Din trecut - III

Cum arăta o miresă atunci, fără să se intrebe dacă tortul a fost bun, cât a fost darul, sau cine s-a combinat cu cine.



Fotografia Universal, Emanoel N. Kiriacopel Galatz Str.Gen.Berthelot 42(Mavramol)


4.02.1924

Din trecut - II

Fotografia High-life sub Hotel Concordia


15.10.1923

Din trecut - I

Nu stiu mare lucru despre cei de aici, dar îmi place să cred că s-au distrat bine în ziua aia, că n-a plouat, că au fost fericiţi.

Fotografii

Îmi plac pozele. Mai ales cele bine făcute, clare, cu un subiect sau un mesaj poofy. Îmi plac pozele artistice, pozele de război, pozele alb-negru, sepia şi color. Mai nou, oricine îşi permite să-şi cumpere un aparat foto - spre deosebire de copilăria mea, când a avea cu ce să faci poze era un lux - şi, cu puţin exerciţiu, puţină inspiraţie şi multă pasiune, poate face cele mai faine poze ever. Giga de poze, stocate în calculator, dosare întregi în care trebuie doar să dai "search" şi nimereşti ceea ce căutai. Îmi place nivelul la care a ajuns arta fotografică azi. Şi totuşi nu pot scăpa de pasiunea pentru trecut, când poză însemna o bucată de carton, pe care o dădeai din mână în mână pentru a te lăuda cu ceea ce ai făcut. Îmi place senzaţia de poză alb-negru, cu marginile zimţate, în care întotdeauna ieşeam cu un zâmbet cam tâmp; primele poze color, cam spălăcite, şi pozele color din adolescenţa mea, lucioase, din loc în loc cu câte o amprentă imprimată, pentru că n-am avut răbdare să se usuce cerneala, cu prima tunsoare "emo" de după liceu, cu toate amintirile pe care nu trebuie să dai click, ci doar să dai mai departe.

Şi mai frumoase mi se par pozele vechi. Dar atât de vechi, că abia poţi recunoaşte personajul, sau în care personajele sunt atât de vechi, încât nici bunica nu-ţi poate spune exact despre cine e vorba. Oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar care sunt legaţi de tine printr-o poveste sau printr-o picătură de sânge.

Pozele de mai sus fac parte din trecutul meu inconştient.

Vopsele de faţă

Am observat că, în general, pentru o femeie există o categorie de chestii (obiecte, utilităţi, minunăţii) care o face să zâmbească instantaneu. Machiajul. De orice fel, culoare, mărime, însă nu orice fel de marcă. Cu toate că şi aici părerile sunt împărţite...
Intră cu o femeie într-un magazin cu "smack-uri" şi observă: ochii încep să-i strălucească într-un mod ciudat, fruntea i se descreţeşte (chiar dacă, cu un minut înainte, era în stare să ia la bătăie pe toată lumea), spatele i se îndreaptă, tocurile parcă sunt mai înalte decât cei 10 cm originali, gesticulează altfel, vorbeşte altfel, are o anumită aură care o înconjoară, deja poţi simţi miros de mir şi smirnă, din moment în moment te aştepţi să-i apară stigmatele. E o transformare în toată puterea cuvântului.
Imediat ce a intrat, vrea să testeze. Zece de tipuri de rujuri, douăzeci de fonduri de ten, o mie de pudre, o multitudine de farduri - fard de pleoape, fard de obraz, fard cu minerale, fard lichid, fard cu semiminerale şi fără parabeni, fard anticomedogen, fard pentru strălucire, fard pastel, fard sidefat, fard cremos -, în fine, o grămadă de chestii care mă bagă în ceaţă mai mult decât integralele compuse pe care nu le-am făcut niciodată la matematică.
După ce testează, compară. "Fondul ăsta de ten are o textură mai catifelată, dar celălalt are putere de acoperire mai mare. Ăsta se mulează după culoarea tenului, dar celălalt dă o strălucire aparte şi nici nu încarcă tenul. Nici nu-l simţi, şi rezistă până la 12 ore. Rujul lichid are mai multe nuanţe, dar cel tradiţional e rezistent la transfer. Ba nu, uite, şi ăsta lichid e rezistent, dar parcă are şi efect de gloss şi nu mă avantajează. Fardul ăsta cu minerale se aplică atât de uşor, uite ce pensulă moale are, trebuie să fie din păr natural, altfel nu ar fi atât de maleabilă. Tuşul ăsta e cremos, poţi face dungile cu mai mare precizie decât cu celălalt, şi cu două nuanţe poţi obţine aparenţa aia de smokey eyes pe care ţi-am arătat-o ieri..."
Lista poate continua, bineînţeles.

