşi persoane. Da, m-a enervat colega care mi-a zis să tac, cu toate că nu vorbeam cu ea şi nici nu ştiu bine cum o cheamă; da' ea ştie multe... M-a enervat cutare care a decis că nu mai suntem "amici", în condiţiile în care, dacă l-aş vedea pe stradă, nu l-aş recunoaşte; dar, din solidaritate, a decis că am făcut ceva rău, total şi iremediabil. Şi da, m-a enervat alinierea planetelor din ultimul timp; că s-au decis să se joace cu mintea mea, toate în acelaşi timp. Da' cum pe ele n-am cum să le trag de atenţie, mă limitez la elemenţii umani.

P.S. - nervi de vineri.

Banii altor oameni

Pentru că tot suntem la capitolul inepţii şi băgat în ciorba altuia, azi va fi vorba tot despre bani. Banii altor oameni.

Că, vezi tu, dacă ai bani, e musai - da' musai, zic - să donezi. Că s-a întâmplat nu'ş ce catastrofă, că sunt nu'ş ce persoane care au neapărată nevoie, că există jdemii de cauze care aşteaptă cu braţele deschise ajutorul tău de neegalat. Că aşa e omeneşte. Că nu contează care sunt convingerile tale, nici că nu te afectează cu nimic soarta pitonilor cu guler verde, da' dacă ai, tre' să dai. Şi nu aşa, simbolic. Să se simtă. Să epateze gestul tău, să fie ca o întrecere cu care dă mai mult. Dacă nu faci chestia asta, eşti zgârcit, Hagi Tudose, strâns la pungă, nesimţit şi fără inimă.

Ei, pe bune? Da' cu ce te afectează, mă rog, contul meu din bancă? Cu ce te afectează că n-am dat nimic pentru sus-numiţii pitoni, în condiţiile în care nici măcar nu ştii cum arată? De ce actele caritabile sunt obligatorii? Poate pe mine mă doare fix la doi metri mai în faţă de restul lumii, şi nu dau pentru că-mi lipseşte gena aia altruistă. Poate m-am trezit cu faţa la cearşaf, nu mi-a ieşit cafeaua pe cât de tare o voiam, m-am fript când am băut prima înghiţitură, şi nu, n-am nici un chef să scriu azi un cec pentru cutare, a cărui soartă îmi e total indiferentă.

De unde e mentalitatea asta conform căreia, dacă dispui de cont în bancă, trebuie să-l împarţi cu cei mai puţin norocoşi? Păi, frate, poate chiar mi-am ros coatele pentru contul ăla, poate am transpirat şi n-am dormit mai mult de patru ore pe noapte. Poate doar am avut noroc. Da' asta nu înseamnă că tre' să mă fac frate de sânge cu toţi nefericiţii din lume, pentru că aş putea să le schimb o săptămână din viaţă. Şi poate cauzele alea, care pentru majoritate sunt de-o importanţă extremă, mie mi se par nimicuri; şi-n loc să donez pentru orfelinatul cutare, prefer să donez pentru un adăpost de câini. Da' vezi tu, că nici aşa nu-i bine. Cum poţi pune câinele în faţa copiilor? Ce fel de suflet eşti?

Păi, să ne înţelegem, dacă e să fim oameni, să fim cu toţii. Nu mai turna copil după copil dacă ştii că n-ai cu ce să-i creşti; sterilizează-ţi animalul de companie; aruncă-ţi hârtia la coş; nu te mai lua de ăla care ţi se pare că-i mai diferit; nu te mai duce seara acasă să-ţi iei la bătaie nevasta şi copilul; şi mai sunt câteva pe listă, dar măcar minimul dacă ar fi respectat, poate chiar n-am mai fi traşi de mânecă în fiecare lună pentru "acte de caritate".

Una la mână, e contul meu; dacă vreau să dau, dau, dacă nu, nu. Nu e nici o lege care să-mi impună să fiu bun, şi drept, şi milostiv. Doi la mână, dacă aleg să dau, dau cui vreau eu. Şi dacă vreau să mă apuc să tai cu foarfecele toate fondurile de care dispun, la fel de bine. De ce să-l intereseze pe cutare supa mea?

Aceeaşi chestie cu cerşetorii de pe stradă. Nu sunt obligat ca suferinţa afişată de el să-mi strârnească o lacrimă în colţul ochiului drept şi, ca reflex, să duc mâna la portofel. Majoritatea dintre ei n-ar putea să mă lase mai rece. Din când în când, apare câte unul care-mi "spune" ceva. Şi, ăluia, dacă am chef, îi dau. Şi nu, nu se cheamă zgârcenie. Se cheamă autoconservare. Pentru că nu sunt Cresus, şi dacă aş fi, m-aş uita cu atenţie în care parte îmi zboară cardul. Nu de alta, dar îmi place să ştiu ce, cum şi pentru cine fac ceva.

