The Fray - Heartless de Mplay
Enjoy!
vineri, 6 mai 2011
joi, 5 mai 2011
Coliba vraciului
În fiecare primăvară mergeam la cules de pelin. În primă fază pe un câmp, lângă o baltă, undeva pe unde trecea din când în când trenul, şi trebuia să te dai de pe şine, să nu te taie trenu', pentru că asta ar fi fost destul de grav. Dup-aia câmpul s-a transformat jumătate în fabrică de Coca-Cola, jumătate în cimitir. Şi-un timp am continuat să adun pelin de pe lângă baltă, şi-apoi i-am lăsat doar pe ai mei să se ocupe de partea asta. Da' încă mai fac cură cu pelin în fiecare an.
Cu păpădiile nu prea le-am avut, da' doamna mamă se dispera şi după ele. Muşeţelul se aduna din afara oraşului, tot de pe câmpuri uitate de alţii. Pentru tei se căţăra taică-meu prin copaci şi da, încă mai vezi pe Domnească lume cu scăriţe şi sacoşe, care deposedează copacii de flori. Să fie pentru ceai.
Şi ştiam plante pentru insomnii, pentru dureri de bură, pentru stomac, pentru ficat şi pentru toate chestille care se îngrămădesc în mine. Dacă nu aveam planta în forma ei originală, pac! ceaiul la pliculeţ. Başca un regiment de suplimente alimentare pe bază de plante. Le-am încercat, au mers. Nu cred că-s "leacuri băbeşti" şi fără de sens, chiar ştiu că merg.
Şi-aud zilele trecute că vor să le scoată de pe piaţă. Zvon, am zis. Şi-apoi am văzut că zvonul se-nmulţeşte, şi cică e pe bune. Nu, nu mă interesează teoria conspiraţiei; puţin îmi pasă dacă se scot pentru că s-au gândit unii că nu-s bune, sau doar din motive de monopol farmaceutic. Prea puţin mă interesează scopul, atât timp cât pe mine mă atinge rezultatul. Aveam o relaţie specială cu pilulele din plante; şi cu ceaiurile alea pe care le studiam, le comparam şi dup-aia nimeream cu câte 3 în geantă. Şi-acu' să aflu că vor să le scoată, să le desfiinţeze, să le omoare, biata mea inimă nu poate suporta. Şi mai că m-aş duce să-mi iau un Extraveral, da' acu' nu mai ştiu sigur dacă Extraveralul e inclus pe lista neagră, sau a scăpat ca prin urechile acului. Şi să nu se mire nimeni dacă mă apuc de preparat pastile; dacă noul meu hobby va fi strivitul şi maceratul de plante; dacă îmi voi fi găsit vocaţia în vraci. Câmpuri sunt multe şi dacă voi avea chef de supliment ierbos, care nu se mai găseşte în farmacii, cine o să mă oprească? La urma urmei, am auzit de bomboane Raffaello de casă; cât de greu poa' să fie să faci şi Extraveral de casă?
Pân' la următoarea idee, la bună vedere!
Cu păpădiile nu prea le-am avut, da' doamna mamă se dispera şi după ele. Muşeţelul se aduna din afara oraşului, tot de pe câmpuri uitate de alţii. Pentru tei se căţăra taică-meu prin copaci şi da, încă mai vezi pe Domnească lume cu scăriţe şi sacoşe, care deposedează copacii de flori. Să fie pentru ceai.
Şi ştiam plante pentru insomnii, pentru dureri de bură, pentru stomac, pentru ficat şi pentru toate chestille care se îngrămădesc în mine. Dacă nu aveam planta în forma ei originală, pac! ceaiul la pliculeţ. Başca un regiment de suplimente alimentare pe bază de plante. Le-am încercat, au mers. Nu cred că-s "leacuri băbeşti" şi fără de sens, chiar ştiu că merg.