Odată ieşită din raiul cosmetic, încărcată de pungi, pungişoare, punguliţe, sacoşele biodegradabile şi cosmetice ultimul răcnet, preamărirea continuă cu descrierea fiecărui produs cumpărat în parte. În fiecare zi, până când realizează că trebuie să mai cumpere un fond de ten pentru că actualul, în ciuda capacităţii lui deosebite de acoperire, nu se mai împacă cu porii şi nici cu nuanţa tenului deja puţin bronzat.
And again...

Concluzia, dacă vrei să faci o femeie fericită, du-te cu ea cât mai des într-un magazin de "vopsele de faţă" - expresia aparţine cuiva la fel de nedumerit ca şi mine în privinţa acestor minuni - şi staţi acolo câteva ore. Efect garantat!

Dietă însărcinată

Nu, nu sunt însărcinată. Nu, nu-mi doresc să fiu. Nu, nu sunt la dietă, şi nu, nu-mi doresc să fiu. În schimb, parcă toată lumea din jurul meu a decis că a sunat ceasul biologic şi trebuie să resuprapopuleze planeta.
În stânga, o femeie care tocmai a aflat că e însărcinată. În dreapta, în faţă, în faţă stângă, în faţă dreapta, câte o femeie pe cale să nască. Alte două în concediu maternal, pentru că au născut deja. Pe stradă, prin parcuri, prin magazine, oricum te-ai învârti, eşti în pericol de a călca "un nou miracol", "o rază de soare", unul dintre zecile de copii sub 2 ani, care par să se înmulţească pe minut ce trece.

Mă rog, nu vreau să fac harta noi-născuţilor. Acum e vorba despre persoanele "pe cale să"...După cum spuneam, sunt peste tot. Pe lângă nume, hăinuţe, botez, culori, suzete, puuuoompe de laaapte, alăptare, lactaţie, glezne umflate, cel mai tare "gadget" al viitoarei mame este "pofta".

"Pot să iau o muşcătură din şandvişul tău? E de la bebe, i-e poftă..." "Vreau şi eu din pătrăţica ta minusculă de ciocolată. Bebe vrea." "Nu-mi dai mie ultimul tău măr? De când cu sarcina asta, am pofte..." "E bun ce mănânci tu acolo? Uite, bebe a mişcat, semn că vrea şi el." "Nu-mi pasă că n-ai mâncat nimic toată ziua, că nu ai timp să te duci să-ţi iei altceva de mâncare, că poate eşti la regim din cauză de ficat, că n-ai voie să mănânci decât ce ţi-ai adus de acasă, că e organic, că arată ciudat, că e dizgraţios să muşti din batonul altcuiva de cereale, nu-mi pasă, sunt însărcinată, bebe vrea, lu' bebe îi e poftă, bebe a spus să-mi dai ACUM ceea ce mănânci acolo..."

E un sindrom, o boală, un moft? Habar n-am, cert e că, după ce mănâncă într-o zi cam cât ar sătura o familie întreagă o săptămână, tot ele se plâng. "Vai, fată, de când cu sarcina asta, m-am îngrăşat 10 kile. Nici nu ştiu de ce, că nu mănânc deloc diferit de dinainte...Chiar nu-mi pot explica de ce nu mă mai încap hainele, tre' să fie din cauză de burtă, dar încă nu a început să se vadă...Sper să nu fiu bolnavă! Dar chiar nu-mi explic de ce m-am îngrăşat în halul asta. Nici dietă nu pot ţine acum, să nu-l afecteze pe bebe, cât despre gimnastică, nici să n-aud, vrei să pierd copilul? Păi, nici pe jos nu mai merg deloc, să nu păţească micuţul nimic. Am eliminat şi plimbările de duminică, nu mai mergem decât cu maşina. Nici măcar praful nu-l mai şterg. Stau cuminte în pat, ciugulesc câte ceva, şi dup-aia, nani, să nu carecumva...Dar cea mai ciudată fază e că îmi e poftă de tot ce văd. Şi înainte eram pofticioasă, dar acum, nu mă pot abţine. Cum văd ceva, cum trebuie să gust! E mai presus de mine, e aşa, ca şi cum bebe mi-ar dicta ce şi cum să mănânc. Şi ştii doar că nu-i pot refuza nimic...Oricum, chiar nu-mi explic cum au aterizat cele 10 kile direct pe mine..."