Trei monitoare

Merg la muncă în fiecare zi, 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, 4 săptămâni pe lună, şi aşa mai departe. Nu, nu mă omor după ceea ce fac, dar nici nu-mi displace teribil. Implică un calculator, nişte clienţi, vreo 2 baze – botezate baza 1 şi baza 2 – şi multă, multă răbdare. Uneori minuţiozitate, dar atât de multă că-mi vine să mă urc pe pereţi. Sunt o persoană rapidă; nu-mi place să bibilesc lucrurile mai mult decât trebuie, venit, văzut, rezolvat e de mine.



Aşa că da, când am văzut ce presupune Ati Eyefinity am făcut ochii mari. După cum spuneam, nu-s workoholic, da’ asta chiar mi-ar simplifica stilul de muncă. Pentru că poţi să conectezi 3 monitoare la aceeaşi placă video, şi-am înţeles că Amd-ul vrea să ajungă la 6 monitoare conectate la aceeaşi placă în curând. Asta, din punctul meu de vedere, înseamnă cam aşa:
Camelia ajunge la muncă. Deschide un singur comp şi trei monitoare. Ia un client care aşteaptă un răspuns la scrisorica pe care cu pasiune a scris-o, şi-o citeşte în monitorul no 1. În monitorul no 2 are aşezată baza 1, în care-i răspunde clientului, iar pe monitorul no 3 o aşteaptă cuminte baza 2, în care dă de veste întregului sistem cum a empatizat cu clientul. Fără minimizat tot timpul ferestre, fără să mai obosească în mod excesiv Tab-ul, fără să se mai chinuie să-şi aducă aminte ce voia domnul client şi să facă drumuri du-te vino între scrisoare şi baze. Vizibilitate totală. Timp de răspuns redus cu mult, productivitate crescută, Camelia mai relaxată, clientul mai fericit, şi toate astea doar cu 3 monitoare.

Da, am înţeles că Eyefinity ar fi şmecherie curată şi pentru jocuri, pentru că vezi şi stânga şi dreapta fără probleme; da’ la muncă n-am voie să mă joc, deci las partea asta deoparte.

Revenind la muncă. Da, Eyefinity mi-ar uşura munca. Mă întreb însă dacă n-ar face-o atât de uşoară încât să nu mai fie nevoie de „elemenţi umani” în spatele monitoarelor...

P.S. – SuperBlog 2010, etapa 3.

...să arunce primul piatra

Am auzit o discuţie; una foarte serioasă, în care lumea îşi dădea cu părerea despre cum se duc banii dintr-un salariu pe vicii. Una cu un deget întins acuzator asupra persoanelor care, din ce câştigă într-o lună, îşi cumpără - pe lângă alte chestii - ţigări, ba chiar mai au tupeul să-şi mai ia şi o bere, o sticlă de vin sau un coniac. Că cică alea-s vicii, şi cum îţi permiţi să arunci banii pe fereastră, pentru nişte vicii. Banii daţi pe ţigări, sunt bani arşi, cei daţi pe-o sticlă de vin sunt pierduţi din start. Sprânceana mea de fumător de profesie s-a ridicat instantaneu. S-a încăpăţânat să rămână acolo, cu toate că m-am chinuit s-o aduc în poziţia iniţială.

Adică, de ce se chinuie unii să moară de grija altora? Chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi calculezi mie bugetul pentru a trage concluzia că salariul meu se duce pe vicii? Păi, frate, după o lună, după ce scot tot ce am pe card, pot să mă duc şi să-i arunc în Dunăre, fără să te isterizezi. Aşa, că-mi cumpăr ţigări, ţi se zburlesc toate cele şi te gândeşti aşa, că ar fi fain să-mi acuzi viciul, plăcerea, modul de viaţă.