Şi-aud zilele trecute că vor să le scoată de pe piaţă. Zvon, am zis. Şi-apoi am văzut că zvonul se-nmulţeşte, şi cică e pe bune. Nu, nu mă interesează teoria conspiraţiei; puţin îmi pasă dacă se scot pentru că s-au gândit unii că nu-s bune, sau doar din motive de monopol farmaceutic. Prea puţin mă interesează scopul, atât timp cât pe mine mă atinge rezultatul. Aveam o relaţie specială cu pilulele din plante; şi cu ceaiurile alea pe care le studiam, le comparam şi dup-aia nimeream cu câte 3 în geantă. Şi-acu' să aflu că vor să le scoată, să le desfiinţeze, să le omoare, biata mea inimă nu poate suporta. Şi mai că m-aş duce să-mi iau un Extraveral, da' acu' nu mai ştiu sigur dacă Extraveralul e inclus pe lista neagră, sau a scăpat ca prin urechile acului. Şi să nu se mire nimeni dacă mă apuc de preparat pastile; dacă noul meu hobby va fi strivitul şi maceratul de plante; dacă îmi voi fi găsit vocaţia în vraci. Câmpuri sunt multe şi dacă voi avea chef de supliment ierbos, care nu se mai găseşte în farmacii, cine o să mă oprească? La urma urmei, am auzit de bomboane Raffaello de casă; cât de greu poa' să fie să faci şi Extraveral de casă?
Pân' la următoarea idee, la bună vedere!
miercuri, 4 mai 2011
Yo mama
Când vine vorba despre mine şi copiii şi spun că nu, nu vreau să contribui la popularea planetei, de cele mai multe ori vine replica aia: "dacă mama ta ar fi gândit aşa..." Degeaba m-aş agita să explic că 1. nu-mi plac; 2. nu sunt eu aia care să împingă un căruţ; 3. chiar dacă mi-ar plăcea, m-aş gândi înainte dacă am cum să-l cresc fără să plângă după o ciocolată şi aş ajunge la concluzia că cel mai probabil nu. Vajnicii apărători ai maternităţii vor veni imperturbabili cu aceeaşi replică; de parcă şi-au luat doctoratul în "cum să spui asta mai cu patos".
E simplu: dacă doamna mamă ar fi gândit aşa, cel mai proabil eu n-aş fi aici, scriind despre asta. E la mintea cocoşului. S-ar fi găsit în schimb alte doamne mame care să scoată pe bandă rulantă Camelii după Camelii şi dintre toate, una poate că s-ar fi nimerit să fiu eu. Şi dacă nu, ghinion! Dacă ar fi fost ghinion, eu n-aş fi avut cum să mă gândesc la asta, pentru că n-aş fi existat; nu m-ar fi afectat, nu m-ar fi atins cu nimic. E ca şi cum ai spune " dacă mama lui Hitler s-ar fi gândit înainte dacă să păstreze sau nu sarcina..." Nu, nu s-a gândit. La fel, ghinion.
Degeaba-mi spui acu' după 27 de ani că nu gândesc ok nevrând copii, pentru că dacă mama... Întoarce, frate, timpul; dă-l înapoi; fă-o pe doamna mamă să se răzgândească. N-ai cum. Şi-atunci de ce-mi vii cu replica asta obosită? Nici măcar un sfert de argument nu este. E aşaaa, hai să ne jucăm de-a ce-ar fi dacă n-ar fi. Inutil şi stupid.
Iar faptul că doamna mamă a avut geniala inspiraţie de a nu gândi ca mine, nu înseamnă că şi eu tre' să fac acelaşi lucru. Am trecut de perioada în care fiicele trebuiau să calce pe urmele mamelor; şi idealul meu în viaţă nu e să fiu ca mama. Mi se pare pierdere de timp să vrei să recreezi viaţa altcuiva. Una ai, şi pe aia s-o faci copia fidelă a ceva ce a fost deja? Exist - indubitabil. Mai e loc de încă unul? La fel, indubitabil. Dar vreau asta? Nici în ruptul capului. Aşa că las-o pe mama în pace, pentru că deja trecem la altă categorie; yo mama. Şi nu se ştie cine cedează primul.
Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!
E simplu: dacă doamna mamă ar fi gândit aşa, cel mai proabil eu n-aş fi aici, scriind despre asta. E la mintea cocoşului. S-ar fi găsit în schimb alte doamne mame care să scoată pe bandă rulantă Camelii după Camelii şi dintre toate, una poate că s-ar fi nimerit să fiu eu. Şi dacă nu, ghinion! Dacă ar fi fost ghinion, eu n-aş fi avut cum să mă gândesc la asta, pentru că n-aş fi existat; nu m-ar fi afectat, nu m-ar fi atins cu nimic. E ca şi cum ai spune " dacă mama lui Hitler s-ar fi gândit înainte dacă să păstreze sau nu sarcina..." Nu, nu s-a gândit. La fel, ghinion.