Ştiu persoane care în timpul sarcinii au reuşit să-şi menţină silueta. Care văzute din spate nu trădau faptul că mai au puţin şi vor naşte. Care şi-au păstrat acelaşi fel de a mânca, şi care nu se înfigeau în fiecare pungă deschisă, doar pentru că aveau pofte. Şi sunt cam prea multe pentru a putea spune că erau excepţia care întăreşte regula.

Pe bune acum, data viitoare când o gravidă mai îmi ia sandvişul din gură pe motiv că are pofte, s-ar putea să nu i-l dau, pe motiv că şi micuţul meu are pofte. Numai că o să fie vorba despre micuţul meu stomac.

Căsătorie - partea II

De fiecare dată când vin în vizită mătuşi, unchi, bunici, cumnaţi, fraţi, surori (nu, nu am, dar dă bine să fie lista prelungită), se întâmplă aceeaşi chestie: mai întâi un ţipăt prelung (care mă sperie pentru că, inevitabil, eu de-abia sunt trezită din somnul meu liniştit, cu sau fără vise, de sub pătura mea caldă, moale, pufoasă, prietenoasă), gen ţipătul de război al pieilor roşii. Apoi, se ridică cu greu de pe scaun ("vârsta e de vină, o să ajungi şi tu acolo" - chestie care nu ţin neapărat să-mi fie amintită săptămânal), se apropie din ce în ce mai mult, mă apucă STRÂNS de obraz (reminescenţă din copilărie, când deja aveam obrajii roşii şi bucălaţi de la atâta tras, ciupit, întins) şi scot o exclamaţie bombastică: "Ce mare ai crescut!" (nu, nu m-au mai văzut de săptămâna trecută; cât puteam să cresc în 7 zile?!).
"Ce te-ai mai schimbat! Ţi-ai făcut ceva la păr?" (E nepieptănat, de-abia scos de sub pătură, proaspăt şi cald ca o căpşună...:-L)

În timp ce încerc să fac o cafea cât mai repede pentru a mă retrage în colţul meu propriu, personal şi plin de LINIŞTE, vine inevitabila întrebare: "Şi, cu dragostea cum stai?" Până să mă dezmeticesc pentru a putea da un răspuns cât de cât coerent, urmează: "Şi, când te măriţi?". Încerc să-mi şterg urma de la pernă de pe faţă, dar "conversaţia" continuă: "Ai deja o vârstă...Eu eram muuult mai tânără ca tine când m-am măritat...Sper să apuc să joc la nunta ta înainte de a muri. Ştiu pe cineva care ar muri de bucurie dacă ai vrea să-ţi fie naşi. Că aşa a fost şi cu Dorel...Mititelul, nu avea naşi, şi de asta a tot amânat nunta; până ne-am făcut noi milă de el, sărăcuţul, şi l-am cununat. Ei, dar poate nu ai găsit încă persoana potrivită. E bine să aştepţi până găseşti pe cineva. Mărită-te cât mai târziu, să ai timp să-ţi trăieşti viaţa. Dar, totuşi, anul viitor ar fi tocmai potrivit să îmbraci rochia de mireasă. Am o vecină care are un nepot, şi e şi el aşa, înalt ca tine, şi munceşte toată ziua, aţi fi tocmai potriviţi! V-aţi înţelege de minune! Ia să vorbesc eu cu Geta, să îi spună lui Titi să te sune...E un băiat de aur. Nu, nu-l cheamă Titi, îl cheamă Alexandru, dar toată lumea i-a zis de mic Titişor, şi aşa i-a rămas. Oricum, poate în vară jucăm la nunta ta. Ce pereche aţi face amândoi!" Iar intervine ciupitul de obraz, în aşa fel încât reuşesc să mă frig cu linguriţa de la cafea, şi s-o mai dau şi-n foc! De parcă aş avea nevoie de repriză de prelungiri la prelegerea "Cum să fii mireasa perfectă"...
Reuşesc cu delicateţe să mă retrag, să-i fac semn maică-mii să nu dea dea în nici un caz - şi repet ÎN NICI UN CAZ, pentru a fi sigură că a înţeles aluzia mea subtilă - numărul meu de telefon,nici măcar pentru un scop atât de nobil precum căsătoria trainică, veşnică şi iremediabilă cu TITEL, şi mă evapor.