Păi, să ne înţelegem. Cică a fuma e un viciu. Da' de ce? Cine a hotărât chestia asta? Cine s-a trezit aşa, dis de dimineaţă şi a decretat că fumatul nu e bun, deci trebuie să aruncăm un ochi rău celor care o fac, ba chiar să ne băgăm cu bocancii în viaţa lor, să-i tragem de mânecă, să le arătăm că nu merg pe calea cea dreaptă şi să-i aducem aşa, în rând cu lumea aia normală şi sănătoasă, care nu bea, nu fumează, strânge banul la ciorap, şi mamă, câte chestii face de banii ăia. Că dacă aş aduna toţi banii pe care-i dau pe ţigări pe o lună, aş plăti rata la o casă. Aşa, şi? De ce ai impresia că nu ştiu chestia asta? De ce ai impresia că aş vrea să plătesc rata la o casă, sau la o maşină, sau că aş vrea să fac orice altceva cu banii ăia decât fac deja? Nu avem cu toţii aceleaşi priorităţi. Mie nu mi-a trecut prin cap să-ţi spun cât eşti de trist că da, plăteşti 20 de ani rata la o casă, dar n-ai parte de măcar o ieşire pe săptămână; poate că prioritatea mea nu e casa aia care o să fie cândva a mea, ci fumul din fiecare dimineaţă, de la cafea. Cine eşti, mă rog, să te pronunţi că nu fac bine? Cine eşti ca măcar să te gândeşti că aş vrea să fiu ca tine, să trăiesc viaţa ta, oricât de ferictă ţi s-ar părea ţie? Poate mie-mi place de mor viaţa mea, chiar dacă tu o vezi aşa, mai fără sens. Poate nonsensul e idealul pentru mine. Poate că, dacă nu eşti de acord cu stilul meu de a trăi, ar trebui să închizi ochii când treci pe lângă mine; poate că sferele noastre nici n-ar trebui să se intersecteze, te-ai gândit vreodată la asta, înainte de a mă acuza?

Că fumatul nu face bine. Wow! Pe bune? Şi eu care mă gândeam că îmi întăresc sistemul imunitar fumând; că voi ajunge să fiu nemuritor datorită lui. C'mon! Dacă am un salariu pe care-mi permit să-l cheltuiesc, probabil am mai mult de 16 ani, şi-am trecut de vremea în care fumam din teribilism. Poate că ştiu şi eu că-mi face rău, da' mă cam doare la bască.

Dacă mă gândesc bine, eu dau bani pe ţigări, şi e considerat viciu. Alţii îşi dau toţi banii pe mâncare, şi ăla nu e viciu. Da' de ce? Păi, dacă eşti cât malu' cu zorele, şi continui să bagi în tine, nu-ţi face rău? Cantitatea aia de grăsime care se acumulează, nu e la fel de malefică? Dacă mori de prea mult fumat sau de prea multă mâncare, nu înseamnă că tot de viciu ai murit? Da' nu, că vezi tu, că mâncarea nu se pune, că ea te ţine în viaţă. Şi cine te-a minţit că eu n-aş mânca? Doar că nu-mi fac un scop din asta. Şi dacă unii nu se abţin de la mâncat, eu nu mă abţin de la ţigări. Da' de ei nu se ia nimeni că ar mânca prea mult, că s-ar putea să moară sufocaţi în propria grăsime, că inima aia n-o să mai poată duce la un moment dat.

Pe pachetele de ţigări sunt ameninţări sinistre; poze, mesaje pline de miez, chestii care te pun în gardă în legătură cu ce ai putea păţi dacă fumezi. Eu una n-am văzut, în schimb, pe nici un pachet de carne, pe nici o tăviţă de cârnaţi, pe nici o bucată de şuncă vreun avertisment legat de obezitate, creşterea colesterolului, sau afecţiuni cardiace. N-am văzut nici o poză cu oameni obezi, nici un deget moralizator, nici un cuvânt despre cât de greu e să slăbeşti, despre riscurile la care te expui dacă mănânci prea mult.

Şi strig din toţi plămânii mei plini de fum, dar şi cu toată fiinţa mea lipsită de grăsime, DISCRIMINARE! Dacă ţi se năzare să te iei de vicii, ia-te de toate; dacă eşti atât de pur şi de curat, aruncă tu primul piatra. Dacă nu, ciocu' mic. Vezi-ţi de ciorba ta şi lasă-mă pe mine-n pace. Pe mine, şi pe toţi vicioşii din lume, pentru că n-am băgat mâna-n buzunarul nimănui pentru a ne întreţine viciul; şi dac-o fi să crăp la un moment dat, ştiu c-o fac pe barba mea. În stilul meu, cu capul sus. Pentru că, dacă mie ar trebui să-mi fie ruşine că fumez, atunci ruşine vouă, celor care mâncaţi, şi ruşine vouă, care faceţi colecţie de timbre, şi vouă, colecţionari de haine, şi tuturor celor care vă alimentaţi orice pasiune, cât de mică. Ruşine vouă, celor care încercaţi să trăiţi aşa cum vreţi!