Degeaba-mi spui acu' după 27 de ani că nu gândesc ok nevrând copii, pentru că dacă mama... Întoarce, frate, timpul; dă-l înapoi; fă-o pe doamna mamă să se răzgândească. N-ai cum. Şi-atunci de ce-mi vii cu replica asta obosită? Nici măcar un sfert de argument nu este. E aşaaa, hai să ne jucăm de-a ce-ar fi dacă n-ar fi. Inutil şi stupid.
Iar faptul că doamna mamă a avut geniala inspiraţie de a nu gândi ca mine, nu înseamnă că şi eu tre' să fac acelaşi lucru. Am trecut de perioada în care fiicele trebuiau să calce pe urmele mamelor; şi idealul meu în viaţă nu e să fiu ca mama. Mi se pare pierdere de timp să vrei să recreezi viaţa altcuiva. Una ai, şi pe aia s-o faci copia fidelă a ceva ce a fost deja? Exist - indubitabil. Mai e loc de încă unul? La fel, indubitabil. Dar vreau asta? Nici în ruptul capului. Aşa că las-o pe mama în pace, pentru că deja trecem la altă categorie; yo mama. Şi nu se ştie cine cedează primul.
Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!
marți, 3 mai 2011
Pierdut
Bunică-mea era ortodoxă. Ca orice ortodox care se respectă, avea o slăbiciune pentru sfinţii catolici. Sfântul Anton era în top. Şi-avea o cărţulie specială, moştenită din vremuri de demult, în care erau tot felul de rugăciuni, pentru diverse chestii: de la însănătoşire, la reuşită la examene. Cea care m-a fascinat a fost aia pentru găsirea lucrurilor pierdute. Teoretic, dacă pierdeai ceva, te duceai la rugăciunea cu pricina, şi sfântul Anton se ocupa personal de găsirea chestiei pierdute; sau se ocupa de tine, altfel încât să te duci direct la locul în care ai pierdut ce-ai pierdut tu acolo. Ştiu c-am încercat-o şi eu; n-aş putea spune sigur dacă mi-a ieşit sau nu. Nu mai ţin minte, ca să spun drept. Dar cărţulia există încă, cu tot cu rugăciune; pusă bine de mine.
Dacă nu te încântă sfântul, atunci poţi încerca altceva: pui toate oalele din casă cu fundu' în sus. Şi clar găseşti ce ai pierdut. Dacă n-ai oale, sau nu vrei să-ţi baţi capul cu ordinea de după, apelezi la varianta prescurtată: o ceşcuţă cu fundul în sus. Şi-o laşi aşa acolo, până când găseşti, sau până când uiţi ce-ai pierdut, şi treci mai departe.
Dacă ai pierdut bani, stai fără grijă; nu-i vei găsi. Dar clar cineva se va bucura de ei, deci nu-ţi face sânge rău. Totul e spre bine. Dacă ţi-ai pierdut pisica, faci ca mine: o cauţi până înnebuneşti; pui anunţuri, dai mass-uri, vorbeşti cu amicii să răspândească vestea, poate-poate. Nu, de cele mai multe ori n-o vei găsi. Da' e posibil s-o găsească altcineva şi s-o păstreze, şi te poţi amăgi cu gândul că-i va fi bine. Dacă pierzi în mod inexplicabil o bijuterie, există două variante: ori n-o mai găseşti never-ever; ori o găseşti şi, dacă te încăpăţânezi s-o porţi, o mai pierzi de câteva ori, până când n-o mai găseşti deloc. Asta e şusta cu biju-urile: dacă nu vor să stea la tine, nu stau şi pace bună. Dacă ţi-ai pierdut cheile, schimbă yala. Dacă ai obiceiul de a pierde orice, obişnuieşte-te cu ideea; asta e. Nu ţine de a fi mai atent; ia-o ca pe-un talent rar întâlnit: acela de a pierde lucruri pe care alţii nu le-ar pierde nici într-o mie de ani. Crede-mă pe cuvânt, eşti aproape unic.