Unora trebuie să le baţi un cui în cap ca să priceapă - şi chiar şi atunci există riscul să ignore ceea ce au priceput - că nu, nu vreau să mă mărit. Nici cu TITEL, nici cu un alt bărbat. N-am avut, nu am, nu o să am năzuinţe măreţe gen căsătorie, copii, spălat şoşete şi salopete.

Îmi pare rău că sunt atât de limitată şi nu văd frumuseţea şi minunăţia căsniciei - aşa cum e înţeleasă ea de mătuşile care te ciupesc de obraji -, şi-mi cer scuze că sunt atât de obtuză încât să nu pricep idealul unei relaţii tradiţionaliste, încheiate cu o rochie, un voal şi un landou, şi mulţumesc divinităţii în fiecare zi că a avut inspiraţia să nu ne facă pe toţi la fel, pentru că, dacă ar fi fost aşa, sincer m-aş fi luat la palme în fiecare dimineaţă.

BOO!

Am oroare de anumite sintagme. Nu că mi-ar fi făcut ceva în mod deosebit, dar mă irită. Când le aud, mă ia aşaaa, o senzaţie greu de definit, mi se face automat pielea ca de găină, simt cum mă apucă mâncărimile, îmi vine să râd nervos, mi se zbate un ochi, mişc repede din picior, mi se usucă gâtul, îmi vine să intru în pământ, îmi doresc să am capacitatea aia specială a lui Road Runner de a dispărea imediat de la faţa locului, ce mai, sunt distrusă...

"Pompă de sân", sau, mai tare, "pompă de muls"...Brr...Deja o simţi cum se umflă, se dezumflă, trage, scoate toată vlagă din tine. Să mă explic: puuuoooommmpă de muuuuulllllsss. Frate, e crimă!
N-am nimic împotriva respectivelor obiecte, problema mea e de ce trebuie să mi se arunce în faţă, într-o discuţie aparent nevinovată - ce-ai făcut aseară, ce faci în week-end, ce film ai mai văzut - bugabu-ul sintagmelor. Ca şi cum aş merge pe stradă, serenă, relaxată, nu, nu zâmbind, pentru că oamenii care zâmbesc tot timpul - inclusiv când sunt singuri pe stradă - mi se par puţin ciudaţi, reluăm, ca şi cum aş merge pe stradă, şi toată lumea ar începe să se mişte ritmat şi să triluiască "pompă de lapte, pompă de lapte, pompăăăăă de lapteeeeeeee!". BRRR, din nou.
Cred că anumite discuţii şi, evident, anumiţi termeni, ar trebui folosiţi doar în anumite situaţii şi de către anumite persoane. "Pompă de lapte" ar trebui folosit doar în cercul mămicilor care alăptează, care văd în asta o minune, şi care încep să plângă dacă le spui că micuţul a rostit deja primul cuvânt, "aguguba".

Ca să n-o mai lungesc, vă rog, nu mai folosiţi termeni savanţi pe lângă inocenţa mea. S-ar putea să cer ori dicţionar, ori exemplificare. Pe loc.

De grija altuia - partea I

"Fată, ai auzit ce-a zis aia ieri la emisiune?"
"Care, fată?"
"Aia, tu, dezmăţata aia de stă cu ăla numai pentru bani...Aia, blondă, cu ţâţe mari, care stă cu creatorul ăla de modă, nu mai ştiu cum îl cheamă, da' tre' s-o ştii, că a fost aseară...când ţi-am dat telefon..."
"Aaa, aia, fată, ce-a mai zis?"
"Păi, să vezi, fată, ce a putut să spună...Că în afară de sâni şi buze, n-a lucrat la nimic. Că e naturală...Hm, păi dacă aia e naturală, eu sunt Monalisa! Se vede de la o poştă că a lucrat tot la ea, şi păr, şi picioare, şi fund, şi abdomen, şi tot! TOT! N-are ni-mic natural!Şi o face pe prosta, de parcă ar crede-o cineva...Ascultă-mă pe mine, fată, îţi zic eu, aia e mai artificială ca toate..."
"Ce-i trebuie, fată, atâtea operaţii? Nu mai încape în piele de atâta silicon şi tot se dă virgină...Şi de unde are bani pentru atâtea silicoane?"
"Păi, cum de unde are fată, ce, crezi că stă ca mine şi ca tine, cu sărăntoci? Păi astea nu stau cu bărbaţi pe care să-i întreţină, astea stau cu bărbaţi care le întreţin. Ce crezi, că toate sunt proaste, ca noi? Nu, fată, las' că ştiu eu ce fac astea ca să pună mâna pe bărbaţi. Nici nu-ţi spun, că mi-e ruşine acuma...Nu, chiar nu-ţi spun, atât mi-e de ruşine...Ei, da' dacă insişti, îţi spun...O fac în toate poziţiile, şi cică asta le place la unii bărbaţi..."
"Hai, fată, că al meu nu e aşa...Una şi bună...Păi, ce să faci în toate poziţiile?"
"Nu ştiu, fată, da' sunt din astea de strică casa omului şi întorc minţile bărbaţilor...Păi să-mi apară una din asta în cale, o iau la bătaie..."


Femeile care preferă să apeleze la operaţii estetice - dintr-un motiv sau altul - , cele care fac sport ca să poată să încapă în măsura 36, cele care ţin dietă - în traducere liberă, nu mănâncă fast-food, au renunţat la bere şi beau sucuri light sau zero - , cele care se machiază, cele care au abdomen plat, cele care au scăpat de celulită, cele care fac duş de 2 ori pe zi, cele care, atunci când se duc la coafor, nu-şi fac "sarmale" de nuntă, cele care se duc la sală doar pentru menţinere, cele care ştiu cu ce se mănâncă Nietzsche, Gaudi sau Mahler, cele care o admiră pe Carrie Bradshaw, cele care îl apreciază pe Alexander Mcqueen, cele care ştiu unde să pună virgulele, cele care nu au nici o problemă să meargă pe tocuri de 10 cm, cele care poartă dresuri cu dungă la spate, cele care au unghiile date cu ojă roşie, cele care poartă ţinută business de la Chanel, cele care dau banii pe un ruj Dior, cele care înlocuiesc shaorma cu o salată, cele după care întorci capul atunci când intră într-o cameră, toate sunt "din alea de strică casa omului", "nişte dezmăţate" care îşi au promisă o bătaie de la femeile cinstite şi sincere care sparg seminţe în faţa blocului.

Şi cum să nu te gândeşti că un câine moare de drum lung?

Ne place, da, ne place

De ce ne place?
Din cauză de voce, de atitudine, de versuri, de melodie, de culori, de mesaj, de tot.

Tăcere

Da, oricât de incredibil ar suna, femeile mai şi tac uneori. Evident că sunt situaţii fooooarte rare, bune de încercuit cu roşu în calendar sau de dat anunţ la ziar. Pe cât sunt de rare, pe atât sunt de stresante. Dacă femeia de lângă tine tace, atunci mai mult ca sigur, ai încurcat-o! Ai făcut ceva - nu contează ce, cât de mic, cât de mare, cât de nevinovat, cât de condamnabil - care a stresat-o, a enervat-o, a mâniat-o, a înfuriat-o, în fine, a călcat-o pe ficaţi. Şi-atunci să te ţii tăcere!

E tăcerea aia care seamănă cu picătura chinezească. O auzi. Pic, Pic, Pic, Tac, Tac, Tac, Tac DIN CAUZA TA! Muuamăăă, e înfricoşător de-a dreptul!

"Te-ai supărat?" - Întrebarea care nu trebuie pusă niciodată, pentru că, dacă tace, clar e supărată, sunt 99% şanse să fie din cauza ta, iar asta nu o face decât să se supere şi mai tare. Adică să tacă şi mai mult. Adică e logic...Dacă tace, e supărată, de ce să întrebi evidentul?

"Ce-am făcut?" - A doua întrebare pe care nu trebuie s-o pui niciodată. Dacă o cunoşti atât pe bine pe cât spui, atunci ar trebui să ştii ce ai făcut şi, pentru că ai făcut clar ceva, nu te aştepta să zâmbească lin şi să spună "lasă, te iert de dată asta pentru că ai făcut..." Nu! Trebuie să te gândeşti adânc la ceea ce ai făcut, să-ţi dai seama, să recunoşti că ai făcut ceea ce ai făcut, şi de-abia dup-aia să-ţi ceri scuze.