Şi tot din categoria pierderilor: dacă-ţi pierzi capul după cineva, slabe şanse să ţi-l regăseşti curând; dacă-ţi pierzi minţile, rareori îţi vor fi înapoiate; dacă-ţi pierzi sufletul, îl cauţi până-ţi pierzi şi trupul. Dacă te pierzi pe tine, îţi trebuie timp pentru a te regăsi dar, de cele mai multe ori, ai şanse de reuşită; trebuie doar să vrei. Şi dacă-ţi pierzi şirul gândurilor, ia-o de la capăt; reciteşte şi poate-ţi revii. Poate.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
Dacă nu te încântă sfântul, atunci poţi încerca altceva: pui toate oalele din casă cu fundu' în sus. Şi clar găseşti ce ai pierdut. Dacă n-ai oale, sau nu vrei să-ţi baţi capul cu ordinea de după, apelezi la varianta prescurtată: o ceşcuţă cu fundul în sus. Şi-o laşi aşa acolo, până când găseşti, sau până când uiţi ce-ai pierdut, şi treci mai departe.
Dacă ai pierdut bani, stai fără grijă; nu-i vei găsi. Dar clar cineva se va bucura de ei, deci nu-ţi face sânge rău. Totul e spre bine. Dacă ţi-ai pierdut pisica, faci ca mine: o cauţi până înnebuneşti; pui anunţuri, dai mass-uri, vorbeşti cu amicii să răspândească vestea, poate-poate. Nu, de cele mai multe ori n-o vei găsi. Da' e posibil s-o găsească altcineva şi s-o păstreze, şi te poţi amăgi cu gândul că-i va fi bine. Dacă pierzi în mod inexplicabil o bijuterie, există două variante: ori n-o mai găseşti never-ever; ori o găseşti şi, dacă te încăpăţânezi s-o porţi, o mai pierzi de câteva ori, până când n-o mai găseşti deloc. Asta e şusta cu biju-urile: dacă nu vor să stea la tine, nu stau şi pace bună. Dacă ţi-ai pierdut cheile, schimbă yala. Dacă ai obiceiul de a pierde orice, obişnuieşte-te cu ideea; asta e. Nu ţine de a fi mai atent; ia-o ca pe-un talent rar întâlnit: acela de a pierde lucruri pe care alţii nu le-ar pierde nici într-o mie de ani. Crede-mă pe cuvânt, eşti aproape unic.
Şi tot din categoria pierderilor: dacă-ţi pierzi capul după cineva, slabe şanse să ţi-l regăseşti curând; dacă-ţi pierzi minţile, rareori îţi vor fi înapoiate; dacă-ţi pierzi sufletul, îl cauţi până-ţi pierzi şi trupul. Dacă te pierzi pe tine, îţi trebuie timp pentru a te regăsi dar, de cele mai multe ori, ai şanse de reuşită; trebuie doar să vrei. Şi dacă-ţi pierzi şirul gândurilor, ia-o de la capăt; reciteşte şi poate-ţi revii. Poate.
Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!
luni, 2 mai 2011
E pavat cu bune intenţii
Cică era mai simplu în copilărie. Puteai face ce vroiai, fără să tragi prea mult consecinţele. Eu zic că doar aveam memoria mai scurtă şi orice ar fi părut grav se ştergea mai uşor, cu primul pahar de suc la dozator sau îngheţată la cornet; ba chiar c-o gumă cu surpriză. Şi pentru că nu ne puneam prea multe întrebări existenţiale; sau ni le puneam, da' nu le numeam aşa de pompos. Pur şi simplu te-ntrebai, găseai sau nu răspunsul, treceai mai departe; nu stăteai să le întorci pe toate părţile posibile, nu te complicai, nu-ţi creai dileme. Eu aşa cred.
Din categoria "dileme de adult", ce contează mai mult: intenţia sau rezultatul?
Mă căţărasem pe garduri să adun frunză de viţă de vie; da, pentru sarmale. Intenţia? Să adun frunză de viţă de vie pentru sarmale. Rezultatul? Se pare că se chema furt, pentru că nu-mi aparţinea; n-a contat că era peste gard deci, teoretic, nu era proprietatea nimănui, ci bun public.
Vrei un post la care mai râvneşte cineva. Intenţia - să-ţi fie ţie bine. Rezultatul - dacă-l primeşti, altcineva va suferi, pentru că n-a fost cel ales. Poate nu e cel mai grozav exemplu, dar poate fi aplicat în multiple situaţii.