Faza cu tăcerea de genul ăsta e că poţi simţi prin toţi porii că, atunci când va lua sfârşit, va fi urmată de ceva ce seamănă cu o ceartă. De dimensiuni variate, de culori variate, de intensităţi variate dar, în final, o ceartă. Există deja în stomac. Adică el, stomacul, se strâge, se chinuie, se zvârcoleşte, îţi simţi pulsul undeva în gât, te ia cu ameţeală, cu rău, cu stare de vomă, cu orice, dai vina pe cafea, pe paharul de vin de acu' trei zile, pe stres, pe o noapte nedormită, dar ştii clar că e din cauza Tăcerii; şi a promisiunii de după.


Al doilea tip de tăcere - care clar nu poate fi confundat cu primul - e ăla care începe de obicei pe la 17 ani, dar ţine toată viaţa. Genul de tăcere "I want to be alone, ya!" Ăsta e genul cute. "Sunt tristă, sunt tăcută, întreabă-mă ceva, orice, ca să pot să-ţi răspund cu o cascadă de cuvinte, mai multe decât cele la care te-ai fi aşteptat, nu, fără nici o legătură evidentă între subiecte, nu, nu-mi pasă dacă asculţi, adică, ai face bine să asculţi, pentru că mai încolo s-ar putea să te verific cu vreo întrebare capcană, da, sunt tristă, nu mă poţi scoate din tăcerea mea, mai bine m--ai asculta, întreabă-mă şi o să-ţi răspund, nu te întreb nimic, te las pe tine să vorbeşti, te las pe tine să întreţii atmosfera şi, chiar dacă nu dau nici un semn, îmi face plăcere să vorbesc cu tine, dacă te opreşti acum, o să mă prăbuşesc pe primul colţ de mobilier, da, tac, aşa sunt eu, mai tăcută, ascultă-mă şi o să vezi, că de fapt, pot vorbi la fel de mult ca şi tine, îmi place tăcerea mea, pentru că mă lasă să te cunosc mai bine..."

Îmi place tipul 2 de tăcere la o femeie.

Căsătorie - partea I

Dacă subiectul "dietă" apare de fiecare dată când se simt vinovate, "căsătoria" pentru femei n-are nevoie de buton de declanşare. Sunt capabile să se uite la un şerveţel nazal, cu marginile puţin "brodate" şi cu miros de portocale şi, inevitabil, să facă legătura cu feţele de masă pe care şi le doresc la nuntă sau pe care le-au văzut la cine ştie ce cununie.
Atât trebuie. O scânteie, şi discuţia despre nunţi începe:
"Ce rochie nasoală a avut Ana la nuntă. Îi scotea în evidenţă "aripioarele" şi se lua cam mult pe piept. Păi, ea are pieptul mare, n-ar fi trebuit să îşi ia rochie "empire", ştia doar că o să arate ca ştrangulată...Da' tot arăta mai bine ca aaaiaaaa, cum îi zice,...vară-sa lu' Cornel, care, pe lângă faptul că e paaalidăăă şi slabă, şi-a mai ales şi rochie neagră. Auzi, tu, fată, cine a mai pomenit rochie neagră de mireasă?!? Îmi venea să intru în pământ de ruşinea ei..."
"Da, da' ai văzut ce invitaţii a avut? Erau aşa finuţe, şi cu bun gust, nu ştiu unde le-a găsit, dar erau absolut delicioase. Îmi venea să le mănânc!"
"Ceva în genul ăla vreau şi eu la nunta mea. Să fie aşa, ceva deosebit. Ieri am stat pe net şi am căutat invitaţii, da' de unde ştiu eu că nu fac comandă şi-mi trimit cine ştie ce urâţenii? Că a păţit-o Maria, o ştii pe Maria, colega mea din facultate, a comandat nişte invitaţii, şi i-au venit altele, cu două zile înainte de nuntă. Auzi, tu, fată, cu două zile înainte! Şi n-a mai avut ce să facă. A sunat la ăia, şi i-au zis că poza de pe site poate să difere puţin faţă de realitate, dar erau ORIBILE! Aşa că nu ştiu ce să fac acum, că în magazine n-am văzut decât invitaţii din alea simple, şi eu vreau ceva cu dantelă pe margini, pe un fond auriu, şi eventual să se deschidă cu poza noastră înăuntru..."
"Fată, da' rezervare la restaurant v-aţi făcut? Că trebuie să faci din timp, că altfel rămâi cu invitaţii în braţe!"
"Păi, cum nu? Trebuie să mai stabilim meniul, că ce oferă ei e prea puţin. Adică, dacă inviţi omul la nuntă şi vine şi cu banul, măcar să-i dai să mănânce ca lumea, nu-i pui o friptură şi antreuri şi gata...Să fie măcar 6 feluri, că noaptea e lungă..."

Am auzit varianta conform căreia, fiecare fetiţă se visează mireasă, şi îşi are plănuită nunta până în cele mai mici amănunte: rochie, voal, aranjare la mese, mire, etc. Nu ştiu, pentru că, dacă toate fetiţele au visat asta, eu sigur nu eram acolo. Nu, nu mi-am imaginat nunta perfectă, pentru că nu-mi doresc acea nuntă. Nici perfectă, nici imperfectă, nici măcar la mijloc. Dar asta sunt eu.
Nu resping ideea că femeile vor să se căsătorească, în ciuda faptului că nu o vreau aplicată pe mine. Ce mi se pare ciudat e că poţi lua o singură seară şi fabula pe marginea ei ani întregi. De când le ştiu, discută depre voal - cu sau fără -, rochie - culoare, model, model de rezervă, făcută sau nu la comandă -, restaurante - preţuri aflate de la prieteni, meniu, chelneri -, muzică - manele sau nu, formaţie sau calculator -, serveţele, invitaţii, dar, prosoape, naşu'/naşa, buchetul miresei, pantofi, desuuri, şi multe alte mărunţişuri despre care, neofit ca mine fiind, n-ai auzit în viaţa ta.
Locul întâi la ciudăţenie însă, îl ocupă faptul că se duc la nunta unei amice/prietene/rude, laudă extrem mireasa, aranjamentul, mirele şi tortul pentru ca, mai apoi, în absenţa persoanei respective, să critice TOTUL şi să ridice rugi fierbinţi ca nunta lor să nu fie un eşec total, ca cea la care tocmai au asistat.

Dietă I

"Fată, am mâncat de sărbători de toate..."
"Ei, fată, eu am mâncat şi de 7 ori pe zi...Acasă trebuia să mănânc, că a făcut mama sarmale şi răcituri...La naşu' n-am putut să nu mănânc, că făcuse nişte fripturi...Dup-aia am fost la soră-mea şi avea caltaboşi şi cârnaţi; cum să mă abţin?"
"Hai, fată, lasă, cine crezi că se putea abţine? Plus cozonacul care a fost de-li-ciooooos!"
O oră mai târziu...
"Fată, trebuie să slăbesc. Am pus 5 kile pe mine săptămâna asta."
"Şi eu, fată. De mâine nu mănânc decât ţelină şi morcovi. Nu se mai poate aşa..."
"Da, fată, da' o shaorma tot aş mânca. Şi a făcut maică-mea aseară o ciorbă de burtă, de nu mă pot abţine. Şi acu' tot la ea mă gândesc..."

Din categoria discuţii despre orice, subcapitolul dietă.

N-am înţeles niciodată cum poate o persoană să spună că ţine dietă şi să fie non-stop cu gândul la mâncare. Să tresară când aude foşnetul unei pungi, să se ridice de pe scaun şi să scaneze despre ce fel de mâncare este vorba. În cazul în care e mâncare "valabilă" (în traducere, orice fel de mâncare ar fi - de la covrigei până la ciocolată - e "valabilă") să te privească luuung, să treacă pe lângă tine, să se servească şi apoi să se plângă de kilogramele în plus. Păi, cam cât iei în greutate dacă, pe lângă pachetul tău, mai guşti din alte 10 pachete?
Cunosc persoane care ţin dietă tot timpul. Întotdeauna se plâng despre cât e de greu să te abţii de la mâncare, despre cum mirosea în bucătărie, despre cum au salivat când au trecut pe lângă pizzerie, despre chinul pe care trebuie să-l suporte pentru a ajunge frumoase şi slabe ca modelele din reviste şi care, după ce timpul de plâns de milă a trecut, se înfundă în primul fast-food şi se delectează cu shaorma. Nu mică. MARE.
A doua zi, evident o iau de la capăt.
Poftă, plâns, dietă, shaorma. Poftă, plâns, dietă, shaorma. Poftă, plâns, dietă, shaorma.