Şi mi se strepezesc dinţii când aud că "a avut cele mai bune intenţii". Păi, nu-mi pasă, frate, ce intenţii ai avut tu; cu ce gând te-ai trezit dimineaţa, te-ai târât pân' la ibric, ai dezvoltat intenţia cât timp mai erai încă în papuci de casă şi dup-aia ai dat fuga s-o transformi în faptă. Poate chiar ai avut cele mai onorabile intenţii; da' nu-ţi vede nimeni intenţia, îţi vede produsul finit. Şi dacă se-ntâmplă să dai greş cu el, atunci poţi inventa nu'ş ce intenţii care să te scuze. Cu regret te informez, intenţia nu se pedepseşte; dar nici nu poate fi folosită drept scuză.
Pentru că nu mai trece totul cu un cubuleţ de zahăr, ia intenţia aia; întoarce-o pe toate părţile, vezi dacă se pupă cu ce ar trebui să iasă în final, şi de-abia dup-aia aruncă-te după ea. S-ar putea ca buna ta intenţie să se transforme în sânge pe pereţi. Să explodeze cât încă o mai ţii în mână şi să te trezeşti fără degete; sau, mai rău, fără o bucată considerabilă din tine. Bye-bye bune intenţii, hello păreri de rău. Şi pe bune că d'asta ai neuroni. Să-i foloseşti, oricât de greu ar părea la început. În timp e posibil să-nveţi cum; dacă nu, renunţă la intenţii. E mai sigur pentru toată lumea.
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
Din categoria "dileme de adult", ce contează mai mult: intenţia sau rezultatul?
Mă căţărasem pe garduri să adun frunză de viţă de vie; da, pentru sarmale. Intenţia? Să adun frunză de viţă de vie pentru sarmale. Rezultatul? Se pare că se chema furt, pentru că nu-mi aparţinea; n-a contat că era peste gard deci, teoretic, nu era proprietatea nimănui, ci bun public.
Vrei un post la care mai râvneşte cineva. Intenţia - să-ţi fie ţie bine. Rezultatul - dacă-l primeşti, altcineva va suferi, pentru că n-a fost cel ales. Poate nu e cel mai grozav exemplu, dar poate fi aplicat în multiple situaţii.
Şi mi se strepezesc dinţii când aud că "a avut cele mai bune intenţii". Păi, nu-mi pasă, frate, ce intenţii ai avut tu; cu ce gând te-ai trezit dimineaţa, te-ai târât pân' la ibric, ai dezvoltat intenţia cât timp mai erai încă în papuci de casă şi dup-aia ai dat fuga s-o transformi în faptă. Poate chiar ai avut cele mai onorabile intenţii; da' nu-ţi vede nimeni intenţia, îţi vede produsul finit. Şi dacă se-ntâmplă să dai greş cu el, atunci poţi inventa nu'ş ce intenţii care să te scuze. Cu regret te informez, intenţia nu se pedepseşte; dar nici nu poate fi folosită drept scuză.
Pentru că nu mai trece totul cu un cubuleţ de zahăr, ia intenţia aia; întoarce-o pe toate părţile, vezi dacă se pupă cu ce ar trebui să iasă în final, şi de-abia dup-aia aruncă-te după ea. S-ar putea ca buna ta intenţie să se transforme în sânge pe pereţi. Să explodeze cât încă o mai ţii în mână şi să te trezeşti fără degete; sau, mai rău, fără o bucată considerabilă din tine. Bye-bye bune intenţii, hello păreri de rău. Şi pe bune că d'asta ai neuroni. Să-i foloseşti, oricât de greu ar părea la început. În timp e posibil să-nveţi cum; dacă nu, renunţă la intenţii. E mai sigur pentru toată lumea.
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
duminică, 1 mai 2011
Fals cosmetic
Dacă mi-aş băga oricând degetele în toate fardurile dintr-o trusă de machiaj, cutia cu gene false nu mă atrage. Stau ele liniştite acolo, aşteptând să fie prelucrate şi lipite peste alea originale, şi nu mă tentează să le pipăi. Pot fi ele cele mai fine, cele mai şmechere gene false ever, pe mine mă dă peste cap faza că-s false. Dacă le văd deja montate, nu mai am nici o problemă; ba chiar e foarte posibil să nu mă prind că nu-s naturale. Dar, atât timp cât nu sunt însoţite de elementul uman, mă sperie. Puţin.
Puţin mai mult mă sperie unghiile false. Nu alea de le cumperi de la magazin, şi le lipeşti, şi ţin puţin timp, dar îndeajuns încât să-ţi faci damblaua de a avea unghii lungi. Nu, alea sunt ok. Le văd ca pe o joacă. Ce mă sperie cu adevărat sunt alea lucrate cu gel, peste unghia proprie şi personală, pe care tre' să le scoţi cu drujba dacă vrei să-ţi mai vezi vreodată degetul iniţial.
Şi-am văzut, frate, multe tipuri, pe multe gagici. Mai rotunde, mai pătrate, mai lungi sau mai împopoţonate. Arme albe, zic, şi nu-mi schimb părerea. Păi cum altcumva, când le vezi groase, nefireşti pe degete, total nepotrivite cu conformaţia şi structura mâinii? Puţine gagici am văzut care să-şi fi făcut unghii false şi chiar să arate uman. În rest, parcă le-am modelat eu; eşec total, pentru că toate le vor luuuungi şi încondeiate ca un ou de Paşti. Incomode, violente, inestetice. Mă sperie.
Ultimele pe listă, bugabu-ul total, sunt lentilele de contact. Adică ai aşa, nişte bucăţi de sticlă pe care ţi le bagi în ochi, de bună voie şi nesilită de nimeni. Le îndeşi să intre ca lumea, poţi să le mişti pe glob, dup-aia îţi bagi degetu'-n ochi şi le scoţi. AAAAAAAAA! Teroare maximă.
Recunosc, m-a fascinat ideea de a-mi schimba culoarea ochilor; în ceva ciudat, turbat, eventual câte o culoare în fiecare zi. Da' când am văzut cum se pun, mi-a trecut şi chef, şi entuziasm, şi tot. Başca picăturile pe care tre' să le pui; pic, pic în fiecare ochi. Reci, umede, de-a dreptul terifiante. Relaţia mea cu ochii de altă culoare s-a terminat înainte de a începe; am ras total şi intenţia, şi ideea. Mai bine pentru sănătatea mea mentală.
Concluzie? Ce nu fac femeile pentru frumuseţe (sau pentru schimbare)... Spun ok, până-n momentul în care simt falsul; atunci s-a dus totul.
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
Puţin mai mult mă sperie unghiile false. Nu alea de le cumperi de la magazin, şi le lipeşti, şi ţin puţin timp, dar îndeajuns încât să-ţi faci damblaua de a avea unghii lungi. Nu, alea sunt ok. Le văd ca pe o joacă. Ce mă sperie cu adevărat sunt alea lucrate cu gel, peste unghia proprie şi personală, pe care tre' să le scoţi cu drujba dacă vrei să-ţi mai vezi vreodată degetul iniţial.
Şi-am văzut, frate, multe tipuri, pe multe gagici. Mai rotunde, mai pătrate, mai lungi sau mai împopoţonate. Arme albe, zic, şi nu-mi schimb părerea. Păi cum altcumva, când le vezi groase, nefireşti pe degete, total nepotrivite cu conformaţia şi structura mâinii? Puţine gagici am văzut care să-şi fi făcut unghii false şi chiar să arate uman. În rest, parcă le-am modelat eu; eşec total, pentru că toate le vor luuuungi şi încondeiate ca un ou de Paşti. Incomode, violente, inestetice. Mă sperie.
Ultimele pe listă, bugabu-ul total, sunt lentilele de contact. Adică ai aşa, nişte bucăţi de sticlă pe care ţi le bagi în ochi, de bună voie şi nesilită de nimeni. Le îndeşi să intre ca lumea, poţi să le mişti pe glob, dup-aia îţi bagi degetu'-n ochi şi le scoţi. AAAAAAAAA! Teroare maximă.
Recunosc, m-a fascinat ideea de a-mi schimba culoarea ochilor; în ceva ciudat, turbat, eventual câte o culoare în fiecare zi. Da' când am văzut cum se pun, mi-a trecut şi chef, şi entuziasm, şi tot. Başca picăturile pe care tre' să le pui; pic, pic în fiecare ochi. Reci, umede, de-a dreptul terifiante. Relaţia mea cu ochii de altă culoare s-a terminat înainte de a începe; am ras total şi intenţia, şi ideea. Mai bine pentru sănătatea mea mentală.
Concluzie? Ce nu fac femeile pentru frumuseţe (sau pentru schimbare)... Spun ok, până-n momentul în care simt falsul; atunci s-a dus totul.
Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