Despre ce e vorba

Femeile vorbesc mult. Dar extrem de mult. Pot vorbi ore-n şir despre borcane, poşete, relaţii, relaţia lor, relaţia altor femei, copii, copiii lor, copiii altor femei, ojă, farduri, poze, emisiuni, diete, cărţi, religie, pomeni, morţi groaznice, reţete încercate sau pe care şi-ar dori să le încerce, case, apartamente, canapele, draperii, covoare, tigăi, magazine, alte femei, pantofi, rochiţe, bluziţe, cămăşuţe (toate la diminutiv), telefoane mobile, persoane pe care nu le-au cunoscut, sex, aspiratoare, homosexuali, transexuali şi lesbiene, sutiene, tampoane, mecanica motoarelor, coafuri, creme de faţă, metode de demachiere, animale, peşti, prostituate, filme, designeri, rude,,,
Când nu mai au despre ce vorbi, o iau de la capăt.
Ore în şir, zile în şir, ani în şir, dacă n-ar trebui să moară, ar vorbi o eternitate. Şi încă nu sunt sigură că, atunci când ajung în mormânt, nu se strâng pe câte o piatră de cavou şi nu continuă discuţia începută cu ani în urmă...

Viermii din cireaşă -compunere clasa a-IV-a - revizuită

“E mai şi e vremea cireşelor. Mama a cumpărat cireşe. Sunt multe, roşii şi parfumate. Îmi plac cireşele pentru că miros a primăvară, iar după primăvară vine vara. Vara vine vacanţa.
Cireşele au fost într-o pungă pe care mama o numeşte “de un leu”. Erau îngrămădite şi murdare. După un timp, le-a pus în chiuvetă şi a dat drumul la apă. Stropi reci cad pe cireşele rumene.
Acum tronează ochioase într-un castron de plastic. Sunt mari şi au pieliţa aproape străvezie. Parcă sunt bomboane de zahăr, ca-n filmele americane. Acolo sunt nişte aparate speciale în care dacă bagi un bănuţ, cade bomboana. Cireşele n-au cum să cadă din castron.
Mama desface cireşele înainte de a le mânca. “Să nu aibă viermi”, zice ea sfătoasă. Eu nu desfac cireşele. Dacă ar avea viermi, n-ar avea ce să-mi facă. Şi caisele au viermi. Desfaci caisa, dai la o parte viermişorul şi mănânci caisa. Viermele e mic. Cireşele sunt mai mici decât caisele, deci viermii sunt minusculi.”
Compunere de clasa a patra. Zâmbesc ironic, ca atunci când am zâmbit tâmp când mi-a arătat mama că viermele de cireaşă poate fi la fel de mare ca cel de caisă. Nu mi-a păsat de el, în schimb n-am mai mâncat cireşe. Mi se părea că viermişorul seamănă cu Omide. Cum ai putea s-o mănânci pe Omide? Avea faţa lătăreaţă, zâmbet mare şi bun. Avea şi antene. Bineînţeles că viermii n-au antene; şi nici nu sunt omizi. Nimeni nu m-a făcut însă să-mi schimb părerea. Chiar dacă nu se văd, antenele tot pot exista. La fel ca mustăţile mele când mă transform în pisică. Dar asta e altă chestie. Oricum, revenind la cireşe, cum aş fi putut s-o mănânc pe Omide?
Din clasa a-IV-a am rămas cu idea că, mâncând cireşe, îţi mesteci – într-un fel alambicat – copilăria. Bineînţeles că, pe atunci, nu aveam o exprimare atât de elaborată. Era mai mult ca un sentiment. Ca atunci când ştii că apa are gust de clor, chiar dacă n-ai băut clor niciodată.
Mulţi ani m-am ferit de ele. De cireşe, adică. Până într-un moment când, după o lungă “abstinenţă”, mama a cumpărat cireşe de mai, le-a spălat şi le-a pus într-un castron de plastic. Am uitat şi de viermi, şi de Omide, şi de copilărie, şi-am băgat vreo 3 deodată în gură, cu plăcerea canibalului care, după post, dă cu ochii de bucăţica lui preferată de carne din trupul vecinului